Friday, September 29, 2017

analgezic neaşteptat

am atâta nevoie de tine, încât
îţi permit să îmi zdrobeşti aripile

- în felul tău imaculat
de a-ţi lovi dinţii unii de alţii
când ronţăi un cuvânt prea mare -

ca să ai motiv să mă înveţi apoi
cum e treaba cu târâtul
printre respiraţii şi amintiri.

armata sufletului

îmi recrutez aliaţi
din rândul frunzelor verzi
pentru care iulie este un fel de
primăvară coaptă.

aleg diamante
pe care nu le pot avea, căci
le-am văzut în stare de carbon,
dar lumina lor îmi alină privirea
pentru o clipă elastică.
mi se trezesc picioarele.
mi se înseninează stomacul.
tac
şi, între două bătăi ale inimii mele la uşa lui,
îmi pot auzi din nou
vocea.

aliniez cuvintele prietenilor
pe care până ieri poate nu îi numeam prieteni -
egale în înălţime. echilibrate
pe bârna iubirii, îmi susţin emoţiile de cârpă udă.
compar silabe, accente, dialecte -
ajung la concluzii matematice
în legătură cu aerul pe care îl respir
şi meritul muşchilor care împing şi trag.

*

capitulez.

aşa îmi petrec timpul liber.

visând la o îmbrăţişare gri-cald.
o ciocolată cu lapte care îmi plăcea când aveam opt ani.
la moduri de a ascunde cinci ani şi cincisprezece dureri
sub un preş ieftin, la intrarea în ceva
în care nu ştiu dacă vreau să intru.

capitulez
brusc ca şi cum aş orbi temporar
şi aş crede că, surpriză! s-au şters toţi norii.
până văd eu că sunt în ochiul furtunii ...
o armată întreagă luptă pentru sufletul meu,
dar numai un fir de suflare ce se află în mine poate
da ordinul de retragere, pentru a salva
tot ce creşte frumos aici.

Friday, September 8, 2017

speranţa doare

speranţa doare
cum te doare un cal cu coama de spumă când îţi dai seama
că era doar spuma de cal şi de coamă.
că lumina e o minciună pe care ţi-au spus-o ochii tăi de adult
ca să-l omoare (pardon, adoarmă) pe copilul din tine
măcar un pic, în fiecare noapte.

*

Mademoiselle se naşte prinţesă
şi este antrenată să şchioapete.
învaţă cu sârg arta fină de a se târî prin emoţie ca prin mocirlă -
ce să ne mirăm că, mai devreme sau mai târziu,
o încurcă fâşiile de mătase rămase din rochie
să-şi frece unghiile rupte de asfaltul denivelat care este o altă fiinţă.

*

speranţa ustură roşu
ca o cârpă abrazivă din proză prost scrisă
cu iubirea-n inimă şi groaza de moarte-n ochi.

speranţa miroase aşa ... ca oceanul când este însărcinat cu un tsunami.
amar cu pete de tânjire.
ceva ce scufundă lumea pentru că lumea
nu s-a lăsat convinsă a pluti, sărată cu săruturile încrederii pe frunte
şi cu prietenie pe buze.


speranţa ... a devenit un reproş
al unui plod rebel
care se uită cu coada ochiului la mama

când poate jura că ea nu-i atentă

... şi el ştie, undeva la mii de leghe sub nivelul inimii,
că este încă prea tânăr pentru jurăminte amare.