asta este

trec treizeci de ani

ca trei gânduri

în vânt

miroase a toamnă

și nicio frunză galbenă

pe trotuarul cu copaci răzleți

pe fața măturătoarei

mândria

aproape doare

trec o sută de ani

ca o pădure

de lumânări

stinse într-o suflare

astmaticul rămâne cu tortul

cu întunericul și cu respirația

tăiată

nu mai e nimeni

trece un suflet de om

care a zâmbit a senin

a joacă și a iubire

și toate sufletele pe care le-a atins

versuri ce merită să facă istorie

scrise o singură dată

cu degetul în nisip pe malul mării

precizie energizată

lovești punctul în moalele capului
cu hotărârea limbii tale
până se duce singur pe i.

în silabe-necate-n consoane cânți frumoase
cuvinte cât razele soarelui la amiază
și fiecare idee se transformă în săgeată,
traiectorie tehnic calculată
de la o inimă la alta, doar o transfuzie
de sânge și de înțelepciune.

ochi injectați cu ser de vară,
prin venele berii curg flori
și nu privești nicio minune
ca pentru prima oară.

pe vârful limbii tale, poezia
are loc lejer într-un singur cuvânt.
pui pantofi peste palme
și zăpada niciunei ierni
nu te poate opri din marșul

spre piscuri visate prin acțiune,
nu prin somn.

tu știi că trebuie să termini maratonul
pentru a atinge surpriza de la capătul propoziției
și că abia când ajungi la linia de final
vei înțelege sensul.

din ce în ce mai

şi de la o vreme

se aştern mai uşor

serile în mine

la ora potrivită

în echilibrul

dintre soare şi lună.

pot să mângâi

mai tandru decât ieri

spinarea tigrului

când îi explodează

răgetul pe cer.

şi îmi aud gândurile

între două guri de aer

pe care uiţi să le iei

şi îmi simt emoţiile

în corp

ca într-o cutie de bijuterii

deschisă.

miroase bezna a dimineaţă.

îmi cântăresc cuvintele

în unităţi de încredere

şi momente de întâlnire.

şi glasul meu

curge mai ferm printre stâncile

pe care îţi juleşti genunchii

şi îşi găseşte direcţie

să se unduiască

spre locuri mai senine.

fac popas în mine

ca într-o mânăstire

în care cinstesc

viaţa.

emancipare

îi miros buzele a cafea
și pielea a tine.

vocea-râu
nu se ascunde
într-o scoică

după anii de orfelinat
din valuri
și secolele de balamuc
închise în pietre șlefuite
de curgerea ei prin timp -

tu ești cerul înstelat.
fruntea ei încrețită,
suprafața râului rapid
ce refuză să îți mai reflecte
imaginea.

jocul cu cuburi de lut

o tanka

pe fiecare mărgea

patru peisaje

copiate în acuarelă

de pe pânza zilei

aşa cum este ea

fiece frunză

şi fiece fir de iarbă

şi momentul aha

pe margini

sensibilitatea pictoriţei

dar trebuie să ai ochi

la fel de pătrunzători

ca ai artistei

ca să poţi prinde în ei

fiece joc de lumini

şi fiece respiraţie

a vântului în părul florilor

Foto: Adrian Cosma

Cub: Mărgelării

sună-mă

sună-mă

ca sunetul

trecutului făcut confetti din trupul meu

când cade pe ciment

sună-mă

ca mierla care mă trezeşte

când e somnul mai dulce

după o oră şi cinci minute de victorie

a insomniacului asupra istoriei sale

secrete

sună-mă

ca o idee fixă

într-un cap spart

de bordură

la intrarea în parcul preferat

sună-mă

să îmi arăţi

în peisajul cu copaci desfrunziţi al vocii tale

că domnul Chronos e doctor etic

şi nu îmi şterge suferinţa din inima ta

de marginile zimţate ale căreia

am desfăcut-o pe a mea ca pe o portocală

de sticlă