Thursday, December 31, 2015

punctele lucioase

constelaţiile sunt desene
pictate cu neant pe cerul nopţii.

în constelaţii trăiesc -

în hydra am cunoscut
cel mai mult întuneric,

dar cu crucea sudului
nu m-am mulţumit,
atât de singură
între pereţi de nimic.

dragonul mi-a ars graniţele
în timp ce îl iubeam cu privirea

şi carul mare s-a răsturnat
deşi am ameţit de moarte, intenţionat,
ca să nu-i mai simt lipsa
de verticalitate.


în constelaţii mă răzbun pe cer
că-i şi el muritor.

că planetele îşi dau ultima suflare
prea devreme după prima naştere.

că ceea ce cândva
a fost soarele cuiva

astăzi îi înghite sufletul
pe nemestecate

şi-i sfărâmă oasele
până devin
praf pe o carte

pe care nimeni n-are răbdare
să o citească până la capăt;



dar, pe ultima sută de metri,
îmi amintesc
să unesc punctele lucioase

şi atunci mi se vede inima
şi atunci văd miliardele de stele
care dau formă întunericului meu.

atunci abia reuşesc să măsor,
în litri de poezie,

cât am crescut.

reciprocitate II

pui
sare pe rana
din care a ieşit
poezia

şi eu
îţi mângâi sufletul
cu ghearele
drept
recunoştinţă

Wednesday, December 30, 2015

urim şi tumim

lumina curge prin
venele mele
ca nişte râuri de întuneric
dansând spre acelaşi ocean

ale cărui valuri
se bifurcă
în eu şi în tu,
în da şi în nu,
în aer şi în pământ -

ce voi respira la anul?
cine contează cel mai mult?

groparul aruncă peste mine
lopeţi de cer pentru care plătesc
cu moalele capului (eu sunt groparul,
dar tu decizi
când se îngroapă cei morţi şi când
cei vii).

la ce adâncime ne putem întâlni
peste aripile amorţite ale unei singure
clipe?
de ce ne coacem unul pe celălalt la lună,
în mii de feluri timp de patru săptămâni mici
şi iar, şi iar, şi iar?

de ce ne iubim aşa, ca nişte criminali în serie
unul pe celălalt, cu briceagul cald
şi cu îmbrăţişarea de argint sterling
şi cu ţipătul de poezie înnodată
de nu ne iese ca lumea din gâtlej?

văd că mi-e un an întreg de tine şi mi-e poftă de somn.
uit leoaicele care au răgit în măruntaiele mele.
uit de păunii mândri ce m-au curtat
când eu mă vedeam când negru, când alb,
fără tu, fără cap, doar un noi ca o pajură
patinând în ritmuri diferite
amândoi pe venele tale ca nişte fâşii de lac îngheţat.

se zbenguie trecutul în mine ca un sugar neconsolat.
zbiară viitorul în tine că s-a terminat nisipul meu
şi-acum îmi rămâne doar diamant tocat.
stele pe care mi le-am decupat din ochi şi le-am făcut confeti
pentru tine, eroul meu, să ai de ce mă vindeca.
pentru mine, crucea ta, să am de ce mă pleca
înaintea focului care eşti. eu, lemn. eu, supus.

dar în spatele întrebării se află prea mult gri.
cotoare de măr pictate cu nori care plâng lacrimi de ulei.
durerea, dincolo de ţipetele noastre ieftine.
o poziţie ... mai moartă decât orizontalul.
o mare cu orizont. ninsoarea pudică la răsărit
când, vezi tu, până şi luceafărul de dimineaţă
îşi ia adio
şi trebuie să ridic universul pe umeri de una singură
din nou. şi să crap de ziuă ca şi cum aş putea.

da, în spatele întrebării, s-ar putea să rămâi
o umbră transparentă al cărui singur rol este
să mă acopere pe mine
într-o pătură groasă de iubire
care mi-a rămas mică şi s-a descusut.

aşa că îmi văd de lumina blestemată
şi de întunericul incurabil
şi de istoria pe care o tot repetă
oamenii din era de piatră, cu arme de foc.



şi nu întreb.

Saturday, December 26, 2015

calea de mijloc

când pasărea trebuie să migreze
dar nu-i iese zborul din pene,

ce-i de făcut?

se consolează cu ceaţa
sau măcar cu un nor
mai călător decât ea

şi când vine zăpada,
îşi spune că albul ei spumos
seamănă cu norul călător
sau măcar cu un cotor de nor

şi când îi cucereşte inima Iarna,
joacă scrabble cu frigul.
îl invită la un vin fiert şi-un vis prăjit.

îşi preface amorţeala în acasă -

aşa nu va mai trebui niciodată
nici să migreze, nici să moară,
nici să zboare şi nici să trăiască.

Thursday, December 24, 2015

pui orfani şi poveşti nedorite

glandele lacrimale ale cerului
au secat.

un pinguin orfan
se înveleşte cu păturica de nori
şi visează la o lume
în care discurile nu sunt de foc
ci de vinil.

lipa-lipa, îşi lasă urmele somnambul
în formă de poveste
pe inima mea
şi a ta

şi a umbrei noastre care, tot aşa,
este o poveste scrisă fără cerneală şi fără voce,
doar în paşi
pentru că nu am fost atenţi unde călcam
şi am alunecat
într-o flacără pe care cineva, cândva
a lăsat-o în inima mea şi-n inima ta
într-un colţ de seră în care nu trebuia.

Saturday, December 19, 2015

pentru că nu se ţine parastas pentru cei care încă respiră

destinul negru în cerul gurii
cască.

astăzi ningea
în mintea mea -

să albească
toţi şi toate:

cântecul păsărilor
plecate,

locul unde ai fost
cel mai fericit
al cărui contur
s-a îmbolnăvit
de ceaţă
ca o acuarelă de amator

şi căldura miraculoasă
a mâinilor tale

pentru care
mă şterg din catastiful celor vii
cu o îmbrăţişare
ca o radieră.
spasm de cauciuc.

tabula rasa.

nici măcar o lumânare
să-mi pomenească numele

nu ştie unde, căci nu sunt moartă,
dar nici lumină nu se mai poate numi
aburul care încă-mi iese pe gură
din inerţie, din teamă şi din alb.

Sunday, December 6, 2015

în oglinda crăpată a ochilor lui

după a o mie una moarte
din istoria mea,
am învăţat, literă cu literă,
să trăiesc în altcineva -

eram o geană de soare
pe sub care el vedea
verdele pădurii
în fiinţa mea.

vântul cânta în vocea lui
cu acorduri de frunză,
mă modela pe mine
într-o melodie

pe care aproape reușisem
să o memorez, să o respir,
să o inspir în mugurii timizi
care erau inimile altora,
încă nealfabetizați în arta
de a trăi în cineva


când ceva s-a schimbat.
i s-a ridat fruntea de fulgere
şi mi-a pronunţat numele
ca pe un cuvânt abstract într-o limbă
străină.


încă sunt eu în altcineva -
un fir de nisip în ochiul lui.
lacrima care cade doar din cauza
încălzirii globale din braţele mele
defrişate de iubire, inconştiente,
dăruite prematur unei noi lumi.
galbenul firului de iarbă
care s-a săturat să aştepte trecutul
la fiecare război.

după a o mie doua viaţă,
î n c o t r o ?

Monday, November 23, 2015

căpșuni și vanilie


noapte tulburător de senină.
pe fereastra pielii
se zăresc toate constelaţiile de vânătăi
şi o lacrimă în formă de semilună
care demult a abdicat de la tronul propriei poveşti.

gerul îi asediază întreaga piele
intrând prin crăpături. un râu de ţipete
unde pietrele din suflet se topesc şi tac.
tata stinge întregul ocean cu o singură flacără.
oricum, mama a astupat demult toate izvoarele.

se trezeşte străină la poalele unui munte
care a secat înainte de a fi curs din el viaţă.
la sânul pământului ăstuia, nu se rostesc rugăciuni.

*

soarele rânjeşte pe cer.
străzile de duminică sunt copleşite de verde.
furtuna care face totul să pară viu acum -
ştearsă cu buretele de pe tabla murdară a sufletului.
ochii se închid. miroase a curcubeu iertarea negrăită.

tăticul îi întinde fetiţei un cornet.
îngheţată de căpşuni şi vanilie.
ca pe un inel din argint cu rubin,
copila şi-l potriveşte pe buze,
inelarul iubirii ei strâmte.
împăcarea are gust de ziuă
şi de nori şi de joacă şi de
cântec de ciocârlie.

căpşuni şi vanilie,
refrenul de un vers, care îţi rămâne în minte.
căpşuni şi vanilie,
există un dumnezeu din zahăr pentru fiecare om rătăcit.
căpşuni şi vanilie
umede, căci zburdă voioase în ele ca-n iarbă
razele soarelui.

