Sunday, October 30, 2011

teritoriul meu

eu sunt un şantier în lucru
şi mă construiesc din lumină.
cresc şi devin incandescentă.

trăiesc
alături de prieteni
între care pot
ridica pământul pe umeri
iar, cu antrenament, pot chiar
refuza să îmi pătez ochii
cu lacrimi care nu îmi aparţin.

am avut atâtea de învăţat!
poate nu ştiu cât fac
doi cu doi, dar în mod sigur
am înţeles cum se creează un univers
din particule care nu respectă
nici cele mai de bază legi ale fizicii.

ştiu cum e să fii om
şi să tot încerci să te împrieteneşti cu ceaţa.

uite-aşa, recitindu-mi bucuria pe faţă
şi recunoscându-mi iubirea
în zâmbetul cuiva drag,
îmi amintesc parcă din altă viaţă:
conturându-mi fiinţa cu raze de căldură
şi îndepărtându-mă de tine înăuntrul meu,
adânc până unde îmi puteam simţi
aripile,
atunci am trasat graniţele teritoriului meu

şi nu-i nevoie să am centura neagră
în magia cuvintelor
ca să-mi dau seama
că sunt binevenită aici
şi tu eşti doar un val
care se leagănă când în mine, când în afara mea
până îmi dau voie să îmi întind aripile -
te pătrez la distanţa potrivită şi

zbor.

Thursday, October 27, 2011

povara

îmi atârni în spinare
tu şi urmele tale
încă proaspete în pământul
fertil al inimii mele
pe jumătate plivite.

îmi atârni în spinare
tu şi obiectele tale magice.
tu şi tovarăşii tăi de drum.
tu şi călătoria ta iniţiatică
prin păduri greşite, cu o destinaţie
străină scopurilor mele.

îmi atârn eu mie în spinare
de-a lungul basmului ăstuia
pe care mi l-ai mâzgălit în grabă
pe un perete din peşteră.
mă încovoi de la greutatea
adăugată prin prea multă atenţie
la fiecare miligram de durere.

tu mi-ai fost morfină
atâta timp
şi mă îngrozeşte faptul
că acum îmi eşti pe terminate.

îmi atârn în spinare
eu şi coşmarul cumpărat cu tona.
eu şi tu şi toţi tovarăşii tăi de drum.
eu şi tu şi obiectele tale magice.
eu şi tu şi tot ce fur de la viaţă.
eu şi tu şi atenţia prea multă
la fiecare miligram de durere.
la fiecare sutime de miligram de tine.

eu şi tu

şi mirarea mea
că îmi vine să plătesc
cu viaţa
pentru toate bogăţiile
pe care abia le mai pot duce.

împreună

alături de voi
mă îmbrac în prezenţă.

*

poate că amintirile mi se lipesc pe ochi
şi pare că mă înţeleg pe mine mai bine
aşa, într-o zi banală
cu soarele banal ca o monedă de 10 bani
pe cerul banal ca un perete nevăruit
între mine şi lume.

copilăriile mele neplânse
mă înţeapa încă, da.
şi totuşi, acum este altfel.

eu sunt
mai transparentă decât am fost vreodată.
mă aflu
alături de mai multe inimi decât am cunoscut vreodată.

frigul nu trece prin haina groasă
din împletituri şi vise împărtăşite
dimineaţa.

iar dacă primul destin
mi l-am scris la opt ani, să rimeze
cuvintele de om mare
pe care incă nu le înţelegeam

şi dacă acum cad din nou
în aceeaşi groapă
pe care cândva nici nu o vedeam -

pot păstra foaia asta mâzgălită din fiinţa mea
undeva, într-o cutie din abanos plină cu lucruri preţioase

şi mă răzgândesc.

am tot ceea ce caut.
dimineaţa este tot ceea ce mă prefac că visez.
voi rămâneţi lângă mine
când eu încerc din greu să mă lipesc de absenţa
cuiva căruia a pleca nu îi trece nici prin gând.

*

uneori mă poreclesc singurătate

ca şi cum aş fi închisă fără niciun lacăt
după gratiile creativităţii.

uneori, de dragul seminţelor, plâng
când îndrăznesc să mă bucur de fruct

şi uneori râd a omniscienţă
când, aşa cum mă aşteptam,
într-o toamnă, florile se ofilesc
şi în grădina sufletului meu.
ţin sus şi tare că nu mai am încredere
în grădinar.

uneori mă condamn
la îngheţ
prin fuga departe
de miile de flăcări mici
pe care le-am primit
cadou.

