Mi-am mângâiat cu mâini moi de cerneală
Drumul
de atâtea ori, m-am confundat cu el
când mă uitam în oglindă şi nu vedeam
nimic altceva de preţ. Aveam o poveste
de aur cald în piept
şi mi-am mizat toate şiroaiele de durere
pe firul ei narativ gros, luminos.
M-am visat soare cum se visează ghinda stejar
când creşteam în miez de noapte
şi nu aveam nici un felinar
şi, deşi bolboroseam multe cuvinte de umbră,
încă nu eram fluentă în limba beznei.
Dar când îmi cresc raze dureroare
din spate, în formă de aripi,
şi sunt legată printr-un blestem de pământ,
contrastul din mine nu încape între două coperte opace ...
Am petrecut ani de zile învăţând raţiunea de a fi a graniţelor
şi iată-mă, în sfârşit, pe târâmul din carne şi oase şi fiori
al înţelegerii:
neţărmuită mare.
Mă poate îmbrăţişa briza din orice direcţie
şi pot naște lumină suflând puf de păpădie
oriunde mă aflu.
Luna care mă trăgea şi mă împingea
face parte din mine
iar scoicile din corpul meu încordat ar vrea
altceva decât acest şirag de perle.
Înotul meu
pe viaţă şi pe moarte
ar putea fi plutire ...