îşi lasă papilele gustative să danseze
căci la noapte iarăşi va domni semiluna,
dar acum a primit în dar
spuma unei prietenii care, poate, totuşi există.

tot ce contează este
speranţa care se iscăleşte întotdeauna
cu îngheţată de căpşuni şi vanilie.

Wednesday, November 4, 2015

exercitii de echilibru


în picioare pe sârma vieţii -
mă clatin
când visez cu ochii deschişi
să merg în mâini.

*

ghemuit în pântecul iubirii -
făt în vârstă de zece luni
- mi se albeşte părul
pentru a compensa lipsa
de sclipire în ochi

şi ninge
cu flori de cireş,
ninge peste primăvară
cu speranţe avortate
şi mame vinovate.

*

inspir.
expir.

învăţ
punct cu punct
să fiu egală
cu mine.

expir.
inspir.

un cântec pe care
nu l-am auzit niciodată

doar noaptea
mi se strecoară în ureche

şi cred că mi-a înebunit
buricul.

mă gâdilă orizontul

şi sârma de sub tălpi
îmi intră în piele
ca o cremă împotriva ridurilor -

radieră cu care se şterge istoria.

inspir.
expir.

prin centrul de greutate

înot
spre început

şi ţip.

îmi iese inima pe gură
ca o eczemă.

da, a venit
Timpul

să aştept.

să pictez
în culori care încă nu se văd

şi să nu îmi cert bătăturile
mâinilor care m-au adus până aici
pentru albul paginilor
care nu au fost scrise.

*

când visez cu ochii deschişi
să mă arunc în coşul de gunoi al vidului,
mă clatin şi

rămân dreaptă, sfert de pas cu sfert de pas
în mâini pe sârma vieţii

şi asta este mai important decât orice
nuanţă de alb
şi mai grăitor decât orice
poveste schiţată-n negru.

 
 

 

 

15 octombrie 2015

Thursday, October 15, 2015

reflecţii în tren lângă o umbră

în trenul ăsta aproape gol,
fiecare om condamnat la Călătorie
are loc lângă durerea lui.


la câteva scaune distanţă,
o femeie rupe un suspin
direct dintre coastele cerului
pentru cineva care n-a avut
nici măcar o umbră.


eu,
lângă o umbră ce seamănă
cu lumina pe care n-am îndrăznit
s-o murdăresc cu amprenta privirilor mele,
mă înec în tăcere.


dar
cel puţin seamănă.
cel puţin altcineva şi-a găsit vocea
şi cel puţin eu am o umbră.

cel puţin ...

Friday, October 9, 2015

un alt fel de şah mat

piese rupte
şi suflete de copaci bătrâni
ce suspină din adâncul lemnului.

nebunul a rămas fără cap
şi a luat-o pe verticală
să ucidă Regele pe care ieri
abia îndrăznea, cu vârful moale
al unei idei vagi,.
să îl peţească.

calul a rămas fără ochi.
văzul lui strâmt, care mereu
l-a ghidat către eul său
cel mai adevărat,
astăzi l-a convertit la crezul Întunericului
şi poate mâine îmi va lua picioarele la spinare
şi vom păşi în noapte, îndrăgostiţi de fapte
imaginate, care n-au avut destul sânge
să se întâmple în realitate.

tura a luat foc
de la scânteia din ochii tăi
din cărbune încins.
i s-au topit pereţii
cum e mai grav - dinăuntru

ca ochii Reginei, mină de creion şters
care n-a crescut niciodată mare
diamant.
majestatea sa, luna
se strecoară, palidă şi nefertilă,
pe lângă câte un val care îi dă cu tifla.

eu, eu am fost Regina
şi-am ajuns o zdreanţă de suflet
ţesută din scamele unui pion.
mă mişc numai din inerţie,
câte un pas mic o dată,
mereu în aceeaşi direcţie

şi sunt prima piesă pe care o sacrific
când viaţa devine numai un joc fără miză
(căci am pierdut înainte de a începe partida).
eu sunt baza. atomul răzvrătit al credinţei.
iubirea-n diagonală, întoarsă pe dos
ca o haină

din care s-a rupt de prea multe ori
pentru că oraşul ăsta al inimii
e deja suprapopulat
de răni
şi pulsul ei slab
acum este mai mult cusătură cu aţă albă
decât iubire.

Regele? regele
a abdicat.
s-a aruncat în flăcări
după un pion
care se deghizase în domniţă la ananghie.
tigrii i-au devorat coroana până la negrul sufletului său
de vlăstar care nu şi-a atins niciodată idealul în viaţă
şi, dacă n-a fost să fie copac,
a îmbrăcat
straie regale
şi mie mi-a dat
şah mat
după ce mi-a câştigat
Încrederea
prin strategia pacifistă a unei

îmbrăţişări, cu î atât de mic
încât nu mi-am dat seama.

Sunday, September 27, 2015

călătoria unui suflet blestemat

te extirp ca pe o tumoare canceroasă din sânul pământului.

o arătare cu miros de moarte, eşti la o stea distanţă de rai

şi te plângi de strălucire, dârdâi pentru că ai strălucit

până ai stors şi ultima picătură de frig din corpul tău putrezind.

acum eşti o căldură soră cu soarele, dar soarele din ochii tăi

s-a transformat în simplu foc. oamenii de rând ţi-au aflat secretul

şi, de ruşine, te-ai făcut pitică albă

acolo, în exil, în raiul unde picior de călător n-a călcat

şi glas de prieten nu şi-a petrecut vremea de tăcere

să te asculte.









6 aprilie 2014

Friday, September 25, 2015

oglindă, oglinjoară

oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?


urechile ei vitrege
şi buzele lui grăbite
au dansat salsa
şi le-a luat foc iubirea.

gropi peste tot.
suflete avortate,
nerostite
sau pronunţate
moarte
înainte de bună ziua.

ea suferă de
guturai furie
şi întruna tuşeşte
cuvinte ascuţite

pentru că el nu
se mai vindecă de
pojar respingere
şi o umple de bube
pe trecutul ei delicat
când nu s-a cunoscut
pe sine cu adevărat.

se îmbolnăvesc amândoi
de lanţuri nevăzute.
ea crede că i-ar sta
mai bine îmbrăcată
în cer, cu o bretea asortată
de nori
decât cu domnul soare
indiferent
în aproape fiecare
29 februarie din viaţa ei.

pare un labirint fără sfârşit,
când deodată, rebelă,
de-a v-aţi ascunselea ...

oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?


şi oglinda-i şopteşte
ca un ecou, cuvinte
ieşite din ou
dulci-amare:

transparenţi sunteţi acum.
un buchet de voci împreunate.
o strângere de lumini în loc de mâini.
patru coate alăturate
tocite de atâta scris şi rescris
cele trei poveşti: a ta, a sa
şi a amândurora.


oglinda ştie
că el i-a scris în ochi soarele
chiar dacă, de trei ori în patru ani,
sub pleoape încărcate de cearcăne,
ea parcă nu îi simte căldura subţire
când ei îi e frig şi-i e 29 februarie
de toţi şi de toate.

Thursday, September 24, 2015

copacul când se usucă

ramurile i se îndoaie
ca nişte genunchi obosiţi
căzuţi în faţa înaltului,
în forma semnului de întrebare -

dar e minciună,
pentru că seva cursă
este un răspuns
pentru Întrebarea
pe care poate nimeni
nu urma să i-o pună.

deoarece acum pare că
fructele sale
nici nu ar fi existat,
se chirceşte lemnul
şi îi rămân mari inelele.

vin păsările cântătoare
şi îl mint că îl iubesc
etern cât o zi de vară.
vin tăietorii şi îl păcălesc
că destinul lui este
să îi încălzească pe alţii.

dar soarele
nu mai vine.
nu îi mai împrumută
miez de verde
din inima lui de lumină.
şi când plouă, plouă
cu voce de gheaţă
direct peste trecutul
ca o vânătaie-
scorbură în copac.

ciocănitoarea. crucea de pe mormântul unui anonim.
focul vesel care iese din moaştele pădurii căzute
în sufletul unui copac care s-a uscat
de dorul lui iulie, repetat an de an până s-a făcut secol.

numai nisipul din clepsidră îşi mai aminteşte
că el era pom fructifer,
că un poet a amestecat umbra lui hrănitoare cu salivă de odihnă
şi a ieşit o poezie cu capul de lumină din pântecul lui din lemn

şi numai noroiul şi bălţile îşi mai amintesc
că pomul ăsta fructifer
a avut cândva
rădăcini.

Saturday, September 19, 2015

reciprocitate



cerului i-au crescut solzi de peşte.
oare şi mării i-or fi crescut
aripi?

