Monday, December 30, 2013

pântec de copilă iubită cu ochii închişi



poveştile nespuse ...

zilele purtau pantofii mamei lună.
credeau că pot merge drepte pe vârfurile mareelor.
apoi şi-au julit genunchii
şi au început să creadă că se vor îneca mortal într-o singură lacrimă.
au suspinat atât de mult încât nu-şi mai dădeau seama
că gâfâie, inspiră ianuarie şi expiră iunie, inspiră august şi expiră
noiembrie ...
mă infectez cu virusul timp de la praful stelar
pe care nu l-au şters de pe bibliotecă
pentru că nu le venea să creadă prin ce călătorii cosmice au
trecut ...

poveştile din pântecul meu ...

alergau lunile
şi făceau muzică prea grăbită pentru melodie
cu tălpile lor care parcă dureau de fiecare dată mai mult,
cu pantofii lor care parcă de fiecare dată fereau mai bine
de zgârieturi. alergau anotimpurile
în ochii mei - primăvara, un ghiocel care şi-a plătit curajul cu viaţa.
adolescenţa cerului, acneea soarelui, învăţarea bolnavă, incurabilă a
tânărului care iubeşte pe altul până se arde. vara,
un trandafir al cărui miros
îţi dă amnezie, căci valorează mai mult decât toate săruturile
dintre spini şi degete. toamna
cu tabloul ei pictat cu păcat
şi mărul nerăbdător să fie savurat, care mi s-a aruncat sinucigaş în cap
şi cu care n-am ştiut ce să fac. iarna arcaşă şi săgeţile sale din cristal
care m-au nimerit în miezul meu de lumină
şi încep să-mi amintesc că sunt altcineva.

poveşti nespuse în pântecul meu şi mâna ta ...

s-au luat toţi la întrecere
în plămânii mei care tocmai fluturau un steag alb.
tropăie pe gazonul inimii mele.
dintr-o dată, vine arbitru anul cărunt -
ne aşează în cerc, ne sărută pe frunte ...
“iată cât de departe aţi ajuns!
şi cât de aproape ar fi trebuit să fiţi!”
ne laudă pentru un paradox.
eu şi zilele, tu şi lunile, noi şi anul.
când îmi învăţ ochii să se plimbe,
văd
drumul lung şi picioarele ce grăiesc

poveşti din pântecul meu
care pot fi spuse
- chiar dacă nu în pas alergător -
şi mâna ta care mă mângâie
exact în miezul întunericului din lumina mea,
chiar dacă nu ştii ce se află acolo,
chiar dacă s-ar putea să nu auzi niciodată
naivitatea şi disperarea şi frumuseţea
din poveştile noastre nespuse de mine.


Sunday, December 29, 2013

simbioză


nu mi-am recunoscut ecoul:
firimitură de suflet
ruptă din sufletul meu -
limba sa maternă, cuvintele mele
date spre adopţie.

nu mi-am recunoscut ecoul
o dâră din sângele meu
între marginile oglinzii -
grupa sanguină nu se potrivea ...

nu mi-am recunoscut ecoul
într-o gură străină
care nu-şi recunoştea propriile cuvinte
prizoniere între buzele mele
strident rujate cu ruşinea
lui. a ecoului
meu.

Friday, December 27, 2013

muţenie


între alb şi negru
mă pierd în nuanţe

ca un fluture
împovărat
de prea multe aripi

între una şi trei

culori nu cunosc
între patru şi dincolo
de spectrul vizibil

mă încoronez
pictoriţă

între gravitaţie şi zbor
mă abandonez
bebe într-un coş
împletit din raze de ploaie
şi picături de stea căzătoare

la poarta cerului

între poezie şi proză
am uitat să fiu artistă
am uitat cum să tac
să pun punct
să întreb
dacă

tu mă poţi găsi
în labirintul de curcubee
dintre alb şi negru

Thursday, December 19, 2013

conturul lui nu

mersul său trist
şopteşte
versete de biblie lăsate să putrezească
în marsupiul de ceaţă al lunii deprimate postppartum
şi fără să ştii povestea naşterii femeii de lumină din ea
se vede cu ochiul liber
cât de uşor s-ar putea topi nuul său fără contur
într-un da

Saturday, December 14, 2013

lacrimi domesticite



omul a învăţat să se facă foc
şi a tăiat ghearele lacrimilor.

după milioane de ani, acum
le creşte blană pufoasă
pe carnea lichidă de tristeţe
şi sunt experte în arta
guduratului printre picioarele unui cuvânt
cu dublu sens şi tăiş ascuns ...

o nouă specie, lacrimile domestice
îşi fac nevoile numai singure-n baie,
numai la lădiţa
cu nisipul rămas din ce cândva era
timpul lor.
rămăşiţele pământeşti ale durerii lor
se pierd, îngropate în miliardele de granule
de trecut ...

sunt lacrimi de companie
care nu se plâng când avem musafiri
şi cărora li se dedică doar rareori
câte o poezie schiţată în creion subţire
la colţul ochiului, uitate de văz,
doar mirosite puţin ca sarea în uscăţimea aerului
când îţi iei la revedere
înainte de a fi spus ce era de spus după bună ziua.

Sunday, December 8, 2013

Nevăzutul


s-a înecat în culoarea
bubuitoare
ochiu-i stâng.
i s-a ţesut un fel de rochie din ceaţă
plătită, plătită mereu şi răsplătită
cu monedă lichidă de frică
fără a fi fost vreodată comandată
croitoresei de la colţul
privirii.
astăzi, fiecare umbră de curcubeu
are un uragan în spate, bătând
la uşa din os a vieţii, spărgând
broasca de atâtea ori încât
s-au încetat încercările
de a o mai repara.
întredeschise şi opace, mai rămân din el
uscate, în surdină, singure pe lume
lacrimile lui
neplânse.

Tuesday, December 3, 2013

peisaj de dragoste cu umbrelă


îmi săruţi ploaia de primăvară de pe buze
prin liniştea umbrelei
ca şi cum în univers am fi doar tu şi eu
aproape dizolvându-ne unul într-altul
şi iubirea noastră din pânză
şi niciun cuvânt şi nicio libertate
n-ar avea voie să ne răpească intimitatea.

Sunday, December 1, 2013

povestea de sub preş




la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind în altă limbă,
nu am mai spus povestea copilei
arse de tata soare
când s-a făcut lună pentru un minut
şi a îndrăznit să mâzgălească cerul cu razele ei
sperând să îi lumineze şi ea lui
noaptea.


la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind într-o limbă vie
la căldura focului, mi s-au topit cuvintele
şi au curs natural într-o cu totul altă poveste,
povestea înghesuită sub preş, prima poveste
demult uitată.
povestea femeii
cu mâini în formă de rugăciune şi inimă în formă de noi
care a iubit soarele din toate craterele ei
ca nişte răni semicicatrizate.
ea nu a îndrăznit să întrebe nici măcar în şoaptă
dacă
gravitaţia sa îl atrage …
ştia răspunsul
de la ciupiturile de frig de pe pielea ei
palidă ca un deja-vu.


ce curaj, să spun povestea femeii îndrăgostite
care a îmbrăţişat soarele încontinuu
cu ochii săi goi, timp de o eternitate.
ce responsabilitate, să îmi amintesc prima poveste,
povestea femeii rănite şi iar îndrăgostite
care acum trebuie să se împace cu dovada
mai mult decât vie
a miilor de feluri mărunte în care
braţele sale în formă de nevoie
nu au reuşit niciodată să atingă
umbra dragului soare.


ce miracol, să spun în limba adevărului
povestea femeii
care a strălucit şi s-a făcut lună nouă
şi a ars de frig cu soarele degerat în braţe,
femeia care nu a mai fost părăsită
nici măcar când a acuzat toate stelele
de întunericul ei cronic
şi de iubirea ei în formă de întrebare nerostită.


Monday, November 25, 2013

nesătulă de timp


nesătulă de timp,
înfulec orele ca o sălbăticiune
din cupa de ametist a unei vieţi netrăite.
în spatele tău, îngenunchez
la răsăritul fiecărui zâmbet.

nesătulă de timp, iubesc
cu fiecare papilă gustativă,
cu fiecare amprentă,
cu fiecare pas,
cu fiecare petală nevinovată de margaretă
sacrificată în numele unui copil
care încă nu înţelege adevăratul sens al
Mizei.

nesătulă de timp, inventez nuanţe de alb şi de negru
şi îmbrăţişez toate culorile spectrului vizibil într-una singură,
să prind cât mai multe secunde în plasa mea de fluturi
până când timpul se schimbă de pijamale
şi devine al tău.

călătorie în miezul de întuneric al unei lumini muşcate

să-ţi înţelegi umbra
cea mai neagră
în miezul soarelui.
să călătoreşti
cu picioarele goale
pe cerul înnoroiat
când, din pământul ochilor tăi,
ninge în sus
verde ofilit în arămiu.
să oboseşti de cuvinte
şi să taci
ca şi cum ţi-ai fi umplut
cofa din lut de ziuă
cu suficientă viaţă
pentru încă o noapte.
să cânţi
şi să înveţi
că pentru cântec
nu îţi trebuie zestre
de voce ţesută la război.
să ai nevoie
pentru cântec
numai de tine
cu clapele tale de lumină,
cu sferturile şi jumătăţile tale
de întuneric,
cu pulsul tău
care n-ar continua fără sunet,
dar nici fără liniştea
dintre două bătăi ale inimii.

Friday, November 22, 2013

cu tine sau a ta



i.


arta.

se alintă în leagănul
dintre inima universului
şi, din când în când, pulsul tău.

ca o nimfă a nimănui.

a tuturor
Bucuria
trăieşte câte puţin
sau câte mult
ca o aromă de frumos
în respiraţia oricui o
roagă
să vină
pe hârtia vieţii lor.


ii.


obiectul.

moştenirea
unui semizeu
care-şi revendică
bucata de cer
feliată cu un cuţit
de vis împlinit
înainte de a fi fost visat
de cineva care încă nu se
născuse
când o firimitură de frumos a fost
aleasă. ruptă
din fericirea universală. ţesută
dintr-un singur material
de către un om singur.

tu şi obiectul
tău.


iii.


oare tu unde eşti
când mă strigi
pe numele tău?

oare nu auzi
vocea vântului
cum fierbe
în plămânii tăi
lacomi
de viaţă?

oare ce înseamnă pentru tine
omul cel mai frumos:

arta
sau obiectul
tău, artistule
cu puls nebun
fără de a universului
i n i m ă?


iv.


focul îngheţat din privirea ta
m-a răpit pe aripile fricii.
a ciugulit o lume întreagă de iubiri
şi firimituri de nuanţă
din inima mea de ţărăncuţă
necioplită
din ştiinţa exactă a pronumelui posesiv.

preferate domn,
permiteţi-mi vă rog să anunţ
că, de preamare dragul dumneavoastră,

eu am renunţat la artă.

am renunţat să pictez curcubee
din nuanţe
de iubire

căci nu eu am moştenit
obiectul - hectarele de cer -
de la unchiul poseidon
cu fruntea-n mare şi mintea la stele ...

nu-i al meu raiul
deci am renunţat la fericire
când am aflat că în limba
dumneavoastră, dragul meu domn,
pronumele posesive se acordă
c h i a r ş i c u
substantive proprii ...


Wednesday, November 13, 2013

durerea unui ecou



strig
cuvintele tale
în formă de gâtlej dat prin răzătoarea ruginită a neputinţei.
mă sufoc
în ultima ta şoaptă
şi te sufoci
în prima mea respiraţie.
vibrăm împreună
eu dintr-un motiv verde, tu dintr-un motiv sângeriu. târziu
înţelegem umbrele
din tabloul luminii
şi mă dor punctele de suspensie
pe care nu le pot uni
în desenul jucăuş din cartea de colorat
viitoruri.

stric
cuvintele tale
cu sensul meu, cu realitatea ca o lămâie rasă
în salata de vieţi împletite, afumate,
vii -
pe care o poartă fiecare om în jurul inimii.
tu nu o mai suporţi, tu doar taci cu voce tare cuvintele tale fără sens
şi eu mă autoproclam sisif în ţara de nicăieri,
însă se vede treaba
că strig în locul tău
durere pură deşirată din cuvinte putrede.

jucăm telefonul fără fir:
chiar dacă se întâmplă să am în buzunarul vocabularului
mai mult decât tine,
tot să repet încercam. tot am greşit. tot am pierdut

numai că acest joc
niciodată nu se pierde singur.