*

şi, uneori, mă uit în oglindă
şi văd
că am primit câte o bucăţică de aură
din atâţia sori, încât
chiar dacă mă înţeapă o sută de copilării neplânse,
nici nu am de ce să pun problema
frigului

iar grădinarul mi-a dăruit o grădină
mai bogată, mai vie
decât raiul
însă tot ce e viu moare
şi rămân eu, fotografie a tot ce a fost vreodată bun în viaţă
şi voi, atâtea grădini
şi atâtea flăcări în inimă.

*

chiar când îmi tac cântecul,
voi îmi sunteţi
cel mai frumos ritm.

Wednesday, October 26, 2011

punctul pe i

poate uneori e util să-mi fie frig.

cum altfel s-ar putea pretinde
că iarna e un anotimp ca oricare altul
şi că oamenii sănătoşi au nevoie
să se bată cu bulgări de zăpadă din când în când?

cum altfel mi-aş putea eu dărui crăciunul?

*

bagi cuţitul în rană.

nu îl roteşti
şi nu îmi cunoşti
numele complet.

tu doar aduni
doi plus doi,
eu plus el
la puterea o mie
una minus mine.

*

mă smulgi din metafora mea.

îmi aminteşti că mă ofer ofrandă
leoaicei mele interioare.

*

cuvinte şi atât.

cuvinte după care vine potopul
chiar dacă eu nu ştiu încă
ce-i ăla curcubeu.

cuvinte care nu se împletesc frumos cu înţelesul.
cuvinte care se numesc pe sine de-a dreptul.

aceleaşi cuvinte
de care am fugit atâta timp
ca un iepuraş
rămas fără joben.

*

uneori e util să pui punctul pe i
fix acolo unde-i iubire.

chiar dacă ustură puţin tăcerea
când se sperie floarea din mine
că de-acum gata cu joaca, or să afle toţi
că eu sunt cactus
şi înţep pe oricine mă mângâie.

chiar dacă din metafora caldă
îmi rămâne numai un gust de rece
şi îmi miroase a scuze deshumate.

*

eu nu sunt stripteuză.
nu ştiu să-mi dezbrac măştile
graţios.

aşa că uneori, da, uneori îmi face bine
să scoţi untul din sufletul meu
c-aşa poate voi gusta puţin din mine însămi
şi voi înţelege, în sfârşit, cum pot fi eu
hrănitoare.

Monday, October 24, 2011

iubăreţii

noi ne lipim
ca acadeaua de limba copilului.
acum facem parte unul din celălalt
şi împreună formăm aurora boreală a sufletului.
arătăm spectaculos aşa, înfriguraţi împreună,
cea mai tare atracţie de la polul nord
atâta timp cât rămânem
împletiţi ca două fire într-un mărţişor
că asta-i tradiţia, chiar dacă 1 martie vine purtând şal de zăpadă
şi inimă de gheaţă.

ne înnodăm mâinile să ne ţinem de cald
şi eu îmi brodez umerii tăi pe pânza braţelor mele
să mă păcălesc că nu sunt singură.
ţie îţi place bâlciul
cu mulţimea de culori vii şi arome
aşa că nu zici nu
când eu te invit la un dans cu eternitatea.
minţi că-ţi place coreografia
ca să te aleg pe tine pentru încă un pas.

doar ne ştim de atâta timp!
ne putem recita unul pe celălalt
dintr-o suflare, ca pe o poezie
repetată de mii de ori în faţă musafirilor.
ne ştim pe dinafară.
părţile în care rimăm sunt cele mai uşoare.
suntem dulci când ne potrivim la sfârşitul rândului.
ne ştim pe dinafară
chiar mai bine în locurile unde nu rimăm,
cuvintele dificile, împrumutate,
când ne stăm unul altuia pe limbă, greu de pronunţat
şi cu atât mai greu de înţeles.
sunt părţile pe care le-am greşit şi repetat ani de zile
încât acum ne ies perfecte
şi ochiului neexperimentat i-ar părea că ştim despre ce vorbim.
că am trecut peste trecut
şi cu atât mai mult peste viitor.

noi suntem iubăreţii.
ne închidem în paranteză
şi dăm factor comun.
când pe alocuri suntem numere prime,
dăm factor comun existenţa
numai ca să pară că încă avem
un argument cât de cât valid
să respirăm acelaşi aer.

noi suntem prieteni
până dincolo de moarte

căci se asortează minunat
pânza umerilor mei
cu acul de argint al braţelor tale -

doar ne ştim de atâta timp
şi nu în fiecare zi găseşti aşa ceva!

ar fi inacceptabil să ne încheiem şi noi ca orice poveste.