Thursday, September 10, 2015

doina mingii de ping-pong

de la o paletă la alta,
nu reuşeşte să se lipească de cer.
se gudură pe lângă crengile indiferente
ale brazilor. nu se sparge. uşoară,
zboară mai departe decât era cazul.
nu s-a simţit niciodată o adevărată
Minge.

de colo-colo, îşi câştigă existenţa
fiind aruncată. un ou de vis neclocit
care va fi uitat de îndată ce se va trezi.

niciun poet care se respectă
nu ar onora cu cerneală
doina mingii de ping-pong -

doar sare
şi fără să rimeze ...
doar te distrezi
la fel de bine
şi dacă o pierzi.

ieftină îşi tace cântecul
şi numai asfaltul o ascultă.
ieftină moare
în fiecare-afurisită de zi cu soare

şi niciun cititor care se respectă
nu ar irosi un minut şi două lacrimi
pentru răposata, ieftina, dar încă zglobia
minge de ping-pong.

Wednesday, September 9, 2015

şiretlic

îi rupi tandru toţi spinii
cu degetele din catifea
ale vocii tale

în timp ce ea tot şopteşte
“mă iubeşte, nu mă iubeşte”

şi aşa, când va ajunge
cu vocea ei crăpată de frig
la ultimul “nu mă iubeşte”

va fi inofensivă.

un soare fiert moale,
cu dinţi care n-au învăţat
să muşte.

Saturday, August 29, 2015

adio

paşii curg.
cinci ani şi încă număr.
monede ieşite din uz
şi talismane norocoase
pentru un sceptic.

mă fac cascadă
eu cu paşii mei.
aici se curge numai în jos,
nu există direcţie corectă sau greşită.

apele tale m-au spălat
de zdrenţele unui eu din mozaic,
pământ drag.
iar acum te calc
în picioare. te iau în stăpânire
pentru că tu
ai devenit o umbră în inima mea.
colţul unde soarele n-a ajuns
să dea cu mătura lui de lumină.

îmi fac fotosinteza greşit cu tine.

paşii curg.
îmi transpiră sufletul.
acum sunt chirurg; operez emoţii.
uneori tai cu bisturiul
firul greşit la câte o bombă cu ceas
şi nu se întâmplă nimic
când ar fi trebuit
să se întâmple totul.

dar tu mă apeşi, îmi presezi pieptul
între două nuanţe de iubire
care nu se asortează
sezonul ăsta.
tu faci să mi se întâmple totul şi jumătate
când n-ar trebui să se întâmple
decât paşii noştri împreună, o licărire în ochi,
câte un verde nou la fiecare popas.

paşii mei singuri
se răstesc la promisiunea ta.
ţi-ai improvizat o rădăcină peste noapte
şi nu mai am loc alături de tine ...

ploaia
ne desparte,
dar paşii mei încăpăţânaţi
se aud mai tare decât ploaia
şi aici nu există
direcţie corectă sau greşită.

adio ţie
sau adio mie.
ceva s-a crăpat
şi braţele noastre din lemn
sunt murdare de sevă,

dar încă nu se ştie
cine a ucis pe cine.

în cristelniţa de jais

în numele Vieţii
cu toate vulcanele şi văile,
cu toate mările şi deşerturile,
cu toate oraşele şi junglele
prin care poate trece
să meargă mai departe
sau să poposească,

astăzi îmi las amprenta mea
pe robul Morţii
care începe să înveţe
alfabetul ideografic al curajului
de a deschide ochii în fiecare zi.

acest copil căruia i-a fost scrisă
dispariţia în sânge,
se va arăta şi îşi va şti numele.
va înfrunta zmei şi canibali
în tărâmul greşelilor şi al ezitării
şi va salva domniţe la ananghie,
zdrenţe de lumină printre copacii
propriului suflet.

acest suflet va creşte ca o floare
care se deschide să îşi arunce
seminţele preţioase în braţele
vagabonzilor fluturi şi albinelor uşoare.
cu sângele care îi va curge, va scrie poezii.
va albăstri cerul cu propriul văz
şi va da un sens lumii cu propria nimicnicie.

apa din cristelniţa de jais
simbolizează cum Viaţa îl va spăla de viaţă.
copilului de astăzi îi va ninge în păr
şi oamenii, bucurându-se de el,
îi vor sparge inima în cioburi
din care el poate va îndrăzni să îşi facă oglinzi
sau poate nu.
poate va renunţa la un milion de vise
până să deschidă ochii
şi să vadă că din joaca lui de-a responsabilitatea
a creat un caleidoscop -
sau poate nu.

nu îi dau un nume - Numele
şi le va alege singur, până pe patul de moarte
şi poate va avea atât de multe încât nu îi vor încăpea
în cartea de identitate
sau poate va face ocolul pământului până va rupe
toţi pantofii din lume, şi lumea îl va striga
Ăla.

îi spăl viitorul în stropi de rouă.
să i se ierte spaţiul pe care îl va lăsa gol.
să i se ierte păcatul de a muri înainte să trăiască.
îl inspir cu transpiraţia nopţii
să aleagă, să alerge, să plece,
să îşi şteargă propria lumină cu radiera
şi s-o ia cu literă mică de la capăt.
să-şi râdă lacrimile şi să-şi plângă perlele
şi, dintr-un singur fir de nisip,
să se transforme într-o mare întreagă înrămată în clepsidră.
să renunţe, să zbiere, să se tăvălească de râs.
să lase o dezordine de culori mereu pe unde trece.

fie ca acest rob al Morţii
să Trăiască
şi să lase moştenire
o Dâră de iubire
pe care destinul de om
să n-o poată şterge.

convalescenţă după adolescenţă

muzica poartă o mască de lumină astăzi.
îi este ruşine că i-au crescut sânii
- muguri de durere -
şi a devenit ţipăt
şi s-a spart ca valurile mării
pe malul gâtului unei domnişoare
dulci-mare.

muzica te urmăreşte obsesivă
cu un refren care se lipeşte
de tălpile umede ale sufletului;
crede că se oglindeşte în ochii tăi,
dar de fapt te priveşte
fix în nudul zâmbetului
şi îşi taie aripile şi îşi taie elanul
şi îşi taie pofta de lună coaptă
ca să se oglindească în tine
şi să vadă fetiţa de cinci ani,
omul de zăpadă cu faţa galbenă,
sania şi jucăria mai importantă decât
oricine;
stelele care nu aveau să moară vreodată, ci doar
mergeau să facă nani dis-de-dimineaţă.

dar astăzi, ea este un ritm propriu.
un ocean întreg.
istoria ei din gheaţă care se temea să se topească
şi din picături de apă care credeau că aburul e sfârşitul lumii.
istoria ei este un arc, un curcubeu în care se zbat
săgeţile de culoare ca nişte comori ce aşteaptă să fie înţelese.

astăzi
sau poate mâine,
un strigăt după ajutor
sau poate o sămânţă în ajunul recoltei,
muzica melofobă se priveşte
în oglinda unui ecou.
i-a rămas mic refrenul
şi iată ce echilibrat a învăţat să danseze
în miezul propriului zâmbet nud,
chiar când tu, zeu necredincios,
te uitai în altă parte.

muzica melofobă trebuie să moară.
astăzi sau poate mâine, baladă sau horă;
dar liniştea care se va naşte din ea
va fi altfel decât vidul bolnav de alb necugetat
care a fost înaintea ei.

Wednesday, August 19, 2015

chinurile noptii

corpul meu este doar o vaza
in care floarea somnului isi deschide petalele
una cate una, pana la ultima
picatura de amorteala -

dar flacarile de durere ale patului
imi tot deschid cu incapatanare ochii
precum un soare senil in miez de noapte
care a uitat cum se apune.

Sunday, July 19, 2015

puii de coşmar

puii de coşmar
în şir indian
se bagă la somn abia spre amiază,
când îţi ştergi ochii de firimiturile de lacrimi
şi îţi calci pijamale din cele câteva fire de păr
care ţi s-au sculat pe spinare azi noapte
şi, somnambule, au înotat în balta mică de sudoare
pe fruntea ta încreţită de uitare.

puii de coşmar
îţi fac piu-piu la ureche
în miezul liniştii, unde eşti fără apărare
şi nu-ţi mai aminteşti de ce
povestea asta în care răul învinge binele
nu-i adevărată
sau cel puţin nu neapărat şi nu de fiecare dată.

puii de coşmar au speranţa de viaţă
măsurată-n minute lungi
şi-n picături elastice de ceaţă,
mor repede şi dor verde
ca nişte cai pe pereţii sufletului
după care eşti nevoit să alergi în continuare
până te trezeşti cu adevărat
şi reuşeşti să îţi scrii ţie însuţi
o poezie de soare,
cu alt final.

până la urmă, înainte de a cădea noaptea
şi de a face din nou ţăndări cerul,
tu afli zi după zi
tot mai sigur, tot mai alb pe negru,
că orfanilor puişori de coşmar
le este mai frică de tine decât ţi-e ţie de ei.