Sunday, November 10, 2013

concert de vis pentru patru pleoape


îţi păstrez vocea în buzunarul de la piept
de atâta timp, încât am uitat
dacă îţi încălzesc coardele vocale cu bătăile inimii mele
sau dacă poate pulsul meu dansează pe muzica născută din tine.

Friday, November 8, 2013

meciul final





te iubeşti în pătrate cu regele din mine. mă iubeşti alb-negru
ca la cartea de bucate, deschisă aproape întâmplător la reţeta tocăniţei de
inimă umană.


dacă tot port coroană
grea cât aurul pe umerii lui atlas, de ce
naibii
mă mişc ca un pion, tac ca un pion, mă sacrific
ca primul pion din istoria
jocurilor noastre?


te dai mic în judeţul propriilor tale gânduri, ca şi cum te-ar bate
vântul de la un copac desfrunzit la altul.
nebun.
până când te dai în diagonală spre regatul meu
şi decupezi din mine fâşii subţiri în formă de înger.
îmi iei aripile cu tura, zborul cu calul, calmul cu
Regina
bau-bau de care încă mi-e frică.


şi nu ştiu
dacă îmi pot găsi liniştea evadând din celula asta fără pereţi
sau dacă deja mi-am găsit locul între aceste cuvinte nespuse
sau dacă măcar există un răspuns corect pentru întrebarea pusă
unui ecou de suflet.


singura certitudine în viaţă
eşti tu, deşi nu te-am recunoscut din prima, ci te-am strigat
pe un nume oarecare
chiar când era prea riscant să înaintez, prea laş să stau
şi prea trist să rămân.

m-am murdărit de tine pe tabla asta de joc fără noroc
exact în momentul dintre stingerea şi răsăritul pleoapelor
când îmi propuneam şi juram pe o lacrimă
să renunţ la spălatul pe mâini de lucruri grele cum sunt
coroanele de aur ...


sau de poleială?


în febra neliniştii, când mercurul sare mai sus de cuvinte,
rămâne întrebarea pe buze, acră ca soacra unui destin
ales:


să mă mai îndur o dată de tine? oare să îţi dau voie să îmi dai
şah mat?




Saturday, November 2, 2013

versul perfect



în căutarea versului perfect despre tine,
te-am pierdut în iarbă
descriind norii din mine.

ca un cer invers,
te-am numit poezie
înainte de a îmi încălzi vocea
suficient
pentru a te putea recita.

am încercat. am făcut
cu succes
genuflexiuni pe pământul umed al unei metafore
pe care am găsit-o în părul tău.
am şoptit cu duble şi triple sensuri.
intertextualitatea deja se simţea la ea acasă
în braţele noastre
încetul cu încetul orfane de apropiere, dar bogate în mărunţiş
de limbi străine pe meleaguri
care ar fi putut fi
autohtone.

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am uitat.
într-un cântec care aducea a ceva mult-dorit
între ţipăt şi rugăciune,
am tăcut.
la persoana întâi singular
timp de atât de multe pagini
încât
am uitat amândouă
unde am fi vrut să începem.

în căutarea versului perfect
am devenit
o poezie fără punctuaţie
un sens care şi-a aruncat conţinutul la gunoi
de dragul rimei
rimelului cu culoarea plânsului
un dor ars în cuptorul inimii
fără iubire

Friday, October 18, 2013

fără operaţii estetice

soarele răsare la fel de curat
chiar şi după ce i s-au cicatrizat fulgerele -
pe fruntea ta, un strop de rouă
rămas din frigul de azi noapte.

da.
uneori, porţi furtuna nudă în ochi.
fără machiaj, fără operaţii estetice -

doar tu
şi o pâlpâire de lumină deghizată în moarte.

tu
cu ecoul durerii ruginindu-ţi în voce,
mâini care îl dezbracă pe copilul ceapă de trecut
şi ochi ce pot răsări după ce au plâns.

sărbătoarea care se lasă aşteptată


mă sărbătoresc de ziua ta
ca un vin păstrat de prea mult timp
pentru o nuntă care nu va avea loc.

maturat într-un butoi de stejar,
am crescut în umbra frunzelor roşii
măturate cu anii
şi cu relaţiile nerezistente la apă.

au trecut peste unghiile mele
ierni ai căror ochi îngheţaţi
nu se pot zgâria.
au trecut prin venele mele
generaţii întregi de tu şi de eu
şi de dumnezei atei care ne priveau,
ne vedeau şi preferau să nu creadă în
noi.

mă sărbătoresc
ca pe un fruct zemos
în livada care îmi eşti.
ştiu să mă las savurată
numai când sunt ultima băutură
rămasă în stare lichidă,
un ocean de da şi numai de da
întinzându-mă în hamacul obrajilor tăi.

Thursday, October 17, 2013

îngheţată


urlă frunzele
în filarmonica galbenului
şi le-ar auzi numai vântul
dacă s-ar opri o sutime de secundă
din munca-i măruntă de măturător
cărunt, cu fire de asfalt în păr
şi suflu de gheaţă pe umeri.

urlă frunzele
şi parcă ceva din mine
învaţă de la ele
să tacă

o gamă de preamult
în cheia sol a uitării de sine,
a uitării de tine,
a uitării de ea şi de dor şi de
galbenul meu care nu se împacă deloc
cu aurul.


Monday, October 14, 2013

cosmică




răsari la orizontul inimii mele
tu cu roşeaţa ta
cucerind, nor cu nor, obrajii cerului.

mă simt binecuvântată
de tălpile tale ce urcă sfinte,
treaptă cu treaptă, pe scara fericirii
ţinându-mă strâns de mână
şi mâna-mi mai caldă la pieptul tău;

dar, vezi tu (şi eu de-abia fac ochi),
te mulţumeşti cu lumina ta cea de toate zilele
mereu echidistant
şi, încă din copilăria timpului,
răsucirile mele au fost cele care
au făcut loc roşeţii tale
nor cu nor, să cucerească obrajii cerului.

eu sunt cea care te răsare
în fiecare zi la orizontul inimii mele.


Thursday, September 26, 2013

Văleu!


Vorbeşte pajura fără Cap
şi crede că ştie preţul corect
al vieţii, al visării, al morţii.

Vorbeşte războiul fără Istorie
şi-i învinge pe cavalerii păcii
într-un singur vals
cu trei argumente bete
în vârful ascuţit al sabiei.

Vorbeşte pământul fără Pădure
prin poetul care n-a trăit
nici o clipă de Poezie
şi căruia îi dedic astăzi această
tăcere fără Linişte.

Monday, September 16, 2013

o lume într-un om



găsesc în tine
deşertul din mine,
un vid care s-a spălat pe mâini de iubire
cu prea multă migală
şi-acum se usucă la căldura durerii.

găsesc în tine
furtuna care smulge din rădăcini
brazii pe care-i aveam în suflet
dinainte de a mă naşte.

recunosc în tine
oglinda oglindind oglinzi,
un infinit de tu
cuibăriţi în spaima de moarte
a unei eternităţi de eu

ca şi cum
în ochii tăi aş fi fost
o ciocârlie mută,
o laudă de către noapte
a lunii (că nu străluceşte decât în gând).

ţi-am ţipat şoptit numele
de atâtea ori încât am răguşit
şi acum parcă tăcerea mea
este mai amară şi mai puţin hrănitoare
decât înainte
şi parcă de la tine am învăţat
de ce-i necesară caligrafia
cheii sol pe portativul liniştii
dintre doi oameni şi nicio inimă mai mult.
parcă de la tine am învăţat
cum ştiam dar n-aş fi înţeles înainte
care-i riscul să respir prea mult
şi ce se-ntâmplă dacă respir prea deloc.

în tine mi-am clădit acasă
cu miros de vin fiert şi scorţişoară
şi-n tine m-am îmbătat de blasfemii împotriva vieţii.
în tine m-am făcut apă: am călătorit până am ajuns
în acelaşi punct, cu o istorie mai lungă
şi puţin mai multe războaie civile
trăite decât pronunţate.

Monday, September 9, 2013

peisaj de martie cu păsări migratoare



păsările migratoare
şi-au făcut cuib în cer
din pene de nor. cu ochii lor mici
nu au văzut prin ceaţa viitorului
cum li se rupe acest acasă sfânt
în mii de firimituri de iarnă

şi copacul care le învăţase
arta zborului,
acum găzduieşte
cântecul altcuiva
mai murdar de vocea pământului,
mai înzăpezibil,
mai riscant de
melodios.



Sunday, September 1, 2013

dosar penal pentru tanatofobie (despre anatomia unui jurnal)



îmi iau amprenta dentară a sufletului
cu cerneală, pe o foaie groasă de cuvânt
să rămână-n arhivele vieţii pe termen nedeterminat
dovada
a cât şi ce a muşcat inculpatul din feliile de ieri
comparat cu cât şi ce muşcă din chifla de astăzi
cu soare fiert
în lumină proprie, deşi poate nu ştie.
poate că domnul suflet
s-a obişnuit cu închisoarea, şi-o fi tatuat deja
un scorpion pe umărul drept şi poate
îşi imaginează chiar acum că orice urmă de binecuvântare
se datorează doar
îngerului care îl mângâie cu privirea
prin opacitatea lui mâine întinzându-se peste azi şi ieri
într-o îmbrăţişare de stele cu flori cu noi,
când, de fapt, îngerul îngenunchează cu oglinda-n spate,
rugându-se la reflecţie
să-i arate celui care nu se vedea pe sine
că mesagerul lui dumnezeu vine de fiecare dată beteag:
o aripă îi aparţine inculpatului
şi singura acuzaţie care i s-a adus vreodată este aceasta,
de a-şi fura propriul timp
sperând să păstreze eternitatea fiecărei clipe.

Sunday, August 25, 2013

regăsire




ne întâlnim
mai noi
decât am fost înainte,

înfăşuraţi într-o plapumă
din picături de ploaie care s-au uscat.

spălaţi cu un duş de păcate
până am ajuns azi
să strălucim mai tare ca oricând.

ne-am amărât
asemenea cafelei
cu glasul fiert, căutând
un ac de ziuă în carul cu noapte,
dăruindu-ne unul celuilalt
înapoi o ceaşcă de lumină

căci doar unde a fost întuneric
îşi poate face loc dimineaţa.

ne recunoaştem
cum nu am avut ocazia să ne cunoaştem
niciodată până ieri seară,
când soarele încă juca ruleta rusească
mustăcind pe sub raze, fără să fi citit regulile:

tu, înger al cărui pas
urmează credincios amprenta mea de hoaţă
înecată cu un sâmbure de remuşcare;
eu, căldura ce te-a îmbrăţişat dinăuntru
când te purtai rece
ca o canadiană înzăpezită care şi-a uitat destinul.

iată! suntem
la intersecţia dintre iarnă şi primăvară,
un ghem de viaţă bicolor,
asortat
numai pentru că fiecare dintre noi
a riscat să se deşire într-o scamă lungă de durere
când eu eram şi tu erai
mai singuri şi mai vechi decât suntem astăzi.



Saturday, August 17, 2013

chirurgie emoţională



îmi bandajez dorul de ea cu un pansament din somn.

ochii-mi devin
cimitire de vise
îngropate unele sub altele, de teamă cât ar ustura să le
dezlipesc;

mi se scurg de pe faţă
şi nu-mi mai văd
obrajii roşii
sau vârful nasului, de culoarea unei singure lacrimi
sau mâinile care cos firul unui destin în goblenul lumii.

liniştită, de parcă lumina din pieptul meu nu ar ţipa
ca după o inimă fantomă care încă doare,
îmi spun că operaţia s-a încheiat cu succes
şi mai avem doar de aşteptat să mi se coaguleze iubirea.



Tuesday, August 13, 2013

ziua de aşteptare



ziua de aşteptare
învelită într-o mână de îngheţată topită:
se chirceşte un deşert în interiorul meu
ca un fetus care a crescut mai mare decât uterul mamei natură
şi marea asta parcă ţese
valuri numai din sare
pe spatele meu asediat de soare
şi de dor călător înăuntrul şi în afara speranţei.

ziua de aşteptare
jucând baba oarba, legată la ochi
cu un prosop gros de îndoială,
aceste 86400 de amintiri, dintre care multe
cu bucurie uitate, câteva cu uimire
cântate.

