Friday, February 24, 2017

doar despre vulcani.




despre curcubeiele
captive după gratiile din cuarţ ale eternităţii
nu sunt cuvinte de spus.

doar despre cenuşa
în care s-au îngropat popoare întregi
şi despre ţipetele care încercau să acopere
sunetul morţii
mai am o mână de poezie să scriu.

doar despre valurile de foc
care au reuşit să stingă ploaia
şi lacrimile a şapte generaţii
şi gâtlejul în care s-a oprit durerea
înainte să o mai poată expira cineva,
mai am o brumă de frig
să dârdâi -
poate, poate, iese o metaforă
în onoarea soldaţilor
şi îndrăgostiţilor
şi gânditorilor
care au căzut,
îngenuncheaţi de mofturile mamei terra.

despre puii de cristal
care s-au vindecat singuri
ca să poată creşte în continuare,
despre soarele invincibil
care a şoptit un zâmbet de lumină
deşi ştia că acesta se va sparge
în şapte culori, la fiecare furtună,
nu rămâne nimic de adăugat.

există muzică în tăcerea de după urlet.
ceva ce nu moare niciodată, pentru că nu s-a născut.
un haos de iubiri fără scop. o blasfemie
despre cum te poţi ridica
aşa, cu oasele arse până la suflet
şi cu lumină nouă acolo, în miezul zemos de viaţă
unde cândva ai crezut că ai doar un piept.


Thursday, February 16, 2017

după anihilare

"ești murdară de muzică pe tălpi"
mi-a reproșat
ștergându-mă cu lumina sa
pastelată până la sânge.

mi-a stors și zeama sărutului lui
din buze, până când n-a mai rămas din ele
decât o coajă de șoaptă.

mi-a aruncat sinele într-o baltă
ca pe o pastilă efervescentă
de mi s-a ră(tă)cit iubirea
între molecule turiste în propriul corp.

dar a mai rămas o îmbrățișare
precum o cheie sol puțin cocoșată
sub povara portativului.
ai rămas tu și am rămas eu,
prinși ca un elastic
ce refuză vehement să se rupă.

pentru că te-ai îndoit
în furtuna care se întrezărea
în privirea mea, nici eu
nu m-am spart în mii de cioburi de vis

și dacă vom continua să căutăm, cu siguranță,
undeva încă este, adânc îngropat
în pământul sterp al istoriei,
zeama sărutului, miezul sinelui și
ne vom murdări împreună pe tălpi
de muzică

Monday, February 13, 2017

privirea lui mă va însoţi



mă urmează ca umbra
întinsă la picioare
să cad eu cu lumina şi opacitatea mea
pe moale.

ca oglinda, el
îmi compune un cântec
de vanilie şi muguri de trandafir
din culoarea ochilor mei
când nu îl privesc
sau când plâng
sau când, undeva în adâncul inimii,
îmi răsare pe furiş vreo stea uitată de timp.

în cartea îngălbenită de atâta aşteptat
a ochilor lui privindu-mă, născându-mă,
îmi permit să fiu, pe rând, fiecare foaie subţire de hârtie,
ca straturile de ceapă. ca vârstele de aur şi de gunoi.
le despletesc. le mărturisesc. le iubesc
cât mă iubeşte metafora
care se joacă de-a v-aţi ascunselea în zâmbetul lui
şi care n-ar fi avut sensul ăsta dacă nu aş fi citit-o eu astăzi.

privirea lui mă va însoţi
până la norii de pânză
care încă se confundă
cu marea.
privirea lui mă va însoţi dincolo
de punctul de pe i
unde îmi voi găsi linia orizontului.

Sunday, February 5, 2017

vocea

curge ca un râu
până îşi face loc
printre pietre
cu coatele ei de timp
şi are spaţiu să stea
şi pe suprafaţa ei
se oglindeşte cerul înstelat
şi cântecul îmi iese printre buze
ca şi cum aş săruta
eternitatea acestei clipe.

Thursday, February 2, 2017

asimetric

relaxăm și contractăm timpul
ca uterul unei gravide
care nu știe dacă își iubește copilul.

eu, de partea stelelor, îmi arunc strălucirea
dincolo de moarte, să ajungă unde este
mai multă nevoie de ea;

tu, ca luna nouă, plină de posibilitate,
îți așterni lumina elegant
în coșul de gunoi al nopții
și aștepți să răsară altcineva
și să fie Soarele cel mai Soare
pentru a recunoaște bobocul de ziuă
care îți înflorește sub nas.