Saturday, July 18, 2015

oamenii fără lumină

un ban bucata.

pe toate străzile.

oamenii gri-acru

te salută numai dacă
străluceşti anume
în culoarea lor preferată.

pe toate drumurile de ţară
găseşti praf, balegă şi nelipsiţii

oameni fără lumină.

prunci ai întunericului
care n-au făcut ochi
şi poate nici nu vor
face niciodată
niciun bine
nimănui.

oamenii şchiopi
cu patru călcâie
şutite de la ahile

îţi intră în coaste.

fură ce-ai mai de preţ
în camerele regale
ale inimii

redecorate
cu agoniseala ta
de-o viaţă şi-o iubire
şi-o mie de morţi
învinse.

oamenii fără lumină
te cred nebun
când simt că începi să

răsari.

Thursday, July 16, 2015

cactusul şi ploaia



unul plânge lacrimi de bucurie
o dată pe an, lacrimi
născute din flori de dor;
cealaltă râde picături în sus,
picături de ironie
şi iubire scumpă, vândută cu picătura.

numai unul îl iubeşte pe celălalt
cât iubeşte pământul
un ocean care a secat
aproape intenţionat -
cactusul se dăruieşte
până la sevă.

ploaia intuieşte
că între pereţii de verde ai cactusului
are oricând un cămin,
un sac amniotic din linişte şi lumină
unde se poate adăposti pentru mult timp
de vântul uscat şi de nisip.

iar în anotimpul schimbării,
când nimic nu mai are sens
şi totul este un nimic senin,
cactusul încă mai cântă
o romanţă mută
despre ploaie,
cu vocea ploii

pentru că El a fost
singurul care a cunoscut
cu adevărat
Ploaia
până în sufletul ei
ud de viaţă.

Friday, July 3, 2015

Întâlnirea

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
mă prezint cu ochii înstelaţi în loc de nume
şi inima fărâmicioasă în loc de braţe.
te strâng la piept aproape, ca pe un soare drag -
în poziţia asta, nu mă mai tem să mă ard.

tu mi te prezinţi în limba liniştii ca limbă maternă.
îmi lipeşti firimiturile la loc, până mi se înţelege
zâmbetul de pui de foc de pe faţă, care dansează
până în braţele mele, până în vârfurile
de constelaţie ale degetelor mele
şi curge ca o voce când şopteşte, pe umerii tăi,
într-o mângâiere.

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
suntem un secret când creşte mare şi devine încredere.
suntem miracolul de o clipă
care se întâmplă în gâtlejul unei păsări cântătoare.

îţi mulţumesc că m-ai luat cu tine în această călătorie
pe meleaguri pe care le cunoşteam demult
şi de unde m-am autoexilat când am îmbătrânit
cu un val mai mult decât marea.
îţi mulţumesc că mă îndrăgeşti ca pe o istorie personală
în ciuda războaielor, în ciuda păcii şi în ciuda iubirii.
îţi mulţumesc că ţi-ai mototolit măştile şi le-ai aruncat la gunoi
ca să joci cu mine această horă în doi a speranţei
cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări.

Friday, June 19, 2015

ipocrizie


învăţ de la tine
să aprind focul
din mine

şi să urc
tot mai sus,
treaptă cu treaptă
pe scara lungă
a zborului.

astfel răsar

ca o buruiană
din solul strâmt
al sufletului tău

mulat
pe-un cer
care-i numai rai
şi-un pământ
care clocoteşte
de sulf şi de iad.

învăţ de la tine
să mă conturez
cu carioca lui nu,

dar te plângi
că mă colorez
în afara liniilor
gândurilor tale
când nu îţi sunt ţie
o turmă de da.

aşa mă opresc
în picaj în sus,

o aripă amorţită
de atâta frig
în miezul focului,

aproape nemişcată
între dansul cu cerul
şi plecăciunea la pâmânt,

între mine
şi tine,

între da
şi nu.

un gri murdar
despre care nu mi s-a spus nimic
când am semnat contractul

de creştere
ca o păpădie
sărutată de tine,
domnule vânt ...
..
.

Tuesday, June 16, 2015

silabisiri jenante



vocea mea
stâlcindu-ţi limba maternă
şi tăcerea ta
care păstrează ascunsă
cheia accentului corect.

în ziua ta însorită. m-ai văzut
cum îmi purtam întunericul
în pielea goală şi mă cocoşa
greutatea lui cu care tu jonglezi
precum marea cu fazele lunii.

precum marea cu focul,
mi-ai strâns iubirile între dinţi
până n-a mai rămas din ele decât
un vierme de mătase
deşirat din propriu-i suflet.

vocea mea
încercând să modeleze din buze
conturul unei inimi
şi tăcerea ta
de om care a luat în secret
cursuri de anatomie.

în mireasma ta de trandafiri îndrăgostiţi
mi-ai conţinut şocul termic
în timp ce sughiţam propoziţii
lipsite de acordul dintre subiect şi predicat,
o melodie care-şi înşeală ritmul fredonându-l
şi prieteni falşi la tot pasul
când încerc să traduc golul meu din piept
în limba ta sonoră,. în timp ce tu taci.

îmi priveşti neîndemânarea
cu ochi de istoric.
îmi prinzi braţele maidaneze
de prin fundăturile cerului
între ramurile tale de stejar bătrân
cu rădăcina puternic înfiptă
în pământ.

tu mă ierţi fără să îmi pară rău.
eu nu te iert fără să îţi ceri scuze.
tu mă vezi cum îmi plâng lacrimile
din obraji şi mi se preling în globii oculari
şi aproape ştii de ce.
eu te cunosc unde te doare mai tare
dar nu ştiu de ce.

totul pentru că mi-am aruncat vocea
în poalele tale, ca un prunc de lumină
plămădit din fire de umbră
şi tu nu mi-ai răspuns ca să aud în fiinţa ta
ce silabe trebuie accentuate
şi pe care merita să le donez
pentru acţiunea caritabilă de a salva colţul nostru
de univers.

nu era mai bine
când tăceam şi eu în cor
cu tine?

Wednesday, June 10, 2015

culmea cruzimii

Mi-am întins visurile sub picioarele tale. / Păşeşte uşor, căci păşeşti pe visurile mele. - W.B.Yeats



deşi îmblânzitoarea
şi-a tuns leoaica
şi a înghesuit-o
într-o cuşcă
lipsită de
strălucire,

tot a fost jupuită de vie
între buzele soarelui
şi n-a rămas din ea decât
un colţ de inimă
care mai poate bate
numai pe ritmul lui nu.

Thursday, June 4, 2015

jurnalul unei căpşuni verzi

dragă căpşună roşie,



vreau să îţi spun o poveste
pe care ai uitat-o.
sau poate că tu n-ai ştiut-o niciodată ...


o pagină de jurnal despre primăvară
şi ghiocei care râd până ucid zăpada,
râd pâna uită să plângă, să respire, să fie ghiocei;
se ofilesc de prea multă iubire
pentru caninii luminoşi ai soarelui.


eu nu m-am copt. bucătarul nu mă iubeşte.
nici lumânările modelate atent
în forme de cifre pentru aniversarea cuiva drag.


oare ştii ce înseamnă pentru mine
să cresc în aceeaşi tufă cu tine?


mi se face pielea de găină
sub ochi, unde te-am văzut şi prea te-am văzut şi te-am prevăzut
în timp ce tu mă ştergeai cu guma din cartea bucuriei
fără să-ţi dai seama, făra să vrei, fără să-mi recunoşti
verdele.


mă gâdilă vântul, îmi biciuie pe frunte
un sărut de om mare
şi trece adult mai departe.




cu prea multă sinceritate,
căpşuna verde



p.s. spune-mi, chiar este atât de bine să fii coaptă?
cum decurge o zi din viaţa ta? încă te mai împaci cu soarele?
chiar speri, de fiecare dată când întinde grădinarul mâna spre tine,
că de data asta te va culege?








2013, 8 ianuarie - 18 octombrie

când te rostesc ca pe o rugăciune

te aştept cu braţe de ceară
şi trup de hârtie,
o lumânare fără flacără,
mi-e frică de mine.

mă topesc ca o ploaie
din ritmul respiraţiei tale.
sunt luna mai a inimii tale.
mirosul ierbii proaspăt cosite
pe faţa mea schiţată fără detalii
în caietul mic al doliului.

sunt un cuvânt mimat de viaţă
când nu mă strângi la piept
ca pe o floare presată
a cărei mireasmă îţi fusese
prea dragă

şi eşti un vis nemaivisat
care mă învaţă cum să ţin ochii închişi
un întreg secol nedesluşit
crezând într-o specie de aşteptare, ca şi cum
dacă aş dormi doar puţin în continuare,

m-ar vizita iarăşi zâmbetul tău
de flacără nemuritoare.