într-o armură de carton, astăzi
mă aventurez în ceaţa a ceea ce mi-am scris în sânge
cu mâini tremurânde când părinţii nu erau atenţi:
o creştere împreună, un soldat în ţara optimismului
care a rămas fără cârpe albe
căci şi le-a murdărit intenţionat pe toate
cu suc de portocală şi vis,
iar acum nu poate, nu vrea, nu mai are voie
să abandoneze.

Tuesday, August 6, 2013

o viaţă mică




schiţez
pe o foaie subţire de cer
în creion cu mină de ploaie
un curcubeu în nuanţe de tu.

mă aventurez
cu o sutime de secundă
în afara conturului
relaţiei noastre

şi ţip
cu glasul răguşit

al liniştii
tocite pe numele tău,

al umerilor mei celor mai drepţi
dizlocaţi în formă de cristal
înăuntrul îmbrăţişării tale din piatră.

s-a mai scurs un an
şi din iubirea noastră
- poate au înflorit
trei fire de păr alb -
nicicând nisip.

Thursday, July 25, 2013

bătrân senil, dorul




bătrân senil, dorul
muşcă din mărul
prizonier în pieptul meu

şi curge sevă, nu sânge
căci n-am avut după ce plânge

iar dacă mă încăpăţânez
să plagiez
o iubire
într-un vers prost scris,
iese doar copia xerox a unei lacrimi
abia imprimate
pe foaia de hârtie subţire
ce-o ţin drept obraz stâng.

Wednesday, July 24, 2013

sus

ca orice pasăre care are ritmul zborului în sânge
chiar după ce a fost domesticită,
chiar când un hoţ a început
să-i decupeze aripile în formă de mâncare -

aruncă o ancoră
din aliaj inoxidabil de speranţă
pe cer. înnoad-o de un nor.
desfă-ţi
la dreapta, dreptul la înălţime;
la stânga, bătând în cor cu inima, întreg pământul.

dacă deja au îngenuncheat copacii
slăvind furtuna,
urcă senin
pe raza propriului cântec
până se molipseşte soarele
de strălucirea ta.

din frica iraţională de apus,
răsari tu!

iubire fosilizată



trandafirii se pricep
să ţeasă cu spinii lor amurg pe (aproape) orice
suflet care se crede cer;
îţi pun, în loc de cătuşe, brăţară
din acuarele care se şterg -
imune la lacrimi, dar bolnăvicioase,
iau imediat răceala trecutului
şi se uită pe sine până în albul osului
şi te uită pe tine, cel care te-ai dăruit
până în tacul ticului de a mai fi împreună,
până în liniştea de lemn pietrificat a unui cuvânt
tăiat din poezia momentului (care ar fi fost) potrivit.


Friday, July 12, 2013

Ciclul poeziei în natura umană




Din cuvântul sămânţă,
mi-am plantat mâini
cu care acum mângâi universul.

Din limba maternă,
mi-am modelat degete
care ajung în mai mult
decât patru colţuri ale orizontului.

Dintr-un gerunziu atârnând
ca o arteră de inima mea,
împrăştii sângele aerului
pe care mi l-am trecut prin respiraţie

sub formă de poezie.



Sunday, July 7, 2013

mitologie personală


uneori, când cunoşti poetul,
te îmbolnăveşti incurabil
de dor de poezia pe care ai citit-o
cândva cu ochi umezi în care încă aveau loc
stelele să se cuibărească
şi să se nască.

uneori, când cunoşti poetul,
îţi rămâne doar cerul gol
senin aşa cum l-a pictat altcineva,
iar zeii pe care ţi i-ai fabricat
din cerneală şi fire de speranţă
se şterg din caietul amintirilor …


Wednesday, July 3, 2013

secret profesional


dragă tu,


să ştii că
de la şotronul nostru emoţional
schiţat subţire
ca o mână timidă care se întinde,

nu doar ţie
îţi cresc aripi.


cu sinceritate,
eu

Tuesday, July 2, 2013

Timpul numai pentru timp




Individul fără faţă
se încheie tacticos la nasturi -
în afară de cel mai de sus, lăsat
să inspire visele oamenilor
şi să expire genunchi juliţi.

Domnul
după numele căruia nu se pune nici virgulă, darămite punct,
Cel care pretinde că şi-a pierdut cartea de identitate în neant
deşi se zvoneşte că nu a avut
niciodată
nici o foaie
de drum prin viaţă -
are Timp numai de sine;

celorlalţi le dăruieşte câteodată, când îl apucă
febra generozităţii
sub pretextul divinului cu imunitate deficitară,
mai mult sau mai puţin nisip
amintind de efemeritatea eternităţii,
trecut prin gâtul subţire de sticlă al clepsidrei,
să ştie lumea că cei ce reuşesc cel mai fin, în timp, se
sparg.


zbor invers



pasărea ascunsă în pântecul cântecului
încă nu s-a născut
şi poate nici nu se va naşte
şi poate nici nu va avea timp
să înveţe trilul morţii.

numai pasărea cu pene de vis
joacă de-a v-aţi ascunselea cu sine,
deghizată-n fetus, ghemuindu-se
în burta frumuseţii
cu şireturile ochilor dinadins înnodate
şi răsînnodate.

ea zboară invers, flirtează
cu acceleraţia gravitaţională
până când i se deşiră viaţa
şi nu rămâne decât o papiotă goală
pe care stă desenată simbolic
amintirea unei clipe de vară.

secretul afroditei



lipsit de ambiţie, cu gust
de sare dar nu de mare,
ar fi fost să fie
un apus
între patru buze -
una o ţâră mai puţin
îndrăgostită decât celelalte trei.
ghici care!

Saturday, June 29, 2013

învăţând să ne iubim degradé



vărs
lacrimi de lumină
din cupa ochilor-dimineţi
peste pieptul tău
spart de pulsu-mi nebun
în bălţi de culoare
împrăştiate neregulamentar
pe tabla de şah

(ai încredere, iubite când îţi spun -
nu mai suntem rege şi pion
alb sau negru).



Tuesday, June 25, 2013

geometrie poetică




dacă se dă
un segment de curbă
din punctul A în punctul B trecând prin ochii tăi
şi dacă segmentul de curbă
se intersectează într-un punct de rimă
cu pulsul tău,

exista oare B şi înainte de noi?

care este diametrul metaforei
din miezul fiinţei mele?
sau poate
ai insuficiente date
să calculezi valoarea (şi cu atât mai puţin
durata) clipei în care suntem doar
un punct de lumină
pe ceva ce într-o altă limbă, vorbită departe,
s-ar putea numi cer?

lacrimă de apaş



încheieturile pământului
plâng sub talpa ta
cucerite de foc şi abandonate la uşa frigului.

tu îţi astupi urechile,
îţi fredonezi viaţa fals
şi te joci de-a dumnezeu

ca şi cum te-ai crede prea greu, prea
mare om
pe umerii mamei terra.

Saturday, June 15, 2013

lucrare de diplomă în sinceritate




prolog:


mulţumesc fulgerului care m-a trăsnit
pentru materialul didactic de citit alb pe alb,
murdar de moarte cât negrul sub unghia universului -
fără el, nu aş fi înţeles niciodată la un nivel atât de profund
ce eu stabil pot construi dintr-un maldăr de cenuşă.



1. ce spun clasicii:


prin apa curgătoare ce reflectă
hârtia cât încă este vie
şi nu se lasă scrisă
de oricine,

sinceritatea este piatră,
scuipatul unui vulcan
devenit martor al istoriei
când încă era adevărată
şi nescrisă.



2. ipoteză:


expusă în aer liber, sinceritatea
te face să rugineşti
înainte de a apuca timpul
să treacă, să ajungă la tine.



3. ipoteza de nul:


expus în aer liber, orice
(indiferent de textură)
suferă (sau se bucură) modificări în acord
cu reacţia chimică dintre eu şi non-eu;

orice schimbare survenită în observatorul
(mai mult sau mai puţin) avizat,
se produce din motive ce ţin strict
de reacţia alchimică dintre eu şi sine.

atât.

intervalul de încredere
cuprinde întreaga planetă albastră
într-o singură repiraţie.



4. metodologie:


inspir
fără mofturi
şi expir
fără lăcomie.

în miezul crocant al prezentului,
stau cu picioarele încrucişate
pe solul vieţii.
privesc şi notez după dictare
orice frântură de existenţă
şi orice context real sau imaginar
în care se nasc aceste
fragmente de ceva.



5. rezultate:


aerul are în continuare
miros de proaspăt, gust de anticariat
şi culoare de cameleon.

pe obrajii mei, însă,
au crescut trei muguri mici de rugină.

zeama stoarsă din cuvânt
m-a condamnat la sănătate
într-o lume bolnavă.

boala, deşi lichidă,
nu a luat forma cuvântului
pe care l-am rostit.

posibilitatea ca fenomenele descrise mai sus
să se datoreze vântului sau unei fiţe a soarelui
tinde spre zero.



6. experienţa de observator:


a fost ca şi cum aş încerca să privesc
ceea ce nu poate fi privit,
ca apoi să scriu pe baza celor văzute
un eseu despre ceva ce nu se poate exprima
nici în cuvinte, nici printre rânduri.

peisajul minciună
a rămas la fel, pictat în culori vii
pe sfârşitul unui copac.



epilog:


eu am rămas cu trei muguri de rugină pe obraji,
da.

astăzi este alegerea mea
ce înfloreşte din ei.






când pui punct în cartea de istorie



povestea pământului
sculptată în mâini murdare
a încetat să fie scrisă
în clipa tandră
când, dintr-o privire şi două atingeri,
i-ai definit
valoarea.


Friday, June 14, 2013

nu mai sunt una dintre





nu mai sunt una dintre picăturile de ploaie …
am căzut din cer
şi am făcut dragoste cu pământul.
astăzi aleg calea norilor spulberaţi, când rămâi buimac o clipă
de la tunetul neaşteptat
până la a vedea curcubeul privind prin tine însuţi
cu ochii proaspăt spălaţi
şi dimineaţa aerisită, trasă în piept cu lăcomie - cea mai sănătoasă dependenţă.
nu mai sunt una dintre stele -
am alunecat într-un sistem solar, mi-am scrântit singurătatea
şi astăzi dăruiesc căldură
ca şi cum rana ar fi, de fapt, doar o parte din corp
unde am fost sărutată prea mult, până m-am evaporat, am încetat să exist
ca să vă fac loc vouă, ca să fac loc unui nou eu
cu miros de iarbă cosită şi ghiocei prinşi în flagrantă înflorire.




iubirii mele bicolore




iubirii mele bicolore
cu alb şi negru în aceeaşi parte a tablei de şah:

îţi las o picătură de strălucire în ochi
pe care să nu o simţi şi să nu o vadă nimeni … doar vântul
să ţi-o şoptească în timp ce dormi
şi să ştii, dincolo de frunzele folosite-n ceai
de cuvinte, vise şi amintiri -
tu ai fost stratul de ozon
care mi-a lăsat exact atâta soare
cât îmi putea suporta pielea …



Tuesday, June 11, 2013

Cercul




în miezul Caleidoscopului,
mă frâng şi mă construiesc din cioburi de mine,
le pun împreună cu lipici de vis.
uneori coşmar opac.
alteori cuvânt transparent până la exagerare.
pictez fractal ceea ce a fost şi nu mai este -
portretul domnului haos la numai 10 bani bucata.
trag ziua de ieri la xerox, o rup în firimituri de durere
şi o pun în centrul eului
deghizată-n metaforă.

în miezul Caleidoscopului, simţeam
ca din groapa marianelor dintr-un stomac de fier încins,
că singura ieşire va fi prin crăpături
şi aveam să mă tai într-o tăietură de viaţă, să sângerez
până la hemoragia speranţei.

acum
am ieşit din caleidoscop,
călătoare musafir pe o rază de lumină
a lunii.
unind puncte de râs şi de foame şi de iubire,
astăzi portretul domnului haos
s-a transformat din nou
în cioburi de mine, puse împreună cu lipici de nu-mai-visez,
care se strâng în Cercul
cu început şi final în acelaşi punct de culoare
nici prea deschis, nici prea închis,

astăzi translucid şi de bine.


