Friday, February 16, 2018

impresii


aştept cu drag şi inerţie
să se succeadă un număr potrivit
de ierni şi albuşuri
de ou din care nu a ieşit nimic viu
ca să te pot striga din nou, aştept

astăzi, când
adevărul este doar o pojghiţă
de trecut coagulat
la suprafaţa ochilor înceţoşaţi,
violaţi de razele soarelui
la ore nepotrivite
pentru cei care nu mai sunt
fiinţe diurne.

acum ştiu cum este
să ai rău de mişcare
pentru că ţi se ridică şi coboară
pieptul şi nu îi poţi opri
valurile verzi ... acum ştiu cum este
să ai fobie la aer
şi în ce fel arde dorul
de o mască de oxigen pe măsura
feţei pe care nu o mai recunoşti în oglindă
de atâta albastru şi atâta ţipăt mocnit.

Tuesday, February 13, 2018

străpunsă


când m-ai străpuns
cu un ac lung de ceva
ce era orice altceva decât tu,

aș fi vrut să fiu
adormită într-un insectar,
un eu păstrat temporar
în însemnările unui elev
care vrea doar cinciul 
și care niciodată nu s-a gândit 
la orizontul mare cât o frunză
pe care îl distruge.

ce dat tremurat din aripi
o ultimă dată, pentru vreo firimitură de soare,
mai contează în carnea putrezită a adevărului ăstuia
în care chiar tu, cu ochii tăi care vedeau prin mine,
ai stabilit punctul în care eu aveam să fiu străpunsă,
transformată din ființă în piesă de colecție, 
neprețuită între eșecurile tale?

Monday, February 12, 2018

reculegere


dinamica meditează
pe stâlpi de algebră
în miezul unui cutremur.

porumbeii își declară război -
vor ucide toate armatele zgomotului
până nu va mai avea ecoul
după ce suna
și atunci poate că pacea
le va auzi zborul alb.

dansează nemișcarea
la priveghiul cutremurului
când cuvintele s-au îmbătat
și tăcerea nu mai ajunge
nici până la genunchiul
unui singur mugure de lacrimă.


lada de zestre


comoara în al cărui halou 
mă prețuiesc,
mă îmbolnăvește de strălucire
trăgându-mi brațele și inima
brutal, cu o rază de tremur
înspre pământ

- iubirea ta de plumb -

mă adăpostește de această Iarnă
și, stând 
între pereții ce dor și încălzesc,
nimeni nu mă poate ridica
spre alte orizonturi,
ascunse de confort și răpite de vânt ...

Thursday, February 8, 2018

condamnare la toamnă

noiembrie crud
cu zeamă acră şi oase de otravă.
atât mai am.
printre copacii înalţi
dezbrăcaţi forţat de verdele cu care se îmbrăţişau
unii pe alţii.
ochi goi de dumnezeu care ştie
de ce: fără niciun scop. doar pentru amuzamentul
păsărilor cântătoare cărora le-au îngheţat trilurile în gât.
dor de linişte falsă. o capcană pentru sunete.
alunecă viaţa prin pădure ca un blestem.
o infecţie de nori în ţesutul de cer
din sistemul respirator al universului.
doare când te mişti. aşa că rămân, cu zel de statuie,
în miezul de viermi şi de frig
al lui noiembrie.
unde, din fobie la  gheaţă înflorindă în piept prea strâmt,
după aşa toamnă
nu mai există
nimic.


Monday, February 5, 2018

viața înainte și după ce ai încetat să fii om


i.

te recunoști în litera mică
prin care îți începeai semnătura
în adolescență
precum și în plăcerea 
cu care te privești în oglindă
când afară plouă, trecătorii se încurcă în umbrele
și părul tău abia așteaptă mângâierea gri
a picăturilor
din care se va naște sau nu
un pui de curcubeu.

ii.

nu te mai recunoști
în ecoul câte unui gând
ce se izbește de pereții inimii tale
mobilată numai cu sânge.

toate curg în tine
ca un râu ce se răzgândește de o mie de ori
care este drumul cel mai bun până la ocean
sau înapoi la izvor.

sau în sus. în roșu. în cruci răsturnate pe jumătate
de atei care se îndoiesc.

nu te mai recunoști 
în iubirea pe care ai folosit-o 
ca pe o acuarelă ieftină –
ai diluat-o în nevoi. în cuvinte pe care le-ai amânat
până în ziua când urmau să expire.

nu mai exiști 
decât într-un portret
pe care încă îți place să îl privești
pentru că tu știi toate unghiurile 
și ciobiturile 
poeziei vinete
de sub ochii ei -

până și cei mai pictori dintre maeștri
greșesc uneori
și nu se poate reface portretul
așa că supraviețuitorii artei
se reprofilează, schițează într-o silă binecuvântată
animale de pradă rănite 
în jungla vânătă, pe timp de ploaie, îmbătrânită 
în copaci care cad când nimeni nu îi
ascultă.


Tuesday, January 30, 2018

rețetă de renaștere


se ia una bucată copil
căruia i s-a tăiat acea parte din creier
cu care își simțea aripile.

se lasă copilul la răcit
în inimi etanșe 
unde n-are ce căuta un copil.
se așteaptă 
până când i se omogenizează sufletul
și devine adult.

se presară ani
și praf de negare.
se adaugă după gust sare 
de cuvinte în care nu se recunoaște,
peste rănile din aripa amorțită. 

se ia una bucată zi.
se unge cu puțin soare
și o unduire de vânt.
se deposedează adultul de tot ce credea că are
și că îi umple nopțile goale.
se amestecă susul cu josul
până când toate stelele se mânjesc  de mocirlă,
devine cert că nu există sfinți, iar
adultul redevine copil.

se ia una bucată copil
căruia i s-a tăiat acea parte din creier
cu care își simțea aripile
și care a zărit cu colțul ochiului
că încă este murdar de pene 
și-i este poftă de zbor.

se înfofolește în iubirea 
ascunsă în buzunarul din spatele pieptului, unde n-a ajuns nimeni să fure.
se încheie la nasturii de vis
să fie treaba clară, să nu poată fugi
de înălțimea vocii ce îl cheamă din propriul gâtlej, ca o minge de foc 
sătulă să-și ardă cântul pe loc. 

se trimite copilul la școală
cu o porție de tăcere în pachetul de prânz, să asculte, 
și provizii de țipăt tăiate-n îmbucături digerabile
din care Omul își va putea construi propriile cuvinte
și o mână de pământ fertil, din care va înflori
simțul aripilor pe care până acum le-a purtat în spate
ca pe o povară.