2 iunie 2015

Friday, May 29, 2015

gramatica vieţii

un fir de speranţă
mă leagă de cer,

puternic ancorat
în buricul meu
şi în ochii blânzi ai
mamei soare

din care mi se naşte,
o dată la câteva secunde,

zborul.

*

simt până în adâncul fiinţei mele
substanţa şi textura firului.
îi înţeleg nodurile şi fundele
până-n măduva oaselor.
îi iubesc existenţa de fir finit
din limpezimea adâncă de sânge
a urii şi a preţuirii şi a ceţii şi a
zâmbetului ascuns în colţ de gură.

păstrez gramatica vieţii în buzunarul drept de la blugi
în caz că vreodată uit să pun virgulă şi să-ncep cu majusculă de la capăt,
în caz că fredonez greşit vreun accent
sau inversez din greşeală mugurele cu copacul, sămânţa cu floarea,
soarele blând de flacără bătrână cu ochii mei calzi de întuneric mirat.

*

din când în când, îmi vine să i-o împrumut câte unui trecător
care s-a uitat pe sine holbându-se la vreun nor
fără vreo formă anume, fără vreun vis vag conturat -
dar imediat îmi amintesc că fiecare vorbeşte o limbă străină,
fiecare îşi ţese propriul fir de speranţă, din alt material,

şi-atunci mă aşez în poalele vreunui castan,
studiez umbra stufoasă cu care îmi mângâie gândurile rătăcite
şi, dacă petrec destul timp nudă în pântecul iubirii
şi dacă am destul noroc, uneori, ca prin miracol,

reuşesc să spun o propoziţie clară în limba trecătorului
ca o oglindă
şi, dacă ne aliniem ca într-o eclipsă cu ochii deschişi, poate că
el mă va privi şi inima lui ca o lumânare
se va aprinde puţin mai mare, o corcitură de focuri
din gramatica vieţii lui şi un pui de rază din speranţa mea.

Thursday, May 21, 2015

invazia


o durere surdă
şi-a făcut vizuină
în moalele stomacului

şi un stol de ceţuri
şi-a făcut cuib
în globul de cristal.

poporul lovit de năpastă
primeşte furtuna
în adâncul sufletului,
cu buzele deschise,

dar nimeni dintre localnici
nu ştie
cum să folosească
armata asta de picături
îngheţate.

peste un milion de ani,
doar vreun arheolog
va mai afla,
din urme de tălpi bătătorite,
că aici au galopat peste noi
coşmaruri din care nu ne puteam trezi
şi haine de om mare care nu vroiam
să ni se potrivească

şi cetăţenii drepţi ai viitorului
nu vor înţelege nici în ruptul inimii
de ce dumnezeu între hieroglifele noastre
am rămas atât de analfabeţi,
experţi cu mâini legate la spate
şi ochi închişi de lacrimi uscate,
când scria clar în scheletele noastre
ce e alb şi ce e negru.


Patinatoarea pe viaţă şi pe moarte

Toţi îşi dăduseră cu părerea, aşa cum dai din mână să-ţi faci vânt cu evantaiul într-o zi uscată de vară, cu buze crăpate de cântec şi vorbe târziu în noapte cu prietenii. Toţi au certat-o pentru inima ei nărăvaşă, de nedomesticit. Toţi au implorat-o să nu alunece peste Pojghiţa Morţii. Toţi au invitat-o să se iubească şi aşa, învinsă, vie pe jumătate, ca un vis avortat în luna a cincea. Fiecare avea un cuvânt de spus.

Dar ea era Patinatoarea. Nu mai era femeie - fusese prea arsă de soare ca să se mai numească sexul frumos. Nu se considera nici victimă, nu chiar - se luptase cu prea multe furtuni ca să se mai numească “sexul slab”. Şi parcă nici învingătoare nu fusese niciodată - prea semănau lacrimile cerului cu fulgii mici de zăpadă din ochii ei înseraţi aşa de tânără.

Ea era Patinatoarea. În anotimpul ăsta al morţii, singurul lucru care o ţinea în viaţă rămânea dansul cu gheaţa, sărutul furat de pe buzele câte unui nor după care se ascundea soarele, picioarele uituce care se despărţeau definitiv de condiţia umană şi zburau ... zburau orizontal ... zburau o coreografie a raiului personal în construcţie.

Dacă nu mai era Patinatoarea, nimic nu mai era.

*

Inima ei sălbatică a evadat din captivitate pe marea fără scrupule, ridată de valuri îngheţate. Inima ei sălbatică a dus-o pe culmile nemişcate ale vieţii. Urma un surf de neînchipuit peste kilometri de necunoscut învelit în sticlă subţire; picioarele ei se înfiorau sub greutatea mizei. Sus, jos, era un fel de pungilism între delicateţea fiinţei şi furia unei naturi stupefiate.

Trebuia să ajungă pe celălalt mal. Nu mai vedea cale de întors - crivăţul îi ştersese paşii. Patinatoarea domnea peste frig.

*

Fetiţa tupeistă tuseşte.

O dată. De două ori. Marea i se cutremură sub tălpile dintr-o dată timide. Cine se crede petala asta de nimic parfumat cu rahat de caşalot, să o sfideze pe mama ceaţă care i-a poruncit cândva să nu existe prea mult, să nu cânte prea tare, să nu râdă prea cu poftă ... şi niciodată, dar niciodată să nu îndrăznească să creadă că are strop de echilibru în corpul ăla scârbos din carne şi sânge?

Pielea protestează, plămânii i se încruntă. Stânci negre o însoţesc ca o ameninţare pe drumul său alb. Pe drumul său care, sub umbra trecutul, pare gri, nici stâncile parcă nu se mai simt atât de negre. Se nuanţează matematica iubirii în muşchii ei contractaţi. Războiul interior e pe sfârşite şi parcă totul îi explodează în ochi: răbdarea, trădarea, gândirea şi dezamăgirea, amăgirea şi răzgândirea. Jonglează cu viaţa ei şi a copilului cu ochii-nchişi din pântecul ei ca şi cum pulsurile lor ar fi nişte mingi, marea o loterie ... Patinajul împreună, arta de a îşi câştiga titlul de Om.

*

Oare cum îndrăzneşte? Se joacă. Îi trage clapa frigului, dar ulciorul nu merge de zece ori la apă, mai ales când ulcioru-i gol demult, apa - vrăjitoarea cea rea ce vrea să te înghită, iar graniţa dintre Patinatoare şi vrăjitoare - o pojghiţă subţire de speranţă sub greutatea patinelor şi bocancilor şi pântecului şi fătului şi trecutului uzat şi viitorului duşman.

Graniţa se crapă scrâşnind din dinţii valuri de gheaţă. Patinatoarea se ţine cu două degete şi-o unghie ruptă de vârful unei stânci cu rânjet de pescăruş mort la datorie. Strigătele îngrozite ale prietenilor s-au pierdut demult în urmă, ecourile lor se eschivează, în urechi ea mai aude numai amintirea unei scoici de astă vară.

Astă vară când iubea şi dansa şi trăia, chiar fără să fie Patinatoarea. Astă vară când, dacă Iubire nu era, nimic nu era; dar în clipa asta de Patinaj pe viaţă şi pe moarte, nu mai contează nimic altceva decât gleznele sucite care încă îşi găsesc graţia şi echilibrul îndoit, îndoliat, îndurerat - care încă este o specie de echilibru ...

Unghiile se rup şi timpul trece. Ochii plâng şi călăul vânt îi usucă. Ridurile mării o ceartă în continuare pe biata patinatoare. Mediocră, patinează mărunt ca să supravieţuiască-n continuare, fără picioare - un destin prost gândit, slab tipărit la maşina de scris a copilăriei sale de muritoare.

Dacă Iubire nu este, nimic nu este, dar ea deja este un nimic conturat de pantofii care alunecă pe gheaţa înnodată, încovoiată, nemaicălcată. Niciun patinator n-a mai fost atât de nebun. Nicio regină atât de copilă.

*

Copila luptă cu distanţa măsurată-n litri de cer şi greutatea măsurată-n miligrame de gheaţă care, la tot pasul, se crapă sub visele ei, sub fostele iubiri, sub cuvântul cu P de care nu e demnă şi poate n-a fost niciodată - acum p de la prea puţin.

Smulge o stalactită de gheaţă şi şi-o înfige în pântec. Sângerează albastru şi curge toată umanitatea din ea. Hotărâtă să parcurgă întregul drum ca la carte, îşi mărunţeşte şi trupul, şi sufletul.


Orfană de lumina care s-ar fi putut naşte din ea, sclava pojghiţei de gheaţă patinează până la celălalt mal al mării. Oamenii o aclamă, dar nimeni nu ştie .... că pentru a supravieţui ca patinatoare mediocră, responsabilă, copila a renunţat la ultima fărâmă de Om din ea. Astăzi este artista desăvârşită, dar mai lipsită de lumină ca niciodată.

