negare

iată-mă
cum mă leg la ochi
cu un cuvânt şchiop
grăbit, mâzgălit
pe scoarţă de copac
ruptă
de sevă şi de ciocănitoare,
încât aproape uităm
că a fost cândva scorbura
în care încăpeam
să ne ascundem de ploaie -
numai că nu ploua, nu încă, nu chiar
şi nici nu aveam de ce sau de cine
să ne ascundem.

mărturisesc că eu
nu ştiu cum
să primesc picăturile
care se fac perdea de înţepături mărunte
pe obrazul tânăr al zilei de vară.
nu mă pricep la arta
de a spune bună dimineaţa
golului din mine
când cerul este plin
şi se varsă peste noi greu,
ca un blestem în forma unei
avalanşe de neanturi în miniatură,
hadeşi în care eu încă refuz să cred.

nu îmi plec urechea
la pieptul rece al liniştii.
aş înnebuni
ca într-un extaz la întâmplare
al unui dumnezeu la întâmplare
care joacă şah la întâmplare
cu muritorii care îl salută sau nu
şi cădem la întâmplare, dincolo de regulile jocului
urmate cu stricteţe, dincolo de pietrele eterne din care ne clădim şi dărâmăm şi restaurăm
pe noi înşine ca pe cele mai valoroase muzee din lume, dincolo de tot ce am făcut vreodată
care, poate, să merite făcut. trăit.

între a fi şi a nu fi
e doar scorbura asta
în care n-am ştiut să ne ascundem la timp -
acum o foaie subţire de hârtie
îndoită în formă de poezie
care poate că îţi place sau poate că nu
încă, nu chiar,
dar într-o zi
nimeni nu îşi va mai aminti copacul ăsta rănit.
vor mai exista ciocănitoare, dar nu ciocănitoarele noastre.
va exista sevă, dar încă se vor tipări cărţi.
iar eu îmi voi fi dat răspunsul. nu voi mai fi.
aşa că, acum, prin prisma minutului ăstuia minunat
când încerc să prind stropii de ploaie
şi nu-mi dau voie să observ că setea mi-e fire
iar durerea, haină groasă care mi s-a lipit de organele interne,

că stau aici şi scriu
ceea ce refuz să ştiu: o pată de ceaţă, semn din naştere
de care sunt mândră să zic
că nu mă individualizează cu nimic -
iartă-mă.