călătorie în miezul de întuneric al unei lumini muşcate

să-ţi înţelegi umbra
cea mai neagră
în miezul soarelui.
să călătoreşti
cu picioarele goale
pe cerul înnoroiat
când, din pământul ochilor tăi,
ninge în sus
verde ofilit în arămiu.
să oboseşti de cuvinte
şi să taci
ca şi cum ţi-ai fi umplut
cofa din lut de ziuă
cu suficientă viaţă
pentru încă o noapte.
să cânţi
şi să înveţi
că pentru cântec
nu îţi trebuie zestre
de voce ţesută la război.
să ai nevoie
pentru cântec
numai de tine
cu clapele tale de lumină,
cu sferturile şi jumătăţile tale
de întuneric,
cu pulsul tău
care n-ar continua fără sunet,
dar nici fără liniştea
dintre două bătăi ale inimii.