poezie scrisă în loc să te sun

poate mi-e dor de tine
sau poate doar am făcut pe mine o picătură de cuvânt.
poate am făcut pe mine o picătură de cuvânt
sau poate doar mă cred o flacără necenzurată,
care merită stinsă.
poate mă cred o flacără necenzurată, care merită stinsă,
sau poate doar mi s-a spus cândva în treacăt
că nimeni nu iubeşte o lumină palidă.
poate mi s-a spus cândva în treacăt că nimeni nu iubeşte o lumină palidă
sau poate doar aşa îmi place mie să dansez,
de parcă aş muri şi fiecare pas ar fi ultimul.
poate aşa îmi place mie să dansez, de parcă aş muri şi fiecare pas ar fi ultimul
sau poate doar nu te mai văd cu adevărat
prin stratul gros de transpiraţie de pe fruntea soarelui.
poate nu te mai văd cu adevărat prin stratul gros de transpiraţie de pe fruntea soarelui
sau poate doar mi-e dor de tine.

babe oarbe şi felurile în care ele iubesc

am o nelămurire
legată de tine
cu lanţuri din fier
arse în soare
şi rămase la fel
de dure:

oare pe tine te strânge
libertatea pe care mi-o iau?
ai vrea, poate, ca într-o zi cu ploaie
să mă topesc? şi amprentele lui
viu colorate, să rămână doar urme
murdare de fericire
ca nişte cicatrici pe corpul meu?

îmi atârnă de piept
un semn de întrebare
mare cât pământul
în care încă nu ştiu dacă va creşte vreodată ceva -

oare
ţie chiar
ţi-e greaţă de la
lumina asta nudă
pe care eu probabil că o afişez în public
fără să-mi dau seama?

sau poate că
am mai multă dreptate
decât mă laud.
poate că eu sunt ziua ploioasă
din interiorul
meu
şi tu
mă orbeşti atât de mult cu flacăra ta

încât eu am bâjbâit mereu
şi nu te-am văzut niciodată
în timp ce tu ai văzut clar
nenumăratele mele feluri de a nu te vedea.

trei deosebiri între mine şi o lămâie

1.

din lămâie faci suc.
o strângi
până o doare mâna ta
şi i se frânge coaja
de la amprentele tale
şi-atât. a fost. cândva o lămâie.
acum o pată de galben acru
care se spala cu o cârpă puţin umedă.

eu nu pot fi stoarsă.
nici măcar dacă mă întorc pe dos.
nici măcar dacă
timp de o mie una de dimineţi,
lacrimile îmi vomită pielea.
amprentele realităţii mă modelează,
îşi înfig colţii în carnea
care crezusem cândva că e zâmbet.
dar nu pot fi stoarsă.
nu mă poate şterge nimeni cu o cârpă puţin umedă
ca şi cum nu aş fi existat niciodată.
ca şi cum nu m-ar fi durut niciodată.

2.

feliile de lămâie
rânjesc ironice în farfurie.

eu nu cred că ustur
în ochii nimănui

3.

şi nici nu ştiu
să-i fie cuiva poftă de mine
vreodată -

nici măcar într-o prăjitură.

trădare din mătase

tu m-ai născut
dintr-un vis

şi m-ai protejat
de viaţă

în mai multe feluri
decât am înţeles eu

când, învelită în iubirea ta,
mi-am ţesut un acasă.

tu mi-ai fiert zborul
în fericirea ta -

uin dor sălbatic
de mătase.

tu m-ai abandonat
în miezul unui soare necopt

ca să-i faci cadou de crăciun prietenei tale
rochia perfectă pentru orice seară de vară.

avalanşă

am strâns, şuviţă de lumină cu şuviţă de lumină,
un bulgăre de foc în sufletul meu -
cade peste mine, deşirat ca un ghem
din ecoul vocii tale.

copiii mei
până la a o mie una generaţie
vor face oameni de zăpadă din scrum
şi le vor pune morcovi stricaţi drept nas
şi nu vor şti că, în lumea mea, nu ar fi trebuit să fie aşa
un chin să respiri.
ce înviorător este să mori
uneori.

