Tuesday, November 14, 2017

ultima poezie



călău cu halou, asta ești,
un iluminat în gaura neagră din stomacul meu.
fiindcă ții la mine ca la propriile artere îmbrățișându-te din interior,
te ții de mârșăvii – cum ar fi blasfemia asta de ne(de)scris,
auzi tu! mi-ai șters limba în care îmi scriam
toate poeziile și toate speranțele.

mă provoci
tu, cel mai iubitor toreador, să mă transform în maiom decât omul care eram:
să iau o mână de cenușă – care mi-a fost inimă cât te-am iubit doar în metafore și-n zeci de minute –
și să creez din ea o limbă nouă. să îmi imaginez eu cu sufletul meu de secundă invalidă
urmași care vor fi colonizat alte galaxii și universuri paralele, peste milioane de ani,
specii de căldură care emană muzică prin toți porii în loc să moară,
să îmi alungesc lumina ca și cum aș fi un elastic și să caut în ochii celor nenăscuți
un acasă infinit, înflorit din sămânța mică plantată de tine
acum șapte ani, când trăiam în altă emisferă și noaptea era polară
și, cu blândețe, tot tu, nelegiuit,
mi-ai adus pe buze primul strop de soare într-o primăvară -
și am învățat să îți dedic poezii în care număram bezna nopților
în ore, nu în luni.

Monday, November 13, 2017

textura unui singur pas



în pragul amintirii
mă împiedic

de o mare
de sunete albe

între care limbii mele de plumb
îi este groază și-i este gheață
să înoate.

*

stelele țineau doar de frig
decorului cu zăpadă
și cu urme de sânge
și fără moș crăciun.

stelele acelea nu au lumină proprie-

doar câte un curcubeu
zâmbit de către soarele cu dinți de ploaie
se ghicea, din când în când,
pe fereastra vindecată definitiv
de transparență.

*

acum are gust de noapte cu cofeină
și lacrimi care să îi țină lui locul cald.

mâine se îngustează. dispare în ceață.
se fragmentează în fâșii de ieri

ca o canadiană uzată înainte să ți se fi potrivit.

*

în pragul amintirii, mă închin
la tavan, să fie la înălțimea
norilor țesuți de sufletul lui proaspăt
pentru capul meu greu, prea obișnuit cu rugina.

Friday, November 10, 2017

vreau să-mi ştii iubirea de frică.



vreau să-mi ştii iubirea de frică -
a zdrobit în clasament
coloana infinitului ca pe un licurici.
iubirea mea pentru tine
a aterizat pe soare şi nu s-a lăsat alungată
de cearta pe viaţă şi pe moarte cu focul.

vreau să-mi ştii iubirea de frică -
precum o fantomă, te va urma
pe cotloanele lungi ale pierderii, chiar când te prefaci
în zmeu invincibil şi o ignori.
te va ţine de mână când aerul ţi se înnoadă în gât.
îţi va spune poveşti de trezit adulţii,
d-alea de ţi se face părul măciucă-n cap: cu lumină,
finaluri sănătoase şi răni care se iau cu săpun
de pe pielea uimită a trecutului
când le împarţi la doi şi vezi că era un mit că "dă cu rest".

vreau să-mi ştii iubirea pe de rost -
particula dumnezeu
care ţi se plimbă încăpăţânată prin vene
încălcând legile fizicii,                                        
înflorind în noi universuri
pe solul fertil al inimii tale
când te aştepţi mai puţin -

Sunday, November 5, 2017

misiune de recuperare cu dig și disperare



vreau să construiesc un dig
să nu mai curgă zilele între noi
ca un fluviu care te fură
prea rapid; nopțile îmi înnoadă
brațele, soarele îmi împachetează
picioarele într-un sicriu etanș
de emoție returnată fără succes
expeditorului-

așa nu se poate înota.

așa iau naștere inundațiile
din pântecul apei vii care erai
când ne-am cunoscut dincolo de cuvinte-

tot dincolo de cuvinte
mă transform într-o insulă de pungi din plastic.
poluez viitorul fără tine. pești multicolori
mor în mine
pentru că au degustat deliciul toxic
și mai vor.

digul ăsta ar ține doar
de valuri de timp ca de mâna unei domnișoare temătoare.
nu trebuie să abroge legea entropiei.
nu trebuie să mai salveze vieți, nu de fiecare dată.

trebuie doar să vegheze în continuare
ultimul foc mic din inima mea.

Friday, October 13, 2017

deconfuzie cu bisturiu şi natură moartă



paşii tăi
rup aerul în mine.

paşii tăi repezi
îmi amorţesc inima.

paşii tăi repezi
care mă aleargă
spre uşa de ieşire
din viaţa ta

şterg soarele
de pe asfaltul
măruntaielor mele

şi scriu în loc
cu cretă de ceaţă
întrebări cum ar fi -

ce ecou are castelul
în ruinele sale?

cine se va trezi mâine
în patul meu,
cine va îndrăzni să se bucure
de răsărit, cu ochi uscaţi
căci în piept îi bate inima mea?

eu voi fi noua chemare.

sirena al cărei cântec
taie unde bisturiul ezită.

umbra ai cărei paşi
adulţi şi sănătoşi
vor decolora viitorul
în grabă spre serviciu
prin parcul în care cândva
 o copilă îşi scosese ochii
de frică
şi cu ei desenase soarele
unde ea nu ar fi trebuit să vadă
nici măcar urmele de întuneric.