Sunday, June 9, 2013

sfat




dă-i drumul
soarelui din lesă.

nu vezi
câte arsuri ai deja
în palma sufletului?

plânge-ţi
apa murdară de ploaie
câte o lacrimă odată

şi deschide-ţi pumnul.

lasă lumina
să zboare, să joace şotronul
printre crengile copacilor

tu …
eliberează-ţi aerul din piept
ca pe un deţinut găsit nevinovat
şi dă-i drumul
soarelui din lesă -

îşi ştie singur drumul
spre strălucire
şi poate chiar s-ar simţi ca acasă
în colţul ochilor tăi.

Saturday, June 8, 2013

şi aşa uit că astăzi nu plouă



o înghiţitură mică de moarte
stă cuminte-n banca ei din gâtlej
cu tălpile murdare de gust,
lasă urme acre peste tot unde
a respirat. expiră uitare
prin nările mele. mă uit în oglindă
şi o văd într-un colţ de buză, alunecând
ca o ploaie torenţială
ce dezrădăcinează
atâţia copaci, încât devine un preţ prea mare
chiar pentru un curcubeu dublu.

înghit în sec. pofta de viaţă
mi-o atârn în cuier, lângă geanta
histrionică, exagerat de grea
şi canadiana de iarna trecută
în ale cărei buzunare găseşti nimicuri
importante:
o bancnotă mototolită, ieşită din uz acum zece ani;
un cercel din tinichea, orfan de pereche;
biletul de autobuz pentru drumul zâmbăreţ înapoi
de la el
compostat acum două luni, trei săptămâni şi cinci zile;
o bucată ruptă de pix cu care am scris
mai mult decât aveam timp sau cerneală
sau sens …

o duşcă sănătoasă de iubire, savurată
(reciclată)
până la ultimul strop de îmbrăţişare
să alunece mai uşor moartea pe gât
ca şi cum, dacă îmi cumpăr săptămânal
câte o umbrelă nouă, nu s-ar mai auzi ropotul ploii
niciodată mai tare decât înflorirea unui ghiocel.


deşertificare




dorul despădurit
arde tălpile călătorilor
până li se şterg paşii
de pe pietrele trecutului
înfrânte-n nisip.

unii practică deliranţi
zborul în jos.
se contopesc cu pământul
ca nişte copii care abia aşteptau
să fie adulţi şi să li se reproşeze
că n-au crescut niciodată.

alţii se luptă
până când, din călători, devin drumeţi
domesticiţi de drumul stăpân
al tuturor direcţiilor.

cerul se sufocă -
şi-a angajat un zeu chirurg
să-i extirpe plămânii
din motive estetice,
iar raiul inimă a încetat să-i bată
ora iubirii.

Friday, June 7, 2013

despre tǎcerea ta care mi-a ţinut de cald


despre tǎcerea ta
care mi-a ţinut de cald
atâta timp,
nu pot vorbi
decât
în limba liniştii.

*

ne privim
fragmentat
ca într-o picturǎ abstractǎ.
mi se îneacǎ încet culoarea
în marea ochilor
şi, de fiecare datǎ, eu refuz sǎ mǎ înec,
dar tu eşti cea care a înotat
cât pentru
o lume întreagǎ.

pǎcat cǎ nu am fost niciodatǎ
destul de inspiratǎ
sǎ îmi îmblânzesc plǎmânii.
pot sǎ inspir numai o anumitǎ cantitate de aer proaspǎt.
ştiu sǎ expir un numǎr limitat de cuvinte
şi, uneori, dupǎ câte un tsunami pe care nimeni nu l-a prezis,
mǎ sufoc. mi se înnoadǎ silabele.
miselipescseminţeleunadealta
şi parcǎ nu am fructe
destul de aromate.

*

îmi eşti ca spectacolul de fulgere
care a fǎcut furtuna de varǎ sǎ merite
mersul pe tocuri prin ploaie şi hainele ude leoarcǎ.
îmi eşti ca frumuseţea spectacolului de fulgere -
destul de aproape cât sǎ strǎluceascǎ şi pentru mine.
destul de departe sǎ nu mǎ ard.

pentru tǎcerea ta care mi-a ţinut de cald
când mi-era cel mai frig,
eu nu pot nici sǎ
îţi mulţumesc.

Wednesday, June 5, 2013

dedicaţie răpită de vânt



ţi-aş dedica
pe scoarţa unui stejar centenar
o rană în forma numelui tău …

apoi îmi amintesc
câtă sevă a curs din mine,
cât verde
mi s-a scurs
bale din gura luminii
când m-ai părăsit
să furi un sărut de pe buzele mirate ale soarelui -

şi nu-ţi mai dedic
decât cântecul unei privighetori
care mi se odihneşte pe creanga cea mai înnodată
şi care nu te-a cunoscut
pe tine cea din umbra mea
niciodată.

Sunday, June 2, 2013

ziua copilului




ia-ţi o zi liberă de tu
pentru eu,
să-ţi fie stelele uşoare pe ceafă
în timp
ce alergi să pictezi caii
în verde
şi copacii
într-o nuanţă la întâmplare
de zare
până când devin chei
şi deschizi cu ei
uşa pulsului
ca şi cum ar fi
nişte vene pronunţate răspicat
de braţele care te-au îmbrăţişat
mai des decât recunoşti
sau mai rar decât le-ai iubit.

ia-ţi pentru eu
o zi liberă de tu,
ia-ţi pentru umbra obosită până-n negrul fiinţei
o duminică liberă de soare,
ia-ţi pentru ploaie
un pui de somn fără umbrele, fără sclifoseli.

meriţi
să respiri
din plin
în gol
şi din gol
în plin
până (te) realizezi
că nu eşti pahar
şchiop
de vin
miop.

eşti
o sămânţă de vis,
doar o sămânţă
din care creşte un singur fir de vis
cu ţepi şi frunze şi sevă - astăzi fii

şi-atât.


Saturday, June 1, 2013

joc murdar



m-am spălat pe mâini
în cerul murdar

m-am spălat pe mâini
de soarele din tine

dar un boboc de gaură neagră
tot mi-a rămas sub unghie

un vid
lacom de zâmbetul tău

dar m-am mai clătit o dată
m-am scufundat toată
în cerul murdar
am făcut contorsionism
să mă săpunesc cu norii pe spate
de una singură
cum scrie la carte

m-am spălat
până m-am dezbrăcat
de piele
şi-a rămas cerul ridat
şi curat
mirat de amprentele tale
care nu vor
domne
să se şteargă

nici în ruptul capului
nici în ruptul stelelor

Wednesday, May 29, 2013

(la) revedere



în mijlocul unul vis ciufulit
de idei, pereţi mov deschis
şi fotografii greşite artistic,

te-am întâlnit din nou;

te mângâiam ... ca pe un gând viu
pe care nu îl poţi atinge decât cu
umbra unei dorinţe de mână.

o surpriză
în încâlcirea mea de realitate
cu ochi mişcători care se uită pe sine
fugind pe sub pleoape,

ţi-am gustat vocea
ca pe un cadou

prea mult aşteptat.

Saturday, May 25, 2013

Curaj



Din cutia toracică, am picurat în tine
un strop de cuvânt, ulei esenţial
din floarea adevărului. Mi l-ai cerut
ca o febră cerându-şi iertare pentru boală;
mi l-ai cerut fără să ştii ce vrei, rătăcită
în labirintul propriilor tale rădăcini.
Şi iată: nebună, am răsărit în ochii tăi,
înflăcărată de viaţă în cimitirul viselor
pe care l-ai construit cu mare trudă,
os cu os din oasele copiilor tăi psihotici,
fără o firimitură de lacrimă drept pomană.
Şi iată, am răsărit în miezul irişilor tăi
care nu şi-au privit niciodată culoarea,
m-am dezbrăcat de tot întunericul, ca şi cum te-aş fi crezut -
te-am orbit
picurând în tine, din cutia toracică, un singur strop
de ulei esenţial din floarea adevărului meu.



Monday, May 20, 2013

(de)formare




în ţara lui ca-şi-cum,
nimic nu este.

*

pulberea de pe drum
îţi trage ochiul în ţeapă
pentru păcatul capital
de a fi văzut

muntele
care alăptează eternitatea
cu apă proaspătă de izvor

şi sânul copac
care înfloreşte
când stai cu umbra lui
chiar dacă nu întotdeauna înţelegi de ce
mugurii, îndrăgostindu-se de zare,
se deschid.

*

asta era
când mă plimbam la pas
într-o pădure de lumini şi călduri;

dar acum
nu trebuie să îndrăznesc mai mult
decât să ghicesc conturul lui dumnezeu
şi să unesc puncte pe care numai eu le
văd
în jurnalul ăsta de doliu
în care nu

lăsaţi fructul să-şi jelească părinţii.


Sunday, May 19, 2013

[clipa de plumb



clipa de plumb
îmi atârnă de picioare,
mă leagă de tine
cu zale de viaţă
pe care tu nu le vezi,
dar eu le simt
cum mi se târăsc încă pe sub piele,
mărturisire făcută
cerului deschis ca o rană
când nu te asculta
nimeni …


ochi înstelaţi (cu stele căzătoare)


importantă

casa călătorului

în poziţie fetală
la mila orizontului

nepieptănată
de trei luni
noi

se îndrăgosteşte
de stăpânul
iubitor al pământurilor
străine

cu inima ei de sisif

adoarme
la picioarele
prafului
care poate

cine ştie

o va mângâia
cu palmele fine
ale răsăritului

şi ea
va fi de aur

24
de carate
de sacrificiu
cu glazură din iubire arsă

Friday, May 17, 2013

Ceea ce nu ştia fructul când a adoptat un vierme



Secretul
mare cât un copac bătrân
dansează numai cu vântul.
Are rădăcini,
dar a uitat unde -
aşa că-şi păstrează speranţa
până la ultimul strop de sevă ruginită
în seiful ceţii.
Nu vrea să ştie
de ce doare dioxidul de carbon
până în miezul celui mai mic inel,
demult ascuns în sânul scoarţei,
sau de ce se zbate verdele
înainte şi înapoi, într-o pendulare permanentă
între fluturi şi fulgi de zăpadă
ca şi cum fiecare primăvară
ar fi un soi grav de amnezie.
Nu, mulţumesc, lumina
nu îi colorează transpiraţia de la subraţ
domnului măr ionatan
care poartă în cotor o pădure întreagă
şi preferă să cadă decât să-şi simtă
propriul gust.
Despre blasfemii, curcubee şi cer senin
putem vorbi şi-n altă viaţă, în alt univers,
cu altcineva decât
frumosul
tânăr care a adoptat cu generozitate
un vierme mărunt,
complice
să poarte Secretul mai departe
ca pe un ecou
care de fapt nu oferă niciodată un
răspuns.