avalanşa
de linişte fiartă în suc proipriu
mă îngroapă
în poziţie fetală
între pieptul tău şi inima ta
şi nu mai am loc de mine
şi nu mai am timp de altcineva
decât tine
şi mă înţeapă ochii
dinăuntrul orbitelor lor

dar m-am obişnuit cu gustul lacrimilor.
mi-e poftă de mine
fără nicio garanţie
că voi avea vreodată vreun alt gust.

paharul meu
pe jumătate plin sau pe jumătate gol
de tine
a fost oricum mormântul unei muşte
care nu ştia nici să înoate, nici să stea naibii pe tavan toată ziua
şi să se bucure de iulie şi de plimbarea în doi prin parc şi de râset
şi de faptul că nu te cunoştea pe tine.

foaia albă

îmbrac foaia mea albă
în pijama ţesută din câteva găuri şi un foc.
îi remodelez marginile.
îi fac urechi de măgar.
o prefac în altceva -
uneori altceva decât mine.
uneori mi-o duc la tâmplă şi aproape mă nimeresc
cu glonţul unei silabe.
cu glasul unui orb
care mă ceartă că nu îi explic cu dicţie perfectă
ce este lumina.
ce este albul.
la ce bun un ochi
dacă nu plânge.
dar pot să gust şi pot să îi explorez miezul îndoit cu degetele.
chiar dacă o arunc la gunoi, tot o pot lua înapoi,
iar dacă o ard până se face toată scrum, înseamnă că am făcut ceva
din foaia mea albă.

din când în când, îmi amintesc de tine
şi savurez mirosul copacilor înfloriţi
primăvara din parcul vocii tale.
aşa înţeleg eu lumina,
dintr-o dată,
şi prinde sens foaia mea albă
fără să o prefac în nimic altceva decât mine.

povestea unui strop de apă murdară

fulgul de zăpadă
care a vrut cu orice preţ
să fie favorizat de
lumina cea mai lumină
a soarelui

se topeşte
de fericire.

*

anul ăsta avem
crăciun fără zăpadă.

împărtăşire

(în care nu se vorbeşte despre miza jocului)



ne jucăm pe tabla de şah a cerului.
prietene. ne întâlnim în miezul dulce-acrişor
al raiului. e noapte călduţă de mai în mine
şi mi-aş întinde braţele să te strâng la piept
ca şi cum ar fi crengile unui stejar bătrân,
îndrăgostit încă de lună.
fugim şi ne prindem
de mână, alergăm împreună printr-un labirint lung de nori
până în zori, ne acoperim una pe cealaltă de rouă
aproape fără să ne dăm seama. aproape ajungem
să construim un univers nou fără să ne dăm seama.
mă simt infinită alături de tine. un paradox frumos
cu stele şi ceai de vanilie.
numai că, draga mea umbră, noi jucăm
şah
pe o pojghiţă subţire de seninătate
şi, oricât de politicos am juca, până la urmă
cuiva
i se va da şah mat
şi lumea de dincolo
de curcubeiele desenate din moft la un curs de art-terapie
ni se va descoperi din nou cu pătratele sale perfecte, neutre,
albe sau negre şi în niciun alt fel.

unui impostor

te cunosc, noiembrie intruziv printre crengile copacilor.
cuvintele tale sunt albe şi fără viaţă -
un concert al existenţei, rescris în gamă minoră.

ţi-am simţit frigul:
ploile tale au apăsat clapele corpului meu
şi am urat respiraţiiei tale reci bun venit în oasele mele.

stăteam zgribulită
sub streaşină, la colţ
pe strada caietului tău cu portativ
supraîncărcat de note spânzurate
până nu s-a mai auzit decât
vocea ta
de noiembrie intruziv printre crengile copacilor
dezbrăcaţi de ei înşişi

dar astăzi te cunosc. astăzi ştiu mai bine,
simt până la ultima firimitură din sufletul meu
că adevăraţii beethoveni
dau voie muzicii să se nască pe sine
prin degetele lor de muritori

chiar şi când sunt surzi.

mai ales când nu mă auzi,
melodia falsă te dă de gol.

astăzi, în sfârşit, îmi continui dansul
oricum.
sunt una cu ritmul şi am sens
chiar dacă tu nu înţelegi
cântecul meu interior

nemişcare

îmi văruieşti viaţa
ca pe un zid

să fiu cârja
fricii tale
de lupi şi de hoţi.

eu n-am decât să mă îndrăgostesc de lună
şi să urlu de dorul ei până îmi crapă coardele vocale -
atâta timp cât nu muşc. nu mişc.