Şi, deşi patinatoarea s-a domesticit şi şi-a înţepat timpanele cu frig şi cu ceaţă ca să nu audă, de fapt ...

unde lumina nu este, nimic nu este.



De atunci are un gol în piept care doare - destul de larg să încapă în el medalia de supravieţuitoare

dar cel care supravieţuieşte, nu întotdeauna Trăieşte.





















21 mai 2015

Saturday, May 16, 2015

coşmar îngheţat



în florile perfecte de pe fereastră
seva nu are curaj să curgă.
căldura nu are inima să coloreze
petalele astea.

doar în casă
se întrezăreşte un foc jucăuş
care le zâmbeşte larg

florilor din gheaţă
de afară, de pe fereastră

cărora nu le rămâne decât

se se apropie şi să dea mâna
prieteneşte şi să se topească

sau să rămână reci, agăţate pe sticlă,
crescute din muguri disperaţi de alb,
acum experte în gimnastica delicată
a nemişcării.









Mulţumesc pentru titlu unui prieten care a preferat să rămână anonim.

notiţe de la cursul de luat la revedere


mulţumită vouă,
azi scuip stele pe ochi.

*

alături de voi,
am început în sfârşit
să mă îmbrac în hârtie

şi niciodată nu m-am simţit
atât de bogată.

*

îmi va fi dor
de dimineţile care mi se lipesc de pleoape,
de ritmul râsului în cor,
de cafeaua cu gust de poezie
şi de alergatul ca bila albă pe masa de biliard
jonglând permanent cu vreo cinci
roluri în loc de mingi.

îmi va fi dor de anii care nu se întorc
nici măcar cu vot unanim într-o democraţie perfectă.

îmi vor lipsi puii de oră
care se fac noapte aproape înainte de a fi ziuă
şi cuvintele care, cu o urmă de dragoste, se lipesc
de limba mea ca nişte timbre ascultătoare.

*

când ai un drum, spuneam,
drumul îţi este ghid, iar tu lui, adăpost;
dar unii oameni îşi tocesc picioarele
şi nu găsesc niciodată un acasă,
în timp ce altora li se potriveşte inima
în formele prea multor nori
încercuiţi de soare special pentru ei
în caietul cerului

şi uneori, da este sinonim
cu o mie unu de nu.

aşa că astăzi merg mai departe
cu inima pe cât de plină, pe atât de goală

şi din pasul ăsta afară pe uşă, pentru toţi kilometrii ce urmează
vă voi purta în orice respiraţie, în orice cuvânt,
în orice tresărire
pe drumul meu diferit.
pe drumul meu îndrăgit.
pe drumul pe care îl aleg fără să clipesc
la această răscruce de iubiri.


Friday, May 15, 2015

Ruşinea


dar pentru că mi-am dat arama pe faţă,

tu, tocmai tu cel făurit din diamant neprihănit
în care am îndrăznit să-mi ascund toţi sorii
şi toţi norii
şi toate umbrele (mai ales toate
umbrele),

ai ţipat ca-n gură de şarpe
că-n stilul meu nu se mai poate,
s-aud-o lume-ntreagă din mine
că nu-s de aur, nici măcar
de zece carate,
m-ai arătat cu degetul
că eu am mâncat
tot mărul din legendă

şi cu mine aşa nu se mai poate.

în ochii tăi, eu sunt
sâmburele de adevăr
din fructul nevoii.

aşa că-ţi zic
să ne luăm împreună adio
de la arămiu, de la toamnă
cu toate roadele muncii noastre
de-un an şi-o moarte,
de-o minciună şi-o viaţă.

n-o să-ţi mai arăt niciodată
micimea cântecului meu fals
de sirenă temătoare de soare.

căci încrederea mea pentru tine
este mătase fină, n-am s-o mai port,
ci o voi păstra mereu neatinsă
în cufărul împletit din tăceri
asurzitoare.

îţi mai dăruiesc doar

un zâmbet din plastic
în formă de diamant

şi obrazul celălalt
ca o ultimă frunză roşie,
omagiu pentru merele
pe care le-am aruncat
în urma ta
şi care s-au rostogolit
până când mama terra
n-a mai simţit

şi pentru un minut,
n-a mai existat
nici bine, nici rău.

Saturday, May 9, 2015

poezie decupată

are în piept doar o insulă
şi un vapor




valurile mării i-au spălat iubirea
ca pe un castel de nisip





şi firimiturile de hârtie
care îi curg pe obraji

sunt sicriele literelor
pe care nimeni
nu le mai pomeneşte





şi orizontul
şi stânca
şi pescăruşii

rupţi toţi din stomacul său
şi din şoldurile sale
şi din umerii săi neatinşi

se dăruiesc vântului
cerului pustiu





omul decupat
şi-a golit ochii

îi curg metafore
în loc de lacrimi




cărări bătătorite
pe fund de ocean

îi reflectă

secretul

umbra secretului

soarele palid din umbra secretului






valiza plină






inima extirpată







viaţa care curge
din ocean în izvor



pierdere
de timp

câştig
de amintiri

monede ieşite din uz
căzute în baltă

şi omul decupat
acum sute de ani

încă aşteaptă

să se usuce
oceanul

să găsească
banul







cu omul decupat
să nu porţi niciodată
un dialog

te va lua de sus

te va arunca
peste coloana vertebrală
deşirată din schelet
ca dintr-un ghem
de oboseală

şi te va purta în vocea lui
şi în mâinile lui
şi în picioarele lui
şi în moartea lui

îţi va uita numele
şi te va şterge şi pe tine
odată cu el
ca pe un castel de nisip
clătit
în spuma valurilor turbate


Sunday, May 3, 2015

Floarea care înmugureşte o dată la patru ani



nu o da spre adopţie furtunii -
i se vor încrunta frunzele
şi va fi sfărâmată de mânia cerului
şi acel singur strop de sevă care va curge
va fi primul şi ultimul verde
pe care îl cunoaşte.

nu îi spune poveşti de groază despre întuneric -
va refuza ca un copil mofturos
să se hrănească de la sânul de lumină al soarelui,
se va ofili şi nimeni nu va şti
că pe interior are o rană deschisă, că se simte
biet fir fără trandafir, orfan de lună.

când vezi cum îţi înmugureşte în palmă Floarea
care îşi deschide petalele o dată la patru ani,

fii tu cea mai călduroasă zi a lui februarie.
un timp împrumutat numai pentru ea.
alintă-i aroma încă măruntă
în delicateţea degetelor tale

şi cântă-i despre noapte
că este călătoria înstelată
înspre zori.

răpeşte-o ca un haiduc din braţele furtunii
şi acoper-o cu zâmbetul tău
şi cu sufletul tău
şi cu sânul tău de lumină,

până când capătă încredere să mestece
razele soarelui
şi îi creşte verdele
şi îi cresc petalele
pentru că tu i-ai fost rădăcină
atunci când, deşi nimeni altcineva nu o mai ştia,
ea chiar era
un miracol strivit într-un fir fără trandafir,
orfan de lună.


Saturday, May 2, 2015

carenţă

miroase a cafea
inima mea,

petală de oboseală
ştearsă cu radiera
de pe desenul unui copil
intenţionat senil.

un înger
cu aripile decupate.

un soldat
cu armele predate.

un strigăt de linişte
mi-a luat foc în gât
şi-acum se zbate
între gratiile
tatuate

pe gâtul
libertăţii

din care iese
preaiubitul
cântec de lebădă

căci i-a expirat viaţa
şi-are gust de scuipat,
dar încă nu i s-a dat
dezlegare la moarte

în postul ăsta în care
nu se consumă
carne de iubire,
nici lapte de mamă

şi nici măcar ouă n-am voie
să clocesc, să iasă puii de vis ...

Wednesday, April 8, 2015

ochi care dau cu zarul

şase-şase. poartă-n palatul gurii.
tăcerea te ţine-n şah
mat, umed, întins ca un covor roşu
să treacă toamna şi să-ţi arate destinul
tuturor fiinţelor dragi pe care le credeai verzi.

unu-doi. spune-mi că o să mai stai cu mine
când ploaia bate la uşa norilor,
când găseşti luni mai luminoase în jurul altor planete.
spune-mi că o să rămân cu tine
când îmi vine să fug cel mai repede ...

ochii mei sunt stele căzătoare. pâlpâie
la întunericul solstiţiului de iarnă,
se strâng de frig în jurul focului
îngheţat în inima ta prea îmblânzită
de primăveri impare şi de prea multe petale
de margaretă când nu te-a iubit ...

ochii mei dau cu zarul
goi în faţa ta
şi nu ştiu dacă şi de data asta
voi câştiga
sau dacă nu cumva
pierdem amândoi
atunci când câştig
şi ies zâmbitoare pe poarta din fier ruginit
cu cicatricile ascunse
şi lacrimile bolnave de uscăciune ...