Monday, May 13, 2013

meditaţie



simt
corpul meu
întins
pe pâinea realităţii

o câmpie
trasă în patru direcţii
de încăpăţânarea orizonturilor

şi totuşi
abia acum
mă regăsesc
în fiecare copac

aud
cum fierbe seva
în venele pământului
din care mă nasc
pe mine însămi

prin cezariană

tai burta mamei vulcan
cu bisturiu din rază de soare

îmi observ ţipătul
ca pe un musafir
care ştie că e binevenit
înainte ca eu să fi învăţat
să îl primesc

simt
cum îmi înmugureşte buricul
bucuros de despărţire
îmbălsămat cu durere
fragil
ca diamantul confundat cu un ciob de sticlă

îmi miros
începutul şi sfârşitul
le intuiesc din gustul experienţei
le omenesc cu o o cupă de lacrimi spumante

aici şi acum
în ţinutul preafrumosului
în stil de răsărit
sunt martora mirată
a felului în care mi se deznoadă muşchii
la cea mai mică atingere a ta
care mi s-a imprimat pe pânza umerilor

mă zdruncin de onoare
la şevaletul fiinţei mele
pictează întruna
cei mai mari artişti

îmi gâdilă omuşorul
ca un măr aromat
loial grădinii

mă inund
de cadoul
liniştii
prezentului
ca un fluviu
pe care nimeni nu l-a instruit
să curgă

şi totuşi

chiar aici

deasupra ochilor tăi
după ce m-ai privit
şi m-ai retuşat prin văzul tău în culori
vii

simt cum
continui să mă întind
bolborosesc
căci m-am molipsit de la tine
suspin
fac valuri în mine
pe care apoi le mărturisesc fără ruşine

da

aici şi acum
deja sunt
nimic mai mic
şi nimic mai îndrăzneţ
fără să mă mai compar
sunt
marea

sărbătoresc cu pescăruşii




Wednesday, May 8, 2013

excursie în stomacul domnului vezuvius




mă arunc
în miezul limbii
ca un gust fără nume
sau cu nume tocit
de toţi vorbitorii
fără sens, netăcătorii.

lumânări în loc de corp
şi flăcări în loc de suflet,
magma lui vezuvius
a lăsat omenirii o moştenire
de preamult
în monede ieşite din uz

şi cum însuşi aurul face riduri,
n-are rost să sap în mine
după virusul istoriei,
după febra sensului,
după numele gustului care sunt
când papilele gustative au fost abolite

ca nişte cărţi periculoase
în imperiul oaselor.




imnul nicăieriului



molia
evadează din sine -
trece de toate zidurile
ostile, din piatră, îşi rupe
aripile în straturi imperceptibile
de zbor şi de uitare a zborului.
molia evadează din sine
cu un zâmbet amar-acrişor
pe piciorul stâng -
către ceea ce a crezut din toată
micimea inimii ei
că era
lumină.



moarte cu cremă de cappuccino



se contractă
Timpul
a jucat la cărţi şi a pierdut
s-a pierdut pe sine
ca o zebră beată între roşu şi verde

moare Timpul
şi îngheaţă ritmul în sângele dansatoarelor anorexice
îngheaţă luna în pas alergător pe cer
urlând la lup
mi-e foame
de secetă
de secunde la plimbare pe cadranul unui ceas vechi
şi mi-e dor
să mai însemne ceva cuvântul vechi

acum nici culorile
nu se mai şterg

au fost aşa
palide ca o lumânare neaprinsă
dintotdeauna



Tuesday, May 7, 2013

magie neagră involuntară



crucea
cu ochii închişi
ghiceşte în palma
unor fragmente de nimic,
şopteşte în barbă
numele tău
ca pe o incantaţie -

magia neagră, involuntară
ca un spasm muscular
când alerg prea mult după cai
verzi cu picăţele de nicăieri
pe pereţii bisericilor în care nu cred
(dar mă rog) îmi ţâşneşte din schelet.
mi se crapă oasele
sub presiunea vieţii tale -
o tonă de porţelan extra fin
în grija toreadorului … bravo,
aşa creativitate! aşa sfârşit în spirală
care împlineşte zece ani şi merge spre
infinit!

oare cât mai are rost să credem
în bau-bau?
flirtez cu nemernicul
întuneric-în-loc-de-carne
de prea mult timp fără succes mai mare
decât
o firimitură de zâmbet scârbos în colţul gurii.

da, ştiu, sunt mesia în ţara orbilor surzi.
acum vreau doar să mă târăsc un minut. am zburat deja
prea mult pentru cineva care nu
a avut niciodată aripi.



Piscina


faci sărituri de la trambulină
în poezia
cu apă adusă din marea neagră
în cerul gurii
şi mă priveşti cu ochii tăi, ăia
prea plini de metaforă ca să mai încap şi eu în albul lor
înnorat printre rânduri, subtilităţi de fonetică
licenţiată poetic
pe care aproape nimeni n-are timp să le mai citească.

te scufunzi
în repetiţii şi litere, fără avertisment,
fără tub de oxigen,
mă tragi de vârfurile degetelor mari de la picioare
şi îmi pierd
echilibrul pe bârna realităţii,
de dragul tău, vis sărat
cu lacrimi degresate!

arta
este mai importantă pentru tine
decât viaţa care abia mai fumegă slab
în craterul tău de corp
uitat.
înoţi
din pasiune pentru febra musculară, nu ca să te ţii la suprafaţă.
respiri ca să se audă
curajul plămânilor tăi de a sfida aerul

şi mă simt trădată
de rimele pe care le porţi drept costum de baie
pe frigul ăsta din mine
când îmi spui că în zăpadă se înoată ca într-o poezie cu miezul zemos,
nu se dă jos de pe maşini cu lopata, cu nodul gordian în gât şi
fără mânuşi -

şi nu, dulceaţă, nu pun punct
dupa capodopera ta
dedicată mie

Sunday, May 5, 2013

lumânarea care se stinge




lumânarea care se stinge
se învoieşte etern de la serviciul
pur şi simplu
de a-şi lăsa lumina să contureze
moliile moarte la picioarele sale.

întunericul
parcă-i mai întuneric, te îneacă
împiedicată-ntr-un pârâu de buimăcie -
tocmai
îţi lăsaseşi ochii să zburde nesupravegheaţi
şi (aşa-ţi trebuie!) s-au îndrăgostit de flacără

chiar în clipa când
învăţa
arta kitsch de a îşi dărâma fiinţa -
ca piesele de domino, văzul tău
preia căzătura contagioasă, dar asta
nu se vede.

urmăreşti lumina asta mică ce te-a ghiftuit de atâtea ori -
deja pâlpâie - făcându-şi vânt cu un evantai din ceară topită -
te holbezi la ea ca şi cum
te-ai crede vânt
în împărăţia cerurilor, o minune
atât de grea pe umerii naturii, încât

tu eşti responsabilă pentru
lumânarea care se stinge
în sufletul vecinului de peste drum.




Wednesday, May 1, 2013

a Atinge



rozele îmi înfloresc
în miezul amprentei

cum înfloresc aripi
din rădăcina
înfiptă în ochii
cerului

şi împreună inventăm
zborul stând pe loc.

petalele
plâng rouă
cu capul adăpostit
în poalele terrei

mai puternice decât istoria.

miros
inodorul timpului
în respiraţia unui porumbel curajos

şi parcă se dilatează
cutia toracică a universului:
în sfârşit, e loc destul

pentru pace.







Thursday, April 25, 2013

delicatesă deshidratată



pentru un strop de tine
îmi ţin ochii larg deschişi
cu degetele gerului

şi uite-aşa uit
că mi s-a uscat fructul
şi chiar aşa îmi amintesc
dulceaţa dintr-o privire
rătăcită pe asfalt
a umbrei mele.

uneori, nu-i nevoie de crengi lungi
ca să îmbrăţişez cerul
şi nu-i nevoie să-mi fie sete de dumnezeu
ca să fiu iubită de curcubeul
ce se pictează din sine peste tabloul antic al norilor
după ce mi-a plouat torenţial
în cimitirul viselor pe care am fost prea obosită
să le visez.


Friday, April 12, 2013

intuiție

îmi înghit întunericul
cu lăcomie
până nu mai rămâne niciun pic
de altceva decât
lumină.

Wednesday, April 10, 2013

sine qua non



scânteia care eşti tu
leagă atomii de hidrogen şi oxigen
în molecule de apa
din care este construită
curgerea vie care sunt eu.


Tuesday, April 9, 2013

vârful nasului



confunzi
punctul negru din vârful nasului tău
cu un nor
călător curios în buricul cerului
pe care nu l-ai cunoscut niciodată.
ai refuzat
să dai mâna,
să îl explorezi cu degetele
lăsându-i textura de dumnezeire
să îţi schimbe amprentele.

tu eşti
un muc de lumină în nasul soarelui
şi eu aştept
natura să adopte legea gravitaţiei
şi să cazi
pe pământul făcut din acelaşi soi de praf
ca fiecare dintre noi.





Monday, April 8, 2013

“aşa jucărie nu mai are nimeni”


copilul zdrenţăros
şi-a făcut culcuş în zăpadă
şi a învăţat să adoarmă
cu un minut mai devreme decât noaptea trecută
pe perna moale, umplută cu pene de lacrimă,
strângându-şi în braţe
uraganul din pluş,

Sunday, April 7, 2013

viziune




femeia oarbă
plină ochi cu lumină
îşi deschide, în sfârşit, braţele

şi tu ştii mai bine decât ea
că, după plimbarea împreună
în piaţa vieţii
fără să cumpăraţi nimic,
eşti pe jumătate vindecat.


Thursday, April 4, 2013

dor



ţipăt de dor.
dor de moarte.
îmi încălzesc la respiraţie
flacăra
menită să mă ucidă
cu înfrigurarea ei
de ultimă călăuză.
ţipăt de dor
născut prin cezariană
din pieptul liniştii -
e fată!
numai că mama nu ştie că a născut.
tata citeşte ziarul şi corectează gramatica jurnaliştilor.
iubitul devine călău etic.
voi arde stelele în numele tău, îţi jur,
fără să te pomenesc vreodată în memoriile şi arhivele prieteniei mele -
nu de alta, doar pentru că
totul
a început de la tăcerea ta
placată cu aur de 24 de carate
pătat cu lacrimile mele
stinse înainte să ţi le plâng
până la ultima monedă umedă, ca orice alt
mărunţiş.

ţip de dor.

ţipătul meu se scrie în cheia liniştii
pe portativul urechilor tale

să nu mă contrazici, auzindu-i versurile goale
pe care am îndrăznit să le scriu despre tine
în loc să dorm
la trei noaptea

sau, mai rău, să nu mă
ierţi.

Wednesday, April 3, 2013

sensul unei flăcări



ating colţurile ascuţite ale luminii
cu nările mele translucide.
simt miros de iarbă proaspătă iarna -
o trezire la ceea ce ar putea fi.
mă zgârii într-un ciob de soare
şi revin, revenim toţi
în cerc, alergăm unii dupa alţii
pâna ni se aspresc tălpile şi uităm
că focul în care păşim
este parte din fiecare alergător
şi fiecare alergător
este flacăra fără de care
o lumânare
nu şi-ar fi găsit sensul în viaţa asta
translucidă până la a nu vedea dincolo
de tine
înţelepciunea dimineţii.

Monday, April 1, 2013

acord de linişti

tăcem.





fiecare cu nodul lui de lumină în gât.



mie îmi străluceşte omuşorul
în aşteptarea ta
pe asfaltul fierbinte al vieţii mele,
să alergăm împreună în picioarele goale
până ne dezlipim de noi înşine
şi devenim una cu soarele.

tu păstrezi în privire
licărirea dinaintea primului tunet
care, deşi departe, îşi află ecoul
în oasele tale
mici, între care mă adăpostesc
până când ne împrietenim amândoi
cu furtuna.





tăcem
şi parcă din liniştile noastre
iese un concert mai viu
decât din toate cuvintele tuturor limbilor
puse la un loc, transpirate
în pălăria unui magician, încercând din greu
să răsară, să zbiere, să clocotească
şi să se facă
o firimitură de dragoste pentru mierlele înfometate din noi.


Thursday, March 21, 2013

pleoapa pe care rămân lipite lacrimi


prea mult pentru cuvinte.

hârtia
îmbibată în sânge
plânge
cu lacrimi de cerneală
după seva care n-a mai fost
să curgă

iar eu
îmbibată de tine
mă usuc.
mă satur de mine
încuiată în albul unui ochi
care n-a plâns
niciodată
în cor cu tine.

prea mult pentru cuvinte -
mă tem că limba-mi va străpunge
ca o suliţă cerul
gurii (tale,
poate,
mai ştii?)
şi vor emigra papilele gustative
din imperiul iubirii

şi nu-mi voi aminti niciodată
cum este / a fost / ar fi
să te simt dulce.

prea puţin pentru cuvinte.
mai bine am bea o cană de ceai împreună
şi ne-am preface pentru încă o oră
că niciunul dintre noi nu-i mai important
decât celălalt.

Monday, March 18, 2013

introspecţie



de fapt,

ochiul
care se privea pe sine
privind

era emblema dintr-un spot publicitar
pentru picături de ochi
care curg
fiindcă s-au îndrăgostit
de propria culoare
şi aşa, pe furiş, pe cărările întortocheate ale obrazului,
o fură încet
ca pe un sărut

cu gust de tăcere.


Saturday, March 16, 2013

origami




dragul meu Artist ambiţios,




tu încerci să mă îndoi
în forma mâinilor tale.

transpiri

şi, din transpiraţia ta,
îţi ţes în dar
o lacrimă
pe etamina cu ochi mic
a inimii mele.

dansezi cu timpul
şi nu-ţi dai seama
că eşti cu doi paşi înainte
în valsul ăsta al vindecării
(astăzi, de-a călcatul pe picioare).

oare
îşi mai găseşte locul
marşul meu funebru
în filmul tău
mut?

eu sunt o avalanşă de griuri
sufocată într-o pată neagră
de tempera
şi nu mă recunosc
în albul tău
ca de ochi care doare
de la prea multă zăpadă
aruncată-n silă, rece la întâmplare
de-amoru’ artei de a demonstra
că, da domne!, e iarnă.

mă modelezi
pe mine din hârtie
după mâinile tale ca marea
şi mă întreb:
cum a rămas
cu promisiunea
să mă înveţi meşteşugul simplu
de a mă îndoi şi dezdoi pe mine însămi
într-o formă nemaiinventată?




cu personalitate şi multă iubire,
Omul, nu capodopera.