în schimb, mă albesc. devin pe zi ce trece mai opacă la suflet.
mi se întăreşte speranţa
ca respiraţia unui mort - fără abur.

eu mă ascund
în spatele unui zâmbet curajos,
vertical până la ultimul strop de sânge.
mă aplec în faţă mărunt, ca o salcie plângătoare când o părăseşte vântul prin sms
din regatul cerului aparent senin.
eu mă ascund, dar orice joc de-a v-aţi ascunselea
se termină, chiar dacă am câştigat. de fiecare dată trebuie să ies din ascunzătoare
ca o lacrimă care există numai când se sting luminile.
ca un copil din flori ţinut secret între albine şi polen.

mă văruieşti
ca şi cum singurul meu sens
ar fi să mă împrăştii în cele patru puncte cardinale
de dragul tău,
să devin pătrat de dragul tău,
să stau nemişcată de dragul tău.

şi, sub amprenta ruşinii, recunosc
că te iubesc din tot albul ochilor mei de perete crăpat ce am devenit
şi stau. stau. stau. stau. stau.
devin una cu nemişcarea.
mă contopesc cu frica ta de a respira
şi nu cunosc niciun alt fel de iubire.

lecţie de viaţă la şcoala unde copacii se fac hârtie

ruşine să-ţi fie
că ai o respiraţie
mai scurtă decât alta
şi uneori nu ştii cum
să te târguieşti
cu urletele ude ale oceanului
(nu trebuia
să te laşi îngenuncheat
niciodată).

ruşine să-ţi fie
că, din când în când,
între două tăceri, îţi permiţi
să mori puţin.
să iubeşti puţin.
să înfloreşti mai mult
decât ai dreptul.
ruşine să-ţi fie, omule, că eşti om!

(clan)destin

să nu afli tu, umbră,
cum te-am înşelat în luminiş
şi am făcut un puzzle
cu luna pe pământul umed de bucurie
şi l-am lăsat nerezolvat
c-aşa-i mai viu şi mai întreg.

să nu afli tu, umbră,
că ţi-am tocit creioanele de întuneric
ca să colorez pădurea
până la ultimul

cuib gol
ca o aluniţă pe braţul care se întinde
când te aştepţi mai puţin
spre lumina mea, umbră naivă!

iubesc.

iubesc
mirosul ierbii proaspăt cosite
care mă linişteşte şi uit că-i prea vară pentru mine.
iubesc
podurile din scânduri de lemn
care îmi susţin greutatea până pe cealaltă parte a lacului.

iubesc
cafeaua care cucereşte camera
când pleoapele mele încă se declară îndrăgostite de gravitaţie.
iubesc
să visez cu ochii deschişi.

iar când îmi dau voie, doamne, cât
iubesc
poezia din mine
şi poezia pe care o descopăr cuvânt cu cuvânt
în tine.

prisma

privit prin tine,
parcul plin de copaci fără frunze
arată ca o amprentă abia vizibilă
a primăverii
care acum savurează dulceaţa somnului
ca în curând să deschidă, leneşă, un ghiocel
şi să se se trezească.

privit de ochii mei prin tine,
până şi albul frigului
se descompune în şapte iubiri.

autosabotaj

trăieşti
într-o scorbură
în măseaua de minte a raiului.

iubeşti
dentistul cu mână blândă,
îl iubeşti
până te deşiri
în curbe subţiri de lumină
de dragul lui

şi tot de dragul lui
atârni ca o pleată creaţă
în spânzurătoarea asfinţită a nopţii
când, sincer în vocaţia sa, dentistul
vindecă raiul
de tot ce a fost vreodată mai valoros
în viaţa ta.

