finalul face ficţiunea

sunt poveşti cu asemenea final

încât nu merită să le scrii.

hârtia - sevă vărsată în van,

puţin mai uscată sub fiecare cuvânt al tău -

nu merită umilinţa de a fi trădată de tine

aşa cum pe tine te-au muşcat de inimă

spectacolul apusurilor oranj,

îmbrăţişările strânse ca nişte timbre

menite să se învechească

şi să valoreze prea mult

sau omagiul pe care ai reuşit să îl aduci

pentru a onora un trecut decăzut

prin nobleţea liniştii tale ori prin blândeţea vocii.

urât de frumuseţe, ăsta e finalul,

iar călătoria - cu tot ce ai învăţat,

cu tot ce te-ai bucurat, cu tot ce ai renunţat,

cu toată iubirea şi cu toată fiinţa -

aici a adus.

aici - un nicăieri în care se aruncă vise

care ar fi trebuit avortate,

doar că, în inconştienţa ochilor tăi repezi, extremişti,

le-ai confundat cu însăşi doamna realitate.

descunoaştere

poveştile altora se desenează în cretă

pe măruntaielor celei ce se scurge din sine -

altfel s-ar dezintegra până şi praful stelar

din care s-a născut ca într-o zi să poată muri.

nu, i s-ar deşira moartea la fel cum i s-a descusut viaţa

şi ar rămâne gol în ea dumnezeu, cu rânjet de călău

şi pseudonim de laş.

poveştile altora îi umplu gâtlejul de culori

ca ea să poată pasa mingea de foc unor eroi.

respiră.

încă o dată. doar o dată. de fiecare dată doar încă o dată.

măcar ceva să se contureze pe istoria

care i s-a decolorat de la ninsoarea acidă,

dacă tot nu îşi mai poate umple gura

de zâmbet zemos, de tăcere şi de împreună.

funcţia sintactică a cuvintelor scut

pe pielea cuvintelor scut

se află atelierul de inimi artificiale -

aceste opere de artă nu se frâng

în zborul lor dinspre sine spre altul.

sunt metafore meşteşugite

care se gudură pe lângă picioarele din hârtie

ale arborilor centenari învinşi.

sunt vorbe curgătoare, menite să flateze

sau să ucidă soarele din ochii celuilalt.

*

în spatele cuvintelor scut

stă tolănit, imperturbabil

semnul întrebării

meditând

în hăul dintre nu înţeleg şi nu suport

peste carnea sfâşiată a trecutului

fâşii de iubire crudă se coc neiertat de încet la căldura lunii

în spatele cuvintelor scut

fiecare notă muzicală este îmblânzirea unui geamăt

orbecăind pe cărarea înainte spre viaţă

poezie începută în vis

văd că tu nu eşti miez de stea.

eşti miez de pământ înflorit în mâna mea.

pe mâna mea ca un mugure de gând despre altcineva,

din degete cresc unghii de iubire pe care le tai şi le dăruiesc

prafului din care tu te-ai născut. unde suntem surori.

acolo strălucesc bălţile aruncate de ploaie

ca nişte zaruri ce hotărăsc destinul fiecăreia

doar pentru o zi. apoi rămâne să ne ridicâm

în vârful de rouă al degetelor, bipede şi nedreptăţile,

şi vom face ordine între pietrele pe care mai devreme

nu le văzuserăm.

rupturi

foc

artificii

înflorit

infinit

revărsând

dincolodecer

îmbrățișați

nemurire

mit

cenușă

phoenix

eu meditând

respir

o sngură nară

incompletă

dar sunt!

elogiu celui care a iubit deșertul

s-a rupt sunetul surd al clopotelor

     (mi-a auzit vocea 

     și s-a dus

     sub tălpile hadeșilor anonimi

     din inima mea

     pe care el o iubea).

a urlat biserica sub greutatea sufletului său.

a capitulat.

s-a topit.

transformat în ploaie

și evaporat, deși i-am spus

cât eram de sete

și de câți ani așteptarea ...

clopotul amuțit s-a retras

într-un colț din călcâiul meu

de teamă să nu frângă în mine

mai mult decât setea.

de acolo îmi veghează pașii de nisip.

ridicat la rang de ecou,

el nu mai este clepsidră.

nu mai este soare dogoritor.

nu îmi mai inundă camera îngustă a ochilor

cu suspine suspendate în vid.

*

acum este.

doar el.

o urmă de divin în mine.

un delir care dă în dans.

ritm de tobe izvorât

din eul meu liric.

cu premeditare!

rod cărți una după alta
cu incisivi de foc,
doar să nu mai fie pagini necitite
între care să te caut ...