... dulce-amară



îmi cresc ghiocei
din ombilic.

*

vocea terapeutului,
mai eficientă decât cafeaua.

ceasul amar, puţin prea crocant
între dinţii iubirii.

*

pâine de cartofi
cu seminţe de miracol -
50 de bani chfla.

*

mie tot îmi cresc ghiocei
din ombilic.

*

mucegai la preţ de diamant.
viaţă la preţ de moarte.
tu la preţ de eu.

parcă am mai scris odată
poezia asta -
am zgâriat-o pe spatele oglinzii
şi te-ai văzut nevoit
să-mi smulgi pleoapele din rădăcini
ca să văd, în sfârşit,
că hieroglifele cele vechi
nu însemnaseră de fapt niciodată nimic.

însemnaseră
totul
minus lumină
minus tine.

acum răsare soarele, lacom de ziuă,
şi tu faci umbră pământului din vocea mea
pe timp de cutremur.

*

6,2 grade pe scala richter

*



*

şi mie tot îmi cresc ghiocei încăpăţânaţi
din ombilic
când, în loc să mă bag sub masă,
eu mă gândesc la tine.

Thursday, March 14, 2013

confuzia dinaintea primului ghiocel



o groapă
se întinde în faţa mea
leneşă, ghiftuită, înfofolită
într-o pătură groasă de zare.

stau în faţa gropii.
eu cu ochii goi
de parcă aş fi plâns pământ
ca să o umplu la loc -
degeaba.

cine a săpat-o, nu ştiu.
ştiu doar că ea este
mai bătrână decât mine
şi eu sunt mai sunt decât ea.

nu ştiu
dacă am să zbor
sau am să cad

dar sar.

am un în inimă.
mă mănâncă aripa fantomă
care, de când eram mică, tot n-a aflat
că n-ar (mai) exista.

sar
cu ochii mei goi
închişi atât de strâns
încât acum au devenit plini
(nu numai de tine, dragul meu)

şi nu-mi pasă
dacă am să mor
sau am să mă nasc.

mă împinge un
şi mie îmi pasă
doar
de săritura asta
cu gust de curcubeu
şi miros de clepsidră nouă, acum
cu petale de trandafir în loc de nisip.

Saturday, March 9, 2013

când ne întâlnim în miez

mi se scurge oceanul cel mai adânc
printre oasele tectonice
până nu rămâne strop
de cutremur
în mine.

Thursday, March 7, 2013

sentimentul interzis

vulcanul vomită pământul din care s-a născut
ca pe un prezervativ uzat, tocat
în bucăţi de piatră şi tocăniţă de vis pe jumătate digerată.

lava urlă la cer. decibelii
se răzvrătesc împotriva vântului
când pompei stă în loc
şi femeia care mătura într-o dimineaţă oarecare,
acum lustruieşte cu mătura sa toţi pantofii istoriei.

muntele taie cordonul ombilical
al pârâurilor care nu şi-au cerşit viaţa, ci sperau numai
să li se dea dezlegare la o lingură de moarte.
n-au avut norocul ăsta
şi inundaţia este alegere, nu destin.

iar eu, cu foc, încă încerc să sting apa
dar, tare mă tem, într-o zi cu ceaţă, voi realiza prea târziu
că am ars toate mările.

cică nu ştiu cui


ca pe un compas condamnat la perfecţiune,
te păstrez conştiincioasă în trusa de geometrie
a plămânilor
să-mi desenezi cercuri de aer
pe care le-aş respira
mai simetric. mai viu.

te oblig să zgârii foaia de hârtie
deşi urlă pădurea din rădăcini
pentru copacul ce nu şi-a dat acordul
să te iubească aşa, murdar de cerneală,
obsedat de propriul contur
fără să te intereseze
pătratele din caietul de matematică -

acum triunghiuri umede
pe care mi le-am decupat din inimă
şi ţi le-am dat pomană
pentru cea care nu mai am de gând să fiu.

Tuesday, March 5, 2013

metaforă fractală

(poveste într-o picătură)




autor şi co-autor
umăr la umăr.

ni se hârjonesc umbrele
şi din bucuria lor
strigată în şoaptă
se naşte
un mugure de lumină.

povestim
o viaţă întreagă
într-o picătură de ploaie

călătorind

între buricul unui nor
şi momentul
sărutului cu pământul.

o clipă.

ce-i trebuie mai mult
unui om

ca să completeze spaţiile goale
din albul ochiului său
cu plinul culorii

şi să completeze culoarea
cu vulnerabilitatea
spaţiilor goale?

Friday, March 1, 2013

nimicului

dragă nimicule,




mi te scurgi printre degete.
îmi furi melodia din puls
şi mi te sfarâmi în inimă
ca o tumoră din care cresc
ceea ce sunt cu adevărat:
în miezul materiei, o sămânţă de tine
care se crede iubire.

mă cred litotă.
un cuvânt
genial, încă nedescoperit,
împrăştiat ca norii pe tot cerul,
spânzurat de crengile copacilor iarna
sperând să uit puţin din mine
în fiecare mugure la primăvară.

dar tu eşti infinit mai mare decât mine
şi decât copacii în care mă ascund de tine, înflorind.
începi acolo unde ceva nu rimează
şi nu te sfârşeşti chiar dacă
cineva, ca o prismă prin care totul pare că are sens,
reinventează lumea.

dragă nimic, te urăsc
la flacără mică
o jumătate de oră şi visez
că am să fac dulceaţă din viaţă.

tu mă contrazici
cu ton atât de blând,
că nu te aud.
ma ameninţi
că îmi vei presăra stele în ochi
şi, cu un cuţit de lumină,
mă vei diseca pâna nu mai văd,
mă vei tăia până nu mai doare
şi te vei şterge de sângele meu
pe prosopul transparent al timpului. .

eu nu te cred, deşi am auzit că eşti de cuvânt.
dragă nimicule, tu mă ţii în braţe dinainte de a mă fi născut,
dar nu te cunosc şi nici nu îmi propun
să fac contact vizual cu tine
în vreme ce mă defineşti fără ruşine,
cu greşeli gramaticale,
însă întotdeauna cu sintaxă perfectă
chiar dacă numai tu îi înţelegi nuanţele.



cu sinceritate,
nimeni care este încă cineva.

Wednesday, February 27, 2013

aventurǎ într-o portocalǎ



mi-am zgâriat pe limbǎ
gustul unei portocale
în care tu erai sâmburele
cel mai mare
şi miroseai a felie de vis
servitǎ dimineaţa lângǎ
cafeaua
cu care ţi-am înşelat amintirea;

mi te-am zgâriat pe inimǎ,
bilet de la revedere
necitit ... dacǎ te-ar fi citit cineva,
eu m-aş fi ars din rǎdǎcini.
aş fi renǎscut.
aş fi fost altcineva. iar apoi altcineva.
mereu câte un altcineva,
cel mai fericit altcineva.

dar nu, asta nu se-ntâmplǎ
decât când pleoapele flirteazǎ cu ochii
pe tangoul somnului;
a fost totul doar o aventurǎ
într-o portocalǎ
din care nu-mi rǎmân decât
degete lipicioase
şi dragostea mentolatǎ care şi-a pierdut gustul plǎcut
demult.


negare


iată-mă
cum mă leg la ochi
cu un cuvânt şchiop
grăbit, mâzgălit
pe scoarţă de copac
ruptă
de sevă şi de ciocănitoare,
încât aproape uităm
că a fost cândva scorbura
în care încăpeam
să ne ascundem de ploaie -
numai că nu ploua, nu încă, nu chiar
şi nici nu aveam de ce sau de cine
să ne ascundem.

mărturisesc că eu
nu ştiu cum
să primesc picăturile
care se fac perdea de înţepături mărunte
pe obrazul tânăr al zilei de vară.
nu mă pricep la arta
de a spune bună dimineaţa
golului din mine
când cerul este plin
şi se varsă peste noi greu,
ca un blestem în forma unei
avalanşe de neanturi în miniatură,
hadeşi în care eu încă refuz să cred.

nu îmi plec urechea
la pieptul rece al liniştii.
aş înnebuni
ca într-un extaz la întâmplare
al unui dumnezeu la întâmplare
care joacă şah la întâmplare
cu muritorii care îl salută sau nu
şi cădem la întâmplare, dincolo de regulile jocului
urmate cu stricteţe, dincolo de pietrele eterne din care ne clădim şi dărâmăm şi restaurăm
pe noi înşine ca pe cele mai valoroase muzee din lume, dincolo de tot ce am făcut vreodată
care, poate, să merite făcut. trăit.

între a fi şi a nu fi
e doar scorbura asta
în care n-am ştiut să ne ascundem la timp -
acum o foaie subţire de hârtie
îndoită în formă de poezie
care poate că îţi place sau poate că nu
încă, nu chiar,
dar într-o zi
nimeni nu îşi va mai aminti copacul ăsta rănit.
vor mai exista ciocănitoare, dar nu ciocănitoarele noastre.
va exista sevă, dar încă se vor tipări cărţi.
iar eu îmi voi fi dat răspunsul. nu voi mai fi.
aşa că, acum, prin prisma minutului ăstuia minunat
când încerc să prind stropii de ploaie
şi nu-mi dau voie să observ că setea mi-e fire
iar durerea, haină groasă care mi s-a lipit de organele interne,

că stau aici şi scriu
ceea ce refuz să ştiu: o pată de ceaţă, semn din naştere
de care sunt mândră să zic
că nu mă individualizează cu nimic -
iartă-mă.

Tuesday, February 26, 2013

naivitate


tu, albastru-n miezul sufletului,
ai fost o aripă fără pereche
şi eu am zburat mulţumită ţie
singură. liberă.
am stăpânit vântul.

tu, luminos în cotorul fiinţei tale,
m-ai luminat
şi eu am devenit un semn de întrebare:
când ai să te arzi
până la ultima picătură de ceară
topită de căldura cu care m-ai molipsit
incurabil?

tu, ţi s-a senilizat seninătatea!
ai decis cândva
când ţi-am fost mărţişor în piept
şi te-am înţepat în inimă,
te-ai hotărât că nu mă vei fulgera niciodată
chiar dacă te-aş implora

şi contez pe asta.

fii-mi albastru în miezul sufletului,
o cârjă pentru zbor, o aripă fără înger,
un vis care-şi caută visătorul
cu ochi închişi şi suflet îngust
deşi pretinde că nu caută pe nimeni
în ochii mei de culoarea ploii.

Monday, February 25, 2013

kama sutra (variantă despre ploaie)



o palmă la fundul cerului
şi ţipă
(marea).


s-a săturat
de norul misionar.

s-a săturat
de vid, aşa că-l umple cu apă;

dar s-a săturat până şi de creasta curcubeului
care se crede mai şiret decât toate şireturile
prost încheiate la pantofii durerii
cu bombeu din îngheţată de ananas
şi umbră care se preface mai neagră decât este de fapt
pentru că soarele refuză orice răsplată şi orice recunoaştere
a faptului
că a răsărit
astăzi pentru a infinita una oară.


aşa a început eclipsa:
un “odată ca niciodată”.
cel mai bârfit threesome al secolului.
un fotograf gură-cască, acum orb şi faimos.

eu am tras un pui zdravăn de somn în ziua aia, cătană în armata viselor
despre un cuplu sănătos între lună şi pământ,
doar puţin condimentat de mofturile adolescentine ale soarelui.

am tras un pui de somn în ziua aia, căci mă temeam
să aud dacă a urmat “fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi”
sau clinchetul unui clopot
făcând tratat de pace cu marea: bine, nu vei mai fi atrasă niciodată
de cerul masochist. nici nu va mai ploua de durere. nu vom mai lega pe nimeni
la pantofi cu niciun curcubeu.

n-ai decât să te usuci!

doar tu eşti adultul cică responsabil
din circuitul apei în natură.