tu ai ales să-l iubeşti
şi să te subţiezi
şi să te faci firimituri
de lumină palidă
pentru cel care trebuia
să te alunge din paradis.

atenţie

aud
mărinimia pădurii
în ghearele vântului.
copiii ar vrea să plece,
dar mama îi obligă:
dacă aţi început dansul,
jucaţi
pâna se învineţeşte muzica
şi vi se strică toate jucăriile!

aud
lacrima neplânsă
a frunzei verzi
pe sfert şi restul galbenă
şi simt miros
de curiozitate arsă
pe rugul cerului
la apus.

aud
rânjetul urşilor în hibernare
şi lacul care se transformă în gheaţă
şi raţele mirate
de graba iernii.

ceva în mine moare
şi când surzesc de tot, în sfârşit,

ascult.

pădurea nu are simţ matern
şi unor copii pur şi simplu le place
dansul lent în flăcări de frig.

armura

sunt îmbrăcată în sufletul tău -

furtuna îmi şopteşte
că mă va ocoli

şi dacă mă ud
puţin, voi fi mai curată
şi dacă mă murdăresc
de frig, acesta va fi mărunt.

îmbrăcată în sufletul tău,
am curaj să înfrunt furia fulgerelor.

pe fondul cerului ridat,
mă preling
ca flacăra speriată a lumânării

ascunzându-se în pelerină
într-o zi cu ploaie
la ora la care iubirea este un pic
mai mare decât furtuna.

sâc!

fac scufundări
fără tub de oxigen
în ochii tăi,
în părul tău,
în vocea ta,
în liniştea
mişcărilor tale
ca o iubire în miniatură

şi dac-o fi să mă înec,
măcar să se întâmple
în stil mare, la o astfel de
adâncime
a cărei frumuseţe
nu a mai cunoscut-o nimeni
ca mine.

înveşmântată numai cu cerul

înveşmântată numai cu cerul,
mă îmbolnăvesc -

mă molipsesc de la stele
cu virusul strălucirii
şi, pâna la urmă, încep şi eu
să tuşesc lumină.

e cald aici, în pântecul sfânt
unde se nasc ploile şi fulgerele
deopotrivă.

îmi îmbrăţişez norii.
sărut ceaţa pe frunte
exact unde este ea
mai deasă.

mă cocoşez
şi îmi suspină oasele
după măduva pământului.

fac urticarie curcubeu
şi mă minunez ca un copil
de fiecare nuanţă
care-mi intră în ochi fără să bată la uşa
privirii.

mă închei la nasturele lună:
gata pentru o nouă
zi, săptămâna, lună,
iubire sincer-amăruie
cu lapte şi prăjituri.

mă dăruiesc cerului
întreagă.
fac dragoste cu constelaţiile.
fac şi ură
cu aceleaşi constelaţii.
iar uneori doar stăm turceşte
împreună
în câte o gaură neagră pe care nici nu o zărim
şi tăcem
mai fluent decât ştiu alţii a vorbi.

primesc trifoiul cu patru foi
expediat în mare grabă
de cele mai multe ori fără
adresa expeditorului
şi oricât ar dura
şi oricât m-ar durea
despărţirea care ne aşteaptă -

nu îl presez niciodată în cărţi

oricât de frig mi se face uneori
când mă las în voia vântului
înveşmântată numai cu cerul.

dimineaţa următoare

ştiu că am dormit
pentru că mă surprind
deschizând ochii
aşa cum soarele cel leneş
se dezlipeşte de cer
în orele tinere ale lui decembrie
şi, reticent până la dumnezeu,
ascunzându-se puritan după nori,
răsare.

ştiu că m-am trezit
şi de data asta
căci, încet cum savurezi un pahar de vin vechi,
buzele mele îşi amintesc
gustul sărat al tremurării
şi degetele lipicioase de somn
mi se lungesc din nou şi ajung
braţe grele
ca o ciocârlie prea grea pentru propriul cântec
şi totuşi poate că solstiţiul de iarnă a
trecut
şi parcă
nu sunt braţele astea chiar
atât de grele cum erau aseară.

astăzi
este încă
suficient de devreme
pentru ceva
nou.