textura terorii

privirea ta
pe pielea mea
arde

tăcută lupoaică
ce și-a uitat mama lună
și haita

privirea ta insistă
pe pielea mea

lupă
să mă văd mai bine
prin tine

mă arde nerăbdarea
în care mă împiedic
ca într-un ghem deșirat
deși știu că mă prinde
timpul din urmă
că trebuie
să îmi țes la război
minuțios din fiorii
de pe șira spinării
Pacea

și vreau să îmi fii martor
cum mor la foc mic
de șase sute de ori pe minut
și tot nu mă sting

prin privirea ta
pe pielea mea
simt

sunt flacără
dar mai am nevoie
de multe minute
să se îmblânzească
frigul în mine

cum se cuvine să primești primăvara în tine

 Pentru recitare pe muzică de kalimba, apasă aici.

 

 

presari cuvinte ghiocel
peste care să pășească grijulie
să nu strivească subțirile,
curajoasele începuturi din tine
cu tălpile sale raze de mai bine
decât ai știut vreodată.

sfert de cărămidă cu sfert de cărămidă, îți construiești
un acasă la rădăcina coardelor vocale
să respiri până în miez
și să iubești până dincolo de soare.

pui
nuanță peste nuanță
până reinventezi ceva esențial în spectrul vizibil
făcând un pas ca de dans înapoi,observând
că esența era privirea ta
din care, când ești pregătit, apare
ca din spatele unei perdele de ploaie,
primăvara.

să ai un loc unde nu te poți întoarce

să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că îți miroase inima a grădină de trandafiri
cărora le-au dat spinii.
îți sunt ochii plini de semințe -
altfel nu ar crește în tine puii de dor
de vânt.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că s-a născut din tine un "acasă"
care nu exista înaintea ta decât ca set de coordonate
steril, neiubit
și mai înseamnă că pașii tăi au avut puterea
să te poarte pe drumuri mai multe,
să picteze în tine lumi necunoscute, fără garanții.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
și să se rupă fâșii de frumusețe din tine
tăindu-te ca sticla spartă în măruntaie
înseamnă că, măcar pentru o clipă smulsă din eternitate,
ai Trăit.

idilă lingvistică

să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

papilă gustativă aclimatizată
la mirodenii străine
ce au părut cândva un vis
și fructe care miros dulce ca sânul mamei natură
deși parcă ieri se coceau numai în basme

să îmi vibreze corpul
imediat la cuvinte care înainte
sunau a accent spart înghițit pe nemestecate
și prin contrast ca printr-o fereastră spre un alt univers
emoția să mă îmbrățișeze aproape
fără să treacă prin vama gândurilor
sensul să intre și să iasă din mine simplu ca respirația

ca să ajung să mă simt acasă
pe limba ta

întinsă pe canapeaua substantivelor tale
înotând încrezătoare în curgerea verbelor tale
oricând la jumătate de pas de interjecțiile tale

mi-aș înțepa în fiecare zi inima cu un ac înroșit
în greșeli ca într-o piele de șarpe
să cresc din spuma celei care am visat
un eu pe care încă nu îl cunosc

Uragan

înăuntru.
îmi plesnește organele vitale
cu palme de apă rece.
trece
și totuși nu rămâne în trecut.
inundă cutia toracică
unde m-am ascuns
în căutarea ochiului furtunii.
văd prin țipetele jilave, mucegăite,
de copil care nu a crescut -
ura la tot pasul. dispreț în tot glasul
neornamentat cu flori multicolore
să-l transforme în glastră.
pe fereastră îmi arunc un gând
că poate uraganul s-a născut
din ceafa mea nesusținută înainte de a răsări mușchii
și poate ura cuvintelor sale înghețate - săgeți
este doar ropot pe acoperiș, muzică
pentru urechile care știu să o asculte
și poate frigul trăia deja în pielea mea
iar norii de furtună sunt doar musafiri demult așteptați

deși îl privesc adânc în ochi,
îi sap groapa marianelor în suflet
cu nevoia mea negrăită
și în continuare văd griurile metalice
cu care eram obișnuită dintr-o viață anterioară.

uterul turcoaz

în sfârșit te uit. uit cât de greu a fost
pe uscat - în aerul poluat dintre cuvintele tale 
gratii de fier ruginit -
eu, floare de hârtie, niciodată de ajuns.
nu am încăput în ochii tăi discromați
și nu ai mirosit diminețile din mine
semințe de bine aduse de vânt.

