despre curcubeiele
captive după gratiile din
cuarţ ale eternităţii
nu sunt cuvinte de spus.
doar despre cenuşa
în care s-au îngropat
popoare întregi
şi despre ţipetele care
încercau să acopere
sunetul morţii
mai am o mână de poezie să
scriu.
doar despre valurile de
foc
care au reuşit să stingă
ploaia
şi lacrimile a şapte
generaţii
şi gâtlejul în care s-a
oprit durerea
înainte să o mai poată
expira cineva,
mai am o brumă de frig
să dârdâi -
poate, poate, iese o
metaforă
în onoarea soldaţilor
şi îndrăgostiţilor
şi gânditorilor
care au căzut,
îngenuncheaţi de mofturile
mamei terra.
despre puii de cristal
care s-au vindecat singuri
ca să poată creşte în
continuare,
despre soarele invincibil
care a şoptit un zâmbet de
lumină
deşi ştia că acesta se va
sparge
în şapte culori, la
fiecare furtună,
nu rămâne nimic de
adăugat.
există muzică în tăcerea
de după urlet.
ceva ce nu moare
niciodată, pentru că nu s-a născut.
un haos de iubiri fără
scop. o blasfemie
despre cum te poţi ridica
aşa, cu oasele arse până
la suflet
şi cu lumină nouă acolo,
în miezul zemos de viaţă
unde cândva ai crezut că
ai doar un piept.