Saturday, February 23, 2013

vis semilucid


îmi împodobesc noaptea cu tine

ca un copil care crede
în moş crăciun

chiar dacă eu îţi cumpăr rama de aur
şi sunt cea care îţi pune poza sub brad
demult.

întind prezenţa ta
ca beteala
pe ramurile şi venele de întuneric ale nopţii.

noaptea
e oarbă
şi nu ştie ce-i aia negru şi ce-i aia culoare

aşa că mă las în voia valurilor.
mă las să uit că dau din braţe
până se fac valuri de bucurie
în lacul ăsta vulcanic din mine.

ştiu că visez. ştiu
că aici sunt dumnezeu,
dar îmi rimez un coşmar
din idei uzate, stereotipuri şi sărăcie -
doar să nu-mi ţin ochii mai mult decât
întredeschişi

să nu văd prea clar
prin blândeţea păturii.

să aproape-cred că pot să şi mor
ca să simt că trăieşti.

ca un puşti de şapte ani
care, deşi a observat
aluniţa lui taică-su pe obrazul lui moş crăciun,
îşi desface cadourile ca în fiecare an
sau poate chiar
cu un zâmbet imperceptibil mai larg
decât iarna trecută.

Friday, February 22, 2013

îndrăgostită de luminiş


dacă s-ar şti, aş fi
bătaia de joc a vânătorilor.

*

urlu.

luna rânjeşte la mine
cu liniştea ei din platină
atât de fin lustruită.

*

cuvintele sunt gablonţuri.

mai bine să nu le port - cel puţin,
nu la vedere.

“îndrăgostită de luminiş”

n-are decât să se declare
numai lumina.

*

blana mea -
covor de lux.

simt ritmul morţii
în sânge

şi dansez cu tine
tangoul primăverii
de parcă nimeni nu şi-ar da seama

că înfloresc.

nu mă pot abţine
să înfloresc
până sparg vaza.

*

decolteu de stejari bătrâni
în V, pe pieptul generos al cerului.

ultima dorinţă, prima superstiţie:
mă cred norocoasă

că am cules un trifoi cu patru foi
dintre buzele tale.

*

ceaţa ... ce armură!

*

mă ia gura pe dinainte
un strop de răsărit -
am uitat să mă dau cu fond de ten
anti-bucurie.

în inima mea, până şi terra
are pielea de găină
de la tălpile pantofilor tăi.



îndrăgostită de luminiş?

nici pomeneală!
doar o respiraţie adâncă.

doar urme murdare de viaţă
lăsate neglijent pe gresia din hol.

*

dar nu se ştie
şi nu sunt.

hoţul neprins -
un întuneric în pasteluri
şi nimic mai mult.

deschidere către rai



astăzi mă simt
bogăţia cerului
înflorind
în mâinile unui sărac

mugure de lumină
ud de lacrimi

din ploaie
îmi fac pelerină

din vânt
îmi ţes rădăcină

şi din tine
mă nasc
chiar dacă
într-o zi
am ţipat

astăzi ştiu
că sunt
vie

astăzi îţi simt
braţele crengi
cum mă împovărează
numai cu fructe


Tuesday, February 19, 2013

PAC!


îmi caut părinţi
care îşi caută eroi.

*

te rog, spune că muzica mea
e zgomot.

dizlocă-mi sufletul
din articulaţiile iubirii
şi stoarce-mi portativul
de cheia fericirii.

fă-mă film mut.

*

observ că mă fragmentez.

*

mă mir cu gura până la urechi, ca a unui clovn,
că mă fragmentez.

mă desfac ca o portocală
între degetele tale de dirijor - dar,
te rog, fii alergic la citrice!

*

eu nu creez
decât din resturi de lumină
scuipată-n silă de noaptea bolnavă.

eu crez
balaurul născut din spumă de
căpşuni
şi blestemul lui care mă ajunge
din urmă
până la a o mie una generaţie de eşec.

eu nu îmi creez
propria umbră
din fâşii rupte de stea.

eu crez
mama zână cu bagheta magică-n mână
care scrie, scrie
şi mă porecleşte
poezie

ca să-mi facă poftă de viaţă
zi de zi, cu linguriţa
sau, în unele ierni, cu biberonul.

*

observi
cât de puţin am savurat
observaţia simplă
a omului care nu caută
nici părinţi în străini, nici eroi în copii?

*

PAC!

îmi sparg
cântecul

de scoarţa unui copac
care eram, de fapt, chiar
eu când am renunţat la a fi eu.


Wednesday, February 6, 2013

lux de amănunte


uite, impresii vândute cu amănuntul
o bucată la preţul unei zile netrăite.
un adevărat chilipir, ce mai,
dacă tu oricum ţi-ai înşelat aerul
cu prospeţimea second-hand
a celulozei.

*

ne zbatem toţi
ca nişte peşti într-un acvariu pe jumătate gol.
unii avem loc, alţii nu.
unii suntem de aur
şi împlinim trei dorinţe cuiva
înainte de a muri
natural. nu ne pescuieşte nimeni niciodată
pentru că suntem cei mai valoroşi -

o pereche de înotătoare
între care se află o lume întreagă
unde răsare soarele şi se târguieşte cu luceafărul de dimineaţă
şi toate alea -
o pereche de înotătoare şi poezia libertăţii
gravată pe un cristal
care, în timp, a crescut mare
şi s-a făcut
nisip.

*

ştiu
prea multe
faţă de câte cuvinte
mi-ar face bine la ficat
să fi citit
pe feţele celor dragi
cândva, de sărbători, când am rămas singură
şi m-am iubit în mijlocul străzii cu un
pahar bun de vin spumant
pe care l-am poreclit şampanie
şi toate păreau roz, chiar dacă ştiam
că ştiu
mai mult decât mi s-a scris
vreodată.

*

noi suntem impresii
mâzgălite de un artist
care amâna să fie
Îngerul care era de fapt.
amâna iubirea cu voce tare
scriind litere cu linişte înceată.
amâna muza, cântând-o.
amâna viaţa, dăruindu-ţi-o
ţie, care acum
amâni noaptea, dovendindu-ţi curajul
în povestea altcuiva despre întuneric,
tu care ai o aventură cu mâine
în spatele de porţelan fin al lui astăzi,
tu cu dorul tău de aventură
confundându-te cu fotoliul, cu cartea şi ceaşca de cafea cu lapte.

tu, punându-ţi capăt viselor
cu o plapumă
aveai, de fapt, cea mai puţină nevoie
de încă un strat de eufemism.

*

e belşug peste tot!
ai idei de cumpărat, ai cu ce să le cumperi, ai voie să le cumperi.
dacă te pricepi, ai voie să le şi furi!
clişeele cele mai originale se nasc încontinuu
din pântecul canceros al cerului
într-un univers care se extinde şi se contractă
fără ca noi să ne oprim vreo miime de secundă
să îi observăm, ce să mai zic să-i ştergem sudoarea de pe frunte
în formă de stele căzătoare. stropi bastarzi de lumină.

ce ştim noi?
luxul de amănunte
e cea mai mare sărăcie
a omului care se iubeşte cu un pahar de vin spumant de anul nou
în mijlocul străzii
şi vorbeşte şampaniei la pertu ca să se convingă
că, deşi e beat criţă, măcar nu-i singur.

mărunţiş



îmi golesc buzunarele
prea uşor în faţa
brizei de toamnă

de parcă nu ar conta

moneda arămie de 5 bani
în culoarea frunzelor care cad,

bancnota mototolită
de copac care nu şi-a trăit
viaţa până la ultimul inel,

bucuria mea măsurată în milimetri
pe un segment de aproape-curbă

şi inima ta, luna ce-mi dăruieşti:
a cărei mărime nu o înţeleg, dar o beau
dintre degetul mare şi cel arătător
şi mă plâng de gustul distanţei

înghiţind strălucirea prea repede,
ca şi cum nici n-ar fi existat
pentru mine în mijlocul întunericului.
ca şi cum nu m-ar îmbrăţişa dinăuntru
în fiecare clipă.

poate nu-i o idee aşa bună
să mă ofilesc ca o nebună
de la cea mai pală reflecţie a toamnei
în oglinda spartă a sufletului doamnei

şi să rimez
doar cu ceea ce crede lumea
că am

când eu sunt
de fapt bogată
într-un ţinut al viselor mărunte
împlinite în stil regesc.


Wednesday, January 30, 2013

poezie scrisă în loc să te sun




poate mi-e dor de tine
sau poate doar am făcut pe mine o picătură de cuvânt.
poate am făcut pe mine o picătură de cuvânt
sau poate doar mă cred o flacără necenzurată,
care merită stinsă.
poate mă cred o flacără necenzurată, care merită stinsă,
sau poate doar mi s-a spus cândva în treacăt
că nimeni nu iubeşte o lumină palidă.
poate mi s-a spus cândva în treacăt că nimeni nu iubeşte o lumină palidă
sau poate doar aşa îmi place mie să dansez,
de parcă aş muri şi fiecare pas ar fi ultimul.
poate aşa îmi place mie să dansez, de parcă aş muri şi fiecare pas ar fi ultimul
sau poate doar nu te mai văd cu adevărat
prin stratul gros de transpiraţie de pe fruntea soarelui.
poate nu te mai văd cu adevărat prin stratul gros de transpiraţie de pe fruntea soarelui
sau poate doar mi-e dor de tine.





Tuesday, January 29, 2013

babe oarbe şi felurile în care ele iubesc


am o nelămurire
legată de tine
cu lanţuri din fier
arse în soare
şi rămase la fel
de dure:

oare pe tine te strânge
libertatea pe care mi-o iau?
ai vrea, poate, ca într-o zi cu ploaie
să mă topesc? şi amprentele lui
viu colorate, să rămână doar urme
murdare de fericire
ca nişte cicatrici pe corpul meu?

îmi atârnă de piept
un semn de întrebare
mare cât pământul
în care încă nu ştiu dacă va creşte vreodată ceva -

oare
ţie chiar
ţi-e greaţă de la
lumina asta nudă
pe care eu probabil că o afişez în public
fără să-mi dau seama?

sau poate că
am mai multă dreptate
decât mă laud.
poate că eu sunt ziua ploioasă
din interiorul
meu
şi tu
mă orbeşti atât de mult cu flacăra ta

încât eu am bâjbâit mereu
şi nu te-am văzut niciodată
în timp ce tu ai văzut clar
nenumăratele mele feluri de a nu te vedea.

Sunday, January 27, 2013

trei deosebiri între mine şi o lămâie



1.

din lămâie faci suc.
o strângi
până o doare mâna ta
şi i se frânge coaja
de la amprentele tale
şi-atât. a fost. cândva o lămâie.
acum o pată de galben acru
care se spala cu o cârpă puţin umedă.

eu nu pot fi stoarsă.
nici măcar dacă mă întorc pe dos.
nici măcar dacă
timp de o mie una de dimineţi,
lacrimile îmi vomită pielea.
amprentele realităţii mă modelează,
îşi înfig colţii în carnea
care crezusem cândva că e zâmbet.
dar nu pot fi stoarsă.
nu mă poate şterge nimeni cu o cârpă puţin umedă
ca şi cum nu aş fi existat niciodată.
ca şi cum nu m-ar fi durut niciodată.

2.

feliile de lămâie
rânjesc ironice în farfurie.

eu nu cred că ustur
în ochii nimănui

3.

şi nici nu ştiu
să-i fie cuiva poftă de mine
vreodată -

nici măcar într-o prăjitură.

Thursday, January 24, 2013

trădare din mătase


tu m-ai născut
dintr-un vis

şi m-ai protejat
de viaţă

în mai multe feluri
decât am înţeles eu

când, învelită în iubirea ta,
mi-am ţesut un acasă.

tu mi-ai fiert zborul
în fericirea ta -

uin dor sălbatic
de mătase.

tu m-ai abandonat
în miezul unui soare necopt

ca să-i faci cadou de crăciun prietenei tale
rochia perfectă pentru orice seară de vară.