Friday, April 3, 2015

mozaicul

e greu să fii o imagine a întregului
din bucăţi sparte, vise sculptate pe sfert
şi ochi pe jumătate înlăcrimaţi.
parcă mă doare capul
de la ţipetele culorilor incompatibile
dintre noi,
o mirodenie la care m-am lăcomit
cu pofta diabeticului pentru zahăr
şi pe care tu n-ai mai apucat să o guşti
nici măcar cu vârful limbii ochiului tău stâng
să mă pârască inimii
că te-am iubit prea mult în timp ce te uram,
că te-am dispreţuit cu un sloi de gheaţă în loc de inimă
în timp ce te îndrăgeam şi plantam seminţe după seminţe
ca să-mi creşti tu şi numai tu în suflet, draga mea ...
am fost geloasă pentru pământul fertil
din care nu aş fi acceptat să se ridice
nimeni alta decât tine
şi te-am admirat pentru lumina ta de lună
ce-mi părea prea palidă, dar după care râvneam
cu poftă de gravidă în nopţile în care te bucurai în secret,
ca o lună nouă ce eşti ...
ah, mozaicul, mozaicul din care am furat o piesă
când eram mică
n-a mai fost întregit niciodată
de nimeni,
iar de când ai plecat tu
simt cum mă deşir ca un fir de aţă veche
din bucata pe care am şterpelit-o ca hoaţa
şi pe care, ca proasta, am crezut că are rost
să ţi-o înapoiez
când tu imediat, fredonând, puseseşi în loc
o umbră, să-ţi fie noroc
de odihnă şi pace ...

Friday, March 27, 2015

doar spinul



el

ţi-a pasat soarele
într-o noapte;
şi l-a rupt din piept
şi ţi l-a făcut cadou
când alţii nu primeau
nici o firimitură de lună
nici într-o noapte senină.

tot el

chiar a doua zi
ţi-a stins o poezie de foc
cu o mare de griji
şi te-a poreclit nenoroc
fără să deschidă gura

şi tu

simţi un spin de trandafir în coastă
ca atunci când un domn ştirb
care mirosea a tutun
s-a aşezat peste prietenul tău imaginar
în autobuz
şi ţi-ai zis repede în gând
ce prieten săritor ai

şi parcă

pentru tine
de fapt
n-ar fi
existat
niciodată
nicăieri
niciun
trandafir.

şi parcă
nu mai ştii
dacă
ai avut încredere oarbă
în lumina lui
sau poate doar
ai vrut să vezi mai bine
încă o dată
întunericul din tine.


Saturday, March 21, 2015

alertă


atenţie: prăpastie
în forma unei cutii de bomboane,
a unor mâini care se ating,
a unui cuvânt mai puternic decât
vocea crăpată de frig
şi decât inima degerată de
data trecută.

capul mi-e saturn, ameţit între bucăţi de nimic
şi amintiri de ceva. sufletul mi-e un ritm
uitat. stricat de ecou. tăiat pe partea moale
ca un stomac de femeie din care au fost extirpaţi
toţi fluturii şi li s-au smuls aripile
şi au fost îndoctrinaţi în cultul religios al
gravitaţiei.

atenţie: pericol de moarte
dacă pasul meu şi pasul tău se asortează
prea la milimetru, prea la forma unghiilor,
prea la culoarea tremurului din degetele mari.
simt cum cad în sus şi nu văd marginile cerului.
îmi sparg capul în viitorul tău
brusc
cu contur şi prea aromat.

m-am accidentat de prea multe ori
şi promit să fie ultima dată
când scriu secolul înainte de zi şi lună şi an şi stele moarte.
azi îmi smulg săgeata din inimă şi sacrific pământul cu ea
şi nu mă uit că, din venele învinse ale mamei terra,
nu curge nimic altceva
decât sângele meu.



Colaj foto: Raluca Dinescu

Friday, March 20, 2015

totul

dragostea ta cu linguriţa
de trei ori pe zi şi un sărut
pe steaua mea norocoasă
chiar în clipa când clipesc

s-a adunat.
a ajuns un lac
adânc de soare.
o mare de tine
la care să spere
râul chircit din mine.

vorbim în multe limbi de-odată.
ne înţelegem ca un curcubeu
când i se împacă albul din culori.
mă vindec fără să vreau
când îţi laşi amprenta pe timbrul meu vocal
fără să îmi atingi buzele nici măcar
cu cheia sol, să-ncerci să le deschizi.

încerci blând, numai când te rog
să îmi spargi casa tăcerii.
iei o fundă şi o înnozi cu îndemânare
peste o tonă de timp şi-un vapor de păsare,
o uimire de lumini pe papilele mele gustative
când te aud cum îmi pronunţi numele

şi se schimbă ceva în mine
fără să ştiu de ce, doar pentru că eşti
aici, la ora asta când numai bufniţele
ne bârfesc ... timide, aşa, cam o dată la trei ore,
când mă sperii că m-ar fi putut auzi dumnezeu
că am avut tupeul, pentru o scamă de secundă,.
să iubesc din nou.

Sunday, March 15, 2015

Coşmarul

Coşmarul nu este uşa întredeschisă,
nici luna hoaţă care mi-a furat
soarele din seiful inimii
şi mi-a lăsat bileţel pe care scria,
în stropi de întuneric, cu caligrafia mea,
că soarele
de fapt fusese al ei tot timpul.

Coşmarul nu este plânsul de Copil
când ştiu că nu mai e nimeni acasă
şi că uşa gurii mele-i încuiată
cu şapte lacăte de negare.

Coşmarul nu este râul de lacrimi
rebel, ce refuză să se domesticească
între degetele mângâietoare
ale oceanului stăpân
peste pământ şi peste ceruri.

În povestea asta cu păr zburlit,
praf cosmic în ochi şi buze cusute
cu aţă neagră, Coşmarul este
că îmi amintesc cu exactitate
forma mâinilor mele nemişcate

şi nu am din ce somn mă trezi.

Saturday, March 14, 2015

peretele din oglindă

te întâlneşti cu oglinda
fără contact vizual -
numai un perete prost văruit
te întreabă prin liniştea sa
cu gust de lună nouă
cine eşti
şi dacă ai vreun fir de istorie
scris în sânge
şi dacă mai ştii cum arăţi,
cum sună vocea ta
sau ce miros au visele tale
cu o clipă înainte de a răsări soarele.

dar tu nu auzi
semnul de întrebare
caligrafiat la finalul
rugăciunii în care stă
îngenuncheată liniştea;
tu doar priveşti peretele
şi uşa din stânga-spate
şi oglinda care se lipseşte
de reflexia-ţi cameleonică
fără voie, fără ştire, fără
tine.

Thursday, March 5, 2015

linişte împrumutată



hoţul de buzunare modern
îmi furişează-n buzunarul de la piept
liniştea lui slinoasă, tăcerea lui
dintre urlete de bufniţă
care-mi face greaţă de viaţă.
îmi îndeasă în dreptul inimii
piatra de moară a neantului său-
mă conduce într-o moarte, alta decât a mea.
o picătură de amintire a uitării
la care sunt alergică dinainte de a fi fost
concepută
dintr-o sămânţă de vis
şi-un sâmbure de fructul pasiunii.

şi preţul? hoţul de buzunare modern
îmi fură cu îndemânare aerul din piept,
îmi lasă inima uscată de tot ce nu cred
că sunt capabilă să trăiesc.
el molipseşte cerul genunchilor mei de vertij
şi, bolnavă de liniştea lui uzată,
mă întind lungă cât un leşin pe asfalt
şi mă numesc covor persan.
m-am greşit intenţionat ca să nu ies
accidental mai puţin decât am visat
când încă deliram prin parc sub rânjetul
soarelui cât o clementină,
când încă nu îmi cunoşteam nici măcar
propria linişte coaptă.

dar tăcerea asta ca de mormânt
este doar o copie xerox
după adn-ul lui inimitabil.

tăcerea asta ca de mormânt
nu îmi aparţine
şi vertijul ăsta împrumutat cu forţa
genunchilor mei
nu este nicidecum incurabil.