imponderabilitatea
transparentă turcoaz
mă îmbrățișează.
plutesc în miezul ei
până când între valurile brațe
îmi pierd forma de om.
sunt doar un fetus fericit
într-un pântec de nisip catifelat.
aud vocile verzi ale copacilor.
muntele abia îmi simte vibrația
sub buricul lui muncit de milenii
și de iubiri despuiate de cuvânt.
mă întind moale după cum bate vântul
și zeița mărilor mă ține în ea
ca pe o poveste scurtă - comoară,
își modelează apele după mișcările mele,
caldă ca și cum din ea izvorăște proaspătă viața.
miros a lacrimi de bucurie
și a soare portocală începând să asfințească
și nici nu mai vreau să înfloresc.
a vrea s-a pierdut. direcțiile nu mai există.
doar o dragoste maternă necunoscută înainte
se naște prin mine. plutesc
cu ochii închiși către soare -
zbor orizontal în viscerele Egeei.

Moștenirea

 la un moment dat am adormit
în căldura lipicioasă a rășinii
ca în inima unei zile de iulie.
prin nuanțe de galben și roșu
în loc de cuvinte
îmi cânta de leagăn soarele
să alunge umbrele - monștri
de sub firele de iarbă.

dorm de atunci cu ochii deschiși,
statui în miniatură ale mirării.
nu am avut timp să îmi strâng
cele opt picioare, să formez din ele
infinitul ce m-a surprins
în pânza lui, într-un minut oarecare.

coniferele mă privesc de sus de atunci.
zborul meu electric s-a stins
ca lumânarea - vis de copil
cu un an mai mare decât speranța.
voința de oțel pe care mi-o țeseam instinctiv
rezistă mileniilor - închisoare în lumina ambrei.

las moștenire viața mea netrăită și nesfârșită,
scumpă și reșlefuită, să și-o potrivească în inel de argint
o regină cu prea multe griji
și prea puțini care le știu.

mă veți vedea în fiecare zi învins
și corpul meu neînsuflețit va conține în el -
de neatins - vibrația pădurii.

lașități

și plouă
și pleacă
una câte una
alunecă hoțește
picăturile de apă
și rămâi în mine
amară nediluată

m-am uitat la tine dintr-un unghi
din care speram să nu mă dori
cât să mă scoți din mine
ca dintr-un seif cu cifru uitat
și soarele m-a certat
spunându-mi o poveste
cu dealuri împădurite
pe care nu le-am văzut decât în trecere
după ce au căzut copacii soldați
în războiul omului cu natura
mi-a dat o rază peste față
amintindu-mi cuvintele care mi-au alunecat
dintre buze ca picăturile de ploaie
acum îmi rămâne doar tăcerea nediluată

și pleacă
și plouă
în continuare
sunt martora entropiei
în mine se vaită spinii
că mi-ai fost trandafir
și nu ți-am știut a percepe parfumul
efemer în seara de septembrie
pe care mi-ai dăruit-o
să-mi construiesc din ea grădini interioare
cât simți în viscere și o acceptare mai departe

fiului risipitor

 dacă eu sunt pădurea
și tu ești un copac în inima mea,
de ce am uitat că îmi pot găsi nordul
în orice alt copac, în stele și în rouă?

m-am îndepărtat de rădăcinile mele
în căutarea coroanei tale
în timp ce fructele cădeau din mine
dulci, lipicioase și umede, sânge mut
pentru că eram surdă, animalele
din arterele mele erau vânate
de sportivi care nu joacă cinstit
și eu cu idila mea iluzorie
dansam după cum cântau ei din pușcă

pentru că în zorii unei zile blestemate
cum îți pica soarele în breton,
mi s-a părut că ești o idee mai verde
decât secolele care îmi curgeau liniștite
în corp, râuri înțelepte, riduri șerpuite.

iartă-mă. te-am prețuit doar
pentru că am uitat prețul istoriei.

recunoaștere

cazi de pe fața pământului
ca o lacrimă
fără să știi
cum ai schimbat istoria
tu, un strop de apă
cu sare și voință.

aluneci.
absența ta se freacă de genunchii mei împietriți.
o umbră se întinde elastică în mine
și încă nu știu până unde
dar știu că nu suficient.

tu
cât un fir de praf
ești însuși universul
în felul tău
irepetabil.