Tuesday, January 22, 2013

avalanşă


am strâns, şuviţă de lumină cu şuviţă de lumină,
un bulgăre de foc în sufletul meu -
cade peste mine, deşirat ca un ghem
din ecoul vocii tale.

copiii mei
până la a o mie una generaţie
vor face oameni de zăpadă din scrum
şi le vor pune morcovi stricaţi drept nas
şi nu vor şti că, în lumea mea, nu ar fi trebuit să fie aşa
un chin să respiri.
ce înviorător este să mori
uneori.

avalanşa
de linişte fiartă în suc proipriu
mă îngroapă
în poziţie fetală
între pieptul tău şi inima ta
şi nu mai am loc de mine
şi nu mai am timp de altcineva
decât tine
şi mă înţeapă ochii
dinăuntrul orbitelor lor

dar m-am obişnuit cu gustul lacrimilor.
mi-e poftă de mine
fără nicio garanţie
că voi avea vreodată vreun alt gust.

paharul meu
pe jumătate plin sau pe jumătate gol
de tine
a fost oricum mormântul unei muşte
care nu ştia nici să înoate, nici să stea naibii pe tavan toată ziua
şi să se bucure de iulie şi de plimbarea în doi prin parc şi de râset
şi de faptul că nu te cunoştea pe tine.

Sunday, January 20, 2013

foaia albă



îmbrac foaia mea albă
în pijama ţesută din câteva găuri şi un foc.
îi remodelez marginile.
îi fac urechi de măgar.
o prefac în altceva -
uneori altceva decât mine.
uneori mi-o duc la tâmplă şi aproape mă nimeresc
cu glonţul unei silabe.
cu glasul unui orb
care mă ceartă că nu îi explic cu dicţie perfectă
ce este lumina.
ce este albul.
la ce bun un ochi
dacă nu plânge.
dar pot să gust şi pot să îi explorez miezul îndoit cu degetele.
chiar dacă o arunc la gunoi, tot o pot lua înapoi,
iar dacă o ard până se face toată scrum, înseamnă că am făcut ceva
din foaia mea albă.

din când în când, îmi amintesc de tine
şi savurez mirosul copacilor înfloriţi
primăvara din parcul vocii tale.
aşa înţeleg eu lumina,
dintr-o dată,
şi prinde sens foaia mea albă
fără să o prefac în nimic altceva decât mine.

Thursday, January 17, 2013

povestea unui strop de apă murdară



fulgul de zăpadă
care a vrut cu orice preţ
să fie favorizat de
lumina cea mai lumină
a soarelui

se topeşte
de fericire.

*

anul ăsta avem
crăciun fără zăpadă.


împărtăşire

(în care nu se vorbeşte despre miza jocului)



ne jucăm pe tabla de şah a cerului.
prietene. ne întâlnim în miezul dulce-acrişor
al raiului. e noapte călduţă de mai în mine
şi mi-aş întinde braţele să te strâng la piept
ca şi cum ar fi crengile unui stejar bătrân,
îndrăgostit încă de lună.
fugim şi ne prindem
de mână, alergăm împreună printr-un labirint lung de nori
până în zori, ne acoperim una pe cealaltă de rouă
aproape fără să ne dăm seama. aproape ajungem
să construim un univers nou fără să ne dăm seama.
mă simt infinită alături de tine. un paradox frumos
cu stele şi ceai de valinie.
numai că, draga mea umbră, noi jucăm
şah
pe o pojghiţă subţire de seninătate
şi, oricât de politicos am juca, până la urmă
cuiva
i se va da şah mat
şi lumea de dincolo
de curcubeele desenate din moft la un curs de art-terapie
ni se va descoperi din nou cu pătratele sale perfecte, neutre,
albe sau negre şi în niciun alt fel.

unui impostor



te cunosc, noiembrie intruziv printre crengile copacilor.
cuvintele tale sunt albe şi fără viaţă -
un concert al existenţei, rescris în gamă minoră.

ţi-am simţit frigul:
ploile tale au apăsat clapele corpului meu
şi am urat respiraţiiei tale reci bun venit în oasele mele.

stăteam zgribulită
sub streaşină, la colţ
pe strada caietului tău cu portativ
supraîncărcat de note spânzurate
până nu s-a mai auzit decât
vocea ta
de noiembrie intruziv printre crengile copacilor
dezbrăcaţi de ei înşişi

dar astăzi te cunosc. astăzi ştiu mai bine,
simt până la ultima firimitură din sufletul meu
că adevăraţii beethoveni
dau voie muzicii să se nască pe sine
prin degetele lor de muritori

chiar şi când sunt surzi.

mai ales când nu mă auzi,
melodia falsă te dă de gol.

astăzi, în sfârşit, îmi continui dansul
oricum.
sunt una cu ritmul şi am sens
chiar dacă tu nu înţelegi
cântecul meu interior



Monday, January 14, 2013

nemişcare


îmi văruieşti viaţa
ca pe un zid

să fiu cârja
fricii tale
de lupi şi de hoţi.

eu n-am decât să mă îndrăgostesc de lună
şi să urlu de dorul ei până îmi crapă coardele vocale -
atâta timp cât nu muşc. nu mişc.

în schimb, mă albesc. devin pe zi ce trece mai opacă la suflet.
mi se întăreşte speranţa
ca respiraţia unui mort - fără abur.

eu mă ascund
în spatele unui zâmbet curajos,
vertical până la ultimul strop de sânge.
mă aplec în faţă mărunt, ca o salcie plângătoare când o părăseşte vântul prin sms
din regatul cerului aparent senin.
eu mă ascund, dar orice joc de-a v-aţi ascunselea
se termină, chiar dacă am câştigat. de fiecare dată trebuie să ies din ascunzătoare
ca o lacrimă care există numai când se sting luminile.
ca un copil din flori ţinut secret între albine şi polen.

mă văruieşti
ca şi cum singurul meu sens
ar fi să mă împrăştii în cele patru puncte cardinale
de dragul tău,
să devin pătrat de dragul tău,
să stau nemişcată de dragul tău.

şi, sub amprenta ruşinii, recunosc
că te iubesc din tot albul ochilor mei de perete crăpat ce am devenit
şi stau. stau. stau. stau. stau.
devin una cu nemişcarea.
mă contopesc cu frica ta de a respira
şi nu cunosc niciun alt fel de iubire.

lecţie de viaţă la şcoala unde copacii se fac hârtie

ruşine să-ţi fie
că ai o respiraţie
mai scurtă decât alta
şi uneori nu ştii cum
să te târguieşti
cu urletele ude ale oceanului
(nu trebuia
să te laşi îngenuncheat
niciodată).

ruşine să-ţi fie
că, din când în când,
între două tăceri, îţi permiţi
să mori puţin.
să iubeşti puţin.
să înfloreşti mai mult
decât ai dreptul.
ruşine să-ţi fie, omule, că eşti om!

(clan)destin


să nu afli tu, umbră,
cum te-am înşelat în luminiş
şi am făcut un puzzle
cu luna pe pământul umed de bucurie
şi l-am lăsat nerezolvat
c-aşa-i mai viu şi mai întreg.

să nu afli tu, umbră,
că ţi-am tocit creioanele de întuneric
ca să colorez pădurea
până la ultimul

cuib gol
ca o aluniţă pe braţul care se întinde
când te aştepţi mai puţin
spre lumina mea, umbră naivă!

Saturday, January 12, 2013

iubesc.


iubesc
mirosul ierbii proaspăt cosite
care mă linişteşte şi uit că-i prea vară pentru mine.
iubesc
podurile din scânduri de lemn
care îmi susţin greutatea până pe cealaltă parte a lacului.

iubesc
cafeaua care cucereşte camera
când pleoapele mele încă se declară îndrăgostite de gravitaţie.
iubesc
să visez cu ochii deschişi.

iar când îmi dau voie, doamne, cât
iubesc
poezia din mine
şi poezia pe care o descopăr cuvânt cu cuvânt
în tine.

Friday, January 11, 2013

prisma




privit prin tine,
parcul plin de copaci fără frunze
arată ca o amprentă abia vizibilă
a primăverii
care acum savurează dulceaţa somnului
ca în curând să deschidă, leneşă, un ghiocel
şi să se se trezească.

privit de ochii mei prin tine,
până şi albul frigului
se descompune în şapte iubiri.



autosabotaj



trăieşti
într-o scorbură
în măseaua de minte a raiului.

iubeşti
dentistul cu mână blândă,
îl iubeşti
până te deşiri
în curbe subţiri de lumină
de dragul lui

şi tot de dragul lui
atârni ca o pleată creaţă
în spânzurătoarea asfinţită a nopţii
când, sincer în vocaţia sa, dentistul
vindecă raiul
de tot ce a fost vreodată mai valoros
în viaţa ta.

tu ai ales să-l iubeşti
şi să te subţiezi
şi să te faci firimituri
de lumină palidă
pentru cel care trebuia
să te alunge din paradis.


atenţie

aud
mărinimia pădurii
în ghearele vântului.
copiii ar vrea să plece,
dar mama îi obligă:
dacă aţi început dansul,
jucaţi
pâna se învineţeşte muzica
şi vi se strică toate jucăriile!


aud
lacrima neplânsă
a frunzei verzi
pe sfert şi restul galbenă
şi simt miros
de curiozitate arsă
pe rugul cerului
la apus.

aud
rânjetul urşilor în hibernare
şi lacul care se transformă în gheaţă
şi raţele mirate
de graba iernii.

ceva în mine moare
şi când surzesc de tot, în sfârşit,

ascult.

pădurea nu are simţ matern
şi unor copii pur şi simplu le place
dansul lent în flăcări de frig.

Wednesday, January 9, 2013

armura

sunt îmbrăcată în sufletul tău -

furtuna îmi şopteşte
că mă va ocoli

şi dacă mă ud
puţin, voi fi mai curată
şi dacă mă murdăresc
de frig, acesta va fi mărunt.

îmbrăcată în sufletul tău,
am curaj să înfrunt furia fulgerelor.

pe fondul cerului ridat,
mă preling
ca flacăra speriată a lumânării

ascunzându-se în pelerină
într-o zi cu ploaie
la ora la care iubirea este un pic
mai mare decât furtuna.

Monday, January 7, 2013

sâc!



fac scufundări
fără tub de oxigen
în ochii tăi,
în părul tău,
în vocea ta,
în liniştea
mişcărilor tale
ca o iubire în miniatură

şi dac-o fi să mă înec,
măcar să se întâmple
în stil mare, la o astfel de
adâncime
a cărei frumuseţe
nu a mai cunoscut-o nimeni
ca mine.


Sunday, January 6, 2013

înveşmântată numai cu cerul

înveşmântată numai cu cerul,
mă îmbolnăvesc -

mă molipsesc de la stele
cu virusul strălucirii
şi, pâna la urmă, încep şi eu
să tuşesc lumină.

e cald aici, în pântecul sfânt
unde se nasc ploile şi fulgerele
deopotrivă.

îmi îmbrăţişez norii.
sărut ceaţa pe frunte
exact unde este ea
mai deasă.

mă cocoşez
şi îmi suspină oasele
după măduva pământului.

fac urticarie curcubeu
şi mă minunez ca un copil
de fiecare nuanţă
care-mi intră în ochi fără să bată la uşa
privirii.

mă închei la nasturele lună:
gata pentru o nouă
zi, săptămâna, lună,
iubire sincer-amăruie
cu lapte şi prăjituri.

mă dăruiesc cerului
întreagă.
fac dragoste cu constelaţiile.
fac şi ură
cu aceleaşi constelaţii.
iar uneori doar stăm turceşte
împreună
în câte o gaură neagră pe care nici nu o zărim
şi tăcem
mai fluent decât ştiu alţii a vorbi.

primesc trifoiul cu patru foi
expediat în mare grabă
de cele mai multe ori fără
adresa expeditorului
şi oricât ar dura
şi oricât m-ar durea
despărţirea care ne aşteaptă -

nu îl presez niciodată în cărţi

oricât de frig mi se face uneori
când mă las în voia vântului
înveşmântată numai cu cerul.

Saturday, January 5, 2013

dimineaţa următoare


ştiu că am dormit
pentru că mă surprind
deschizând ochii
aşa cum soarele cel leneş
se dezlipeşte de cer
în orele tinere ale lui decembrie
şi, reticent până la dumnezeu,
ascunzându-se puritan după nori,
răsare.

ştiu că m-am trezit
şi de data asta
căci, încet cum savurezi un pahar de vin vechi,
buzele mele îşi amintesc
gustul sărat al tremurării
şi degetele lipicioase de somn
mi se lungesc din nou şi ajung
braţe grele
ca o ciocârlie prea grea pentru propriul cântec
şi totuşi poate că solstiţiul de iarnă a
trecut
şi parcă
nu sunt braţele astea chiar
atât de grele cum erau aseară.

astăzi
este încă
suficient de devreme
pentru ceva
nou.