Friday, February 20, 2015

Surghiun

inima mi se face purice.
mă pișcă de piept
cu pofta mortului care încă-și amintește
ce însemna să fie viu.

te privesc. tu nu îmi vezi ochii
precum doi licurici care se compară cu focul,
cu primul foc descoperit de om -
cel care părea că nu se va stinge niciodată.

dansezi pe scena vieții mele.
o coreografie care mi-a marcat
podeaua din parchet laminat
a oaselor.
tu nu mă simți sub tălpi
și nu îmi auzi vocea cum te strigă
măruntă cât o șoaptă din cârpă ...

atunci inima mi se face lup.
urlă la luna palidă care mi-e gură
când îi întorci spatele,
mă devorează când nu te uiți
și mă regurgitează pentru a mă devora iarăși.

dar cel mai rău este când nu îmi întorci spatele.
când rămâi doar
într-o poziție oarecare
fără niciun unghi cu mine, fără puncte concurente
în segmentele de dreaptă care ne-au mai rămas
din viață.
atunci inima îmi îngheață
și îmi degeră urșii polari în vene.
atunci îmi amintesc că am uitat cum se moare.

atunci îmi amintesc că mi-am respirat deja tot aerul,
l-am împachetat cald într-un balon, i-am pus fundă
și ți l-am făcut cadou fără să-ți spun
a doua zi după ultima dată
când ai încercat să mă privești
dincolo de ceața unor ochi prea dragi.

și nu știu de ce
ți-am făcut așa un cadou trăsnit
și nu mai știu de ce
nu l-ai primit.

Wednesday, February 18, 2015

inima sălbatică

inima mea bate prea tare ritmul vieţii.
ia foc de la atâtea flăcări mici
ca o urticarie de iubire.
inima mea se ascunde ca un copil vinovat
în seiful cu cifru al pământului;
casetă prea mică de bijuterii prea mari.
mă fac că plouă şi nu reuşesc să intru la apă.
implodez în fiecare zi cte puţin
de teamă că mi-aş putea arunca în aer
comoara cea mai de preţ, acel loc drag
în afara mea, în braţele lor,
acel munte pe care nu obosesc vreodată să îl urc
pentru că în fiecare fir de iarbă, în fiecare zâmbet
îşi are ecoul potrivit
inima asta sălbatică a mea.

din jurnalul unui călător clandestin



cu mâini de copil, am plantat vise
ale căror fructe nu mai vreau să le mănânc
până la cotor.
otrăvitoare, mă îmbie cu atâtea culori vii,
ţipă numele meu din lumea de dincolo
de porţile din fier ruginit ale morţii.
mă scol din cutia asta strâmtă, trec
prin scândurile de uitare ca prin unt.
vin.
mă îmbăt de chemarea viselor
pe care nu mi le amintesc,
dar am un cronometru în piept
ce mă obligă să le trăiesc
azi cu tine, mâine cu el,
răspoimâine meciul final
între ochii mei şi soare.
şi am picioare ce nu ştiu să tacă
chiar dacă-i numai un foşnet de ploaie
şi ecoul paşilor mei păcătoşi
de om fără umbră.
cu gura asta de bătrân, nu îmi mai sărut
visele coapte
la lumina voastră de supernovă
ascunsă în buzunarul secret
al genţii mele de voiaj
clandestin.

Saturday, January 31, 2015

condiţia umană

priveşti atent câte un obiect la întâmplare
şi, dintr-o dată, nu înţelegi cum şi de ce
a explodat la un moment dat o idee
de-a ajuns formă, s-a agăţat de trei dimensiuni
ca de nişte cârje şi de patru puncte cardinale
ca de nişte ţeluri. la ce i-o fi trebuit
ideii plămădite din nimic
tridimensionalitate?
- îţi întrebi ecoul
stânjenit, ca un elev de optsprezece ani
realizând pentru prima dată că este încă
repetent în clasa a doua.

tu, cerul
şi o piatră
sculptată în formă de amintire
de un artist care, nici el, nu a înţeles
de ce vrea să îşi nască ideile în această lume
a prafului şi a morţii şi a
umorului negru la câte un pahar cu vin alb.

doliu în alb

ca prin vis
se spulberă, stâlp cu stâlp,
fortăreaţa copilăriei mele,
cea din trecutul preistoric,
de când încă nu eram copil.

aici eroii se transformă în pietre;
ochii sticloşi de suferinţă, în nisip.
o voce senină îmi dă de ştire
că Uraganul mi-a mai nimicit
o cărămidă fărâmicioasă de iubire,
apoi iese soarele ca şi cum n-ar avea
timp decât să se joace printre morminte.

pe şantierul ăsta, transpir de douăzeci şi şase de ani
construindu-mi, lacrimă de rouă cu rouă de cristal,
un castel al Încrederii. aici praful şi ţărâna
sunt sfinte.
cândva erau primele trepte, cele care m-au împins
spre nori cu capul înainte, ca o mamă când fătul, deşi pregătit,
mai are jumătate de pas până la primii lui paşi.

astăzi îmi mai transpiră doar ochii
dând mâna văzului
prin lentila înceţoşată a timpului
cu primele soluri în care am prins
timidă rădăcină,
cu primele mame, cu primele versuri
mai mult împrumutate decât simţite.

astăzi, acea lume îmi înfloreşte zilnic în piept,
ca o sumedenie de muguri de inimă.

scriind, am depăşit graţia gimnastelor de ieri -

astăzi am curajul să fiu copil

şi, citindu-mi iubirile în palmă,
am învăţat în sfârşit să fiu eu.

Tuesday, January 27, 2015

ceva preţios

prinsă în gol
mă simt ca o aşchie
în rana deschisă
a pământului
care ţipă după oasele mele
cum ţipă un copil flămând
după mama
şi prea mic în spatele fustei
crede că nu mai există

de-a v-aţi ascunselea jucăm
în vid
un joc de popice fără popice
aruncăm bila abil
dar nu există perete
nu există limite
nu ricoşează
nimic
nici măcar
cel mai mic
minut
de
linişte

am prins ideea
găurii negre
între arătătorul şi degetul mare
al sufletului
ca între două foi de hârtie
atât de subţiri încât ţi-e milă să scrii pe ele
atât de subţiri încât ţi-e jenă să recunoşti că
vezi prin ele

te prind în gol
ca şi cum de asta mi-ar depinde viaţa
care înseamnă mai mult decât un pin
mai mult decât sunetul mic
al acului de pin care cade în noroi
te prind din gol
doar te rog ca de data asta
să cazi în sus-

la naiba cu gravitaţia şi cu bunul simţ!

firul de speranţă

firul de speranţă pe care mă caţăr
are grosimea unei pânze de păianjen
şi culoarea cerului reflectat
într-o ceaşcă de cafea cu lapte
la ora când soarele zâmbeşte mai larg
că nu i-a ghicit nimeni secretul.

firul de speranţă pe care îmi zgârii degetele
are frăgezimea obrazului de copil
cu o secundă înainte de a simţi
pentru prima oară ruşinea
şi mirosul de vis cu ochii deschişi
al unui balon cu aer cald
demult spart ...

şi totuşi mai văd câte o pasăre-n zbor
şi-mi zic să urmez legea gravitaţiei
doar cât să nu fiu arestată la domiciliul nopţii.
continui să cred în superstiţia zorilor
când văd câte o pisică neagră
pe drumul de ţară al vieţii.
continui să şoptesc numele oamenilor pe care încă
nu i-am cunoscut.
continui să cânt în limbi pe care încă
nu le-am priceput.

la poarta poeziei cad în genunchi.
mă rog cu orele pentru o coajă de credinţă.

şi totuşi, ceva în mine arde încă -
o flacără zdrenţuită ce refuză să tacă din gura de foc
"măcar până la şansa următoare.
măcar încă o clipă.
măcar încă o iubire."

Saturday, January 24, 2015

manualul de istorie tipărit în corpurile noastre

cum să semnăm un tratat de pace cu viaţa
fără să ne rătăcească inima în războaiele
pe care le-am cărat în braţe
de prea multe ori mai aproape decât
scheletele visurilor noastre?

dacă mai strânse pe venele noastre
decât sângele, erau cicatricile,
dacă am avut chiar şi o oră mică
doar cât şaizeci de eternităţi
în care am ars la focul mic al emoţiei,
în care am plâns sevă şi am băut lacrimi,
dacă am avut chiar şi o secundă când
ne-am văzut unul pe celălalt
numai prin prisma orbirii,

cum să ne întindem acum pe tot cerul
ca spinarea curcubeu a unei pisici ghiftuite,
fără să simţim că ne-a rămas în stomac
o sămânţă încolţită de furtună?

Friday, January 16, 2015

degenerare



mi se înregistrează emoţia
în arhivele trupului
ca un zgomot alb
de presimţire a zăpezii,
de nesimţire a norilor,
de preasimţire a lui tu din eu.

iubirea cu sfârcuri degerate
îmi sugrumă căldura ca de iad
pe care am împrumutat-o de la tine
şi am uitat, ca din întâmplare,
să ţi-o înapoiez.

coşmar frumos îmi eşti, floare de gheaţă
înmugurindu-mi în pântec,
poezie de dragoste pronunţată greşit,
citită la modul conjunctiv,
trăită la modul tragic -
o stea care a reuşit să supravieţuiască
propriei lumini.