sunt o cireaşǎ
ascunsǎ între crengile arogante
ale unui pom nefructifer,
iarna.
îmi spǎl inima cu mocirlǎ
fiindcǎ gheaţa mǎ îmbolnǎveşte
acolo unde nu ştiu sǎ mǎ însǎnǎtoşesc
iar apǎ am renunţat demult sǎ mai caut.
m-am împrietenit cu goliciunea
livezii nesimţite
care se crede prea importantǎ
ca sǎ respire
şi frigul mi-e singurul
admirator sincer
pe care îl mai simt sub coaja subţire.
nu e nimeni aici.
grǎdinarul a ieşit la pensie.
soarele strânge din dinţi
şi nu mai vrea sǎ mǎ strângǎ în braţe
pânǎ revin la gustul primǎverii.
copiii au învǎţat bunele maniere
şi nu mai furǎ de la vecini.
cerul dǎ o petrecere de rǎmas bun seninǎtǎţii
şi pocnesc fulgerele peste tot,
dar poliţiştii şi-au luat toţi concediu
şi nu le pasǎ dacǎ se gǎseşte câte un nor
care îndrǎzneşte sǎ se plângǎ
cǎ la ora asta ar prefera sǎ doarmǎ
în loc sǎ se destrame în stropi mǎrunţi de ploaie.
iar dimineaţa, oamenii de zǎpadǎ pleacǎ la serviciu
şi se topesc.
mǎ fac gri. nici nu mai ştiu
ce culoare aveam
şi cu atât mai puţin îmi amintesc
cum eram eu la atingere.
oare am existat cu adevǎrat vreodatǎ
sau am fost doar visul unui copil
care nu avea pe nimeni
şi spera sǎ nu moarǎ niciodatǎ?
No comments:
Post a Comment