Sunday, April 22, 2018

când mă înghite


când mă înghite,
parcă fărâmele roşii din mine
pe care le-ai lăsat nemăturate
s-ar însoţi pentru o clipă măcar
în dansul reîntregirii.

când mă înghite,
mi se usucă ţipătul de pe buze
ca într-un sărut cu mine însămi
lipsit de angajamente ori de martori
şi aşa, secat de gânduri, acest ţipăt
nu mai alunecă pe gât.
nu mai sugrumă liniştea.
nu mai aleargă inima.

când mă înghite,
tu nu mai eşti distanţa
şi nu mai eşti iubirea
aşa că pot să redevin
eu cea om. eu cea a mea.

când mă înghite,
pentru o clipă doar
nici eu nu mai sunt
şi, nedigerată, expatriată
din nou şi din nou şi din mine,
mă întreb dacă vreodată
cu adevărat
voi mai fi.


abandon de lux


port un scut de muzică

să mă apere de indiferenţa ta
poluantă fonic

ce mi se strecoară printre pori
trântind uşa sufletului.

intri cu noroi pe tălpi
şi găuri negre în iubirea
placată cu aur

şi simt mirosul gravitaţiei
în timp ce mă trage afară din mine

ca pe un copil sacrificat pe altarul frigului
dis-de-dimineaţă, să ajungă punctual la şcoală
cu ochii aproape închişi şi cu inima goală ...


Saturday, April 21, 2018

odă unui om fals


îmi înfigi un ac de sunet în ceafă
ca şi cum mi-ai extirpa, aproape neintenţionat,
liniştea.

*

prezenţa ta are gust de absenţă
şi textura aspră a morţii
care te urmează ca o umbră loială
pe holurile largi ale unei vile,
în parcuri sau în catedrale
poleite cu aur întru cinstea celor sfinţi
în care, deşi ai încercat,
nu ai reuşit niciodată să crezi.

*

vocea mea rugineşte
în excesul de oxigen al plâmânilor tăi
flămânzi de mama şi speriaţi de soarta
pe care singur ţi-ai croit-o
din imitaţie de vis.

*

frica ta nu depăşeşte nivelul mării
din oase -

*

vărs bucăţi nedigerate de timp pierdut
când îţi văd ochii îmblânziţi
de furtuni demult-uitate
până ce au devenit iepuri
în pumnul neiertător al pădurii

care mă înghite, de altfel,
şi pe mine.


Wednesday, April 18, 2018

monstrificată

te-am simțit cum te înecai în mine
deși eu eram un singur val între o mie de valuri
și tu erai cel mai bun.

da, eram tsunami
cu motiv.

*

pe drumul dintre buzele mele și ochii lui,
în cuvintele tale - verbe limpezi substantivizate artificial,
cu tentacule și coarne - am fost transformată.
mi-a crescut întunericul în înălțime și mi-au înflorit păcatele.
a putrezit durerea în mine. între mormintele-coaste din mine,
ruptă și desfigurată a ajuns - pe limba ta - insultă
la adresa divinității din tine.

*

în oglinda precisă a iubirii tale,
nu mă mai recunosc.

Sunday, April 15, 2018

curgere dragă:


din fântâna uitată
îmi urci în inimă. 

deschizi larg ferestrele eului
să poată intra păsările călătoare
care s-au ghidat după soare
și au ajuns, ostenite de schimbarea
de fus orar și de zare,
din alte inimi.

din inimi cu miros de cutie, 
învăț valoarea vieții
cu sertare.

în inimi eliberate-n cântec, 
îmi recunosc pașii pe care
aproape-i lăsasem orfani de sens.

inimile încăpătoare 
găsesc loc într-a mea.

uite-așa, din verdele 
pe care l-am știut eu dărui, 
mă multicolorez cu relații
și texturi sclipitoare.

încep să curgă din mine
piei necunoscute până astăzi
și se lipesc întregi de răni străine
ce poartă aceeași formă de durere
iar, din aceste răni acum-convalescente,
îmi extrag și eu sevă de vindecare.

curgere dragă,
confundă-te cu mine în continuare
într-același stil al tău ondulat de mare
dar mereu născut din izvorul propriu
din care cuiva îi poate potoli setea
fiecare.


Sunday, April 8, 2018

când îi deschizi uşa doamnei pe tocuri roşii


când îi deschizi uşa doamnei pe tocuri roşii,
devii nimic mai mult
decât un fluviu leneş, în a cărui suprafaţă se reflectă
obrajii săi de trandafir minus parfum
împărţit la cerşetorii care n-au aflat că merită mai mult.

o primeşti
nu doar în casă, ci în măduva oaselor.
îi primeşti loviturile de briză peste porii deschişi.
te îneci în marea de ochi pe care ea îi îngroapă
ca pe nişte seminţe de moarte, la tine sub piele.

nu îţi dai seama dacă, prin vreun gest necugetat, tu
ai invitat-o.
dacă râvneai la un strop de atenţie
şi te-ai mulţumit cu a fi privită de sus -
un fel de iubire invers
care îţi întoarce pielea pe dos, îţi despleteşte stomacul
şi îţi ţese peste sine broderii cu civilizaţii în contact cu natura
după ce au aflat că sunt primitive ...

odată ce i-ai deschis uşa doamnei pe tocuri roşii,
se va simţi ca acasă în suspinele tale
de om singur în mulţime.
dacă o serveşti cu cafeaua amară a autoironiei
şi dulceaţa compromisului din dragoste nemaigândită,
dumneaei va reveni. musafir obişnuit
în cotloanele sufletului tău prea explorat
şi prea puţin îmbrăţişat.

binecuvântată colecţie de erezii
























*

cine nu calcă pe cer,
nu îşi va găsi niciodată
propriul miez de soare.

*

trebuie - mi-a lăsat el cu limbă de
abandon - trebuie să îmi creez
o cărare de cer
printre copacii încă desfrunziţi

(mai ales dacă nu mai cred în primăvară).

*

am vrut să mă lovesc tare cu capul
de cer ca de o poartă din lemn masiv
care duce spre un loc unde
nu sunt binevenită

dar m-am auzit spunându-i ei:
când simţi că îţi vine să te îneci în ocean,
priveşte în sus
- valurile nu se reflectă în nori sau stele -
tu doar respiră aerul înaltului şi sarea uitării
deopotrivă -
clepsidra îşi va sparge amarul de ţărmul prezentului
şi ceea ce părea piatră ascuţită, se va dovedi
a fi nisip.

vorbindu-i ei, mi-am atins din greşeală
propria inimă
cu iubire necondiţionată.

*

nu există dumnezeu. când eram copil, ştiam
asta. ştiam că numai în mine pot găsi
îmbrăţişarea ca de uter a cerului.

dar am intrat în jocul periculos
de şotron în căutarea luminii -
în bucăţi de hârtie, în ochii lui
sau într-un desen animat.

uneori mă convingeam că nu există
nici ceea ce căutam eu, deşi uneori
vedeam în colţul privirii, pentru o clipă,
chiar la trezire - cum un pui de dorinţă de viaţă
îşi descheie repede cămaşa de noapte din mătase de întuneric
şi constelaţii labirintice, să-i cadă la picioare.

totuşi, cînd am privit ochii lui
precum o copilă silabisind primul basm
pe care îl citeşte singură,
am intuit în el ceva ce îmi aparţinea deja
dintr-o existenţă ulterioară -
un dans cu crengile copacilor desfrunziţi.
nişte paşi către nicăieri, din care, de bucurie
dacă de nimic altceva, creşteau, verzi şi iraţionale,
frunze.