Sunday, October 23, 2011

leagăn

tu îmi eşti leagăn.

deşi uneori inima-mi scârţâie
la unison cu a ta,

clipele mi se îndulcesc
alături de tine

căci mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza
marea la piept.

tu te faci orizont tangibil
şi eu învăţ să fiu soare.

mă fac una cu pământul
unei poezii fericite fără cuvinte

măcar pentru momentul ăsta
de viaţă crudă
când ne ştim unul altuia destinul pe nume

şi, deşi nisipul mi-e aspru sub unghie,
deşi gândesc că ar fi mai înţelept
să-mi pun geamandură undeva aproape de malul sentimentelor
şi să renunţ,
deşi mă ştiu pe dinafară ca o ghicitoare veche
iar rezolvarea cea mai de bun simţ ar fi să înot înapoi
afară din furtună -

te las să mă conţii
ca fătul care îi permite mamei
să îi fie acasă
măcar pentru o secundă în plus.

timpul tău îmi conturează fiinţa.

oare tu nu ştii că din ritmul tău
eu îmi compun sonata vieţii?

tu respiri împreună cu mine
şi eu trăiesc, trăiesc
dincolo de zile senine şi ploi.
trăiesc ca şi cum nu ar conta decât
clipa asta când “astăzi” se dilată,
când tu îmi eşti ieri şi mâine şi aer şi suflet.

când tu îmi eşti leagăn
şi îmi permiţi măcar pentru o clipă
dorinţa
de a îţi fi şi eu, la rândul meu, vânt.

ne unduim împreună
sus, jos, stânga, dreapta, înăuntru, în afară
şi de vreme ce ne suntem vapor unul celuilalt,
nu mai contează că eu nu ştiu să înaintez înot
sau că tu ai executat mişcările atât de amplu
încât ai făcut febră musculară
dinainte de a nu mai simti solul sub picioare.

nu mai contează că mi-am julit tălpile
în scoicile tale care de altfel mi-au atras ochii naivi de copil din prima zi.
nu mai contează că te trag de cămaşă ca un puşti de grădiniţă
şi îţi cer să fii de aur. să mă păcăleşti că eu îţi sunt piatră filosofală.

nimic nu mai contează
aici şi acum, cât tu mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza marea la piept
iar valurile mele şi respiraţia ta
se împletesc într-un cântec.

nu mă mai deranjează că uneori îmi ţipi la ureche
că, de fapt, noi suntem un cuvânt predestinat
liniştii.

tu îmi eşti leagăn
şi nu mai vreau să ştiu nimic altceva.

Friday, October 21, 2011

liniştea din ritm

Pe ritm de tobe,
dăm tare muzica sufletului.
Ne mişcăm dincolo de viteză.
Noi ne întâmplăm vieţii
împreună.
Ne întâmplăm aici şi acum
ca un buchet de flori sălbatice.
Când nu îmi rămâne timp să caut,
găsesc liniştea
dintre două bătăi ale inimii mele
în consonanţă cu pulsul tuturor.
Renunţ la umbrelă
într-un uragan de prietenie.
Parcă şi vântul meditează
înăuntrul meu.
Parcă şi ciocârliile
îşi armonizează cântecul
împăcându-şi aterizarea cu zborul.
Uite-aşa, îmi împac şi eu
umbra cu lumina
sub formă de dans.
Nu mai contează că afară
întunericul se foieşte în patul cerului.
Eu îmi sunt pământ. Fac tratat de pace
cu mine însămi
şi îmi cresc rădăcini înăuntrul fiinţei.
Mă nasc din propriul pântec
ca un mugure
care învaţă să sfideze botanica.

Thursday, October 20, 2011

cu sange rece

nu-i nimic
ca ma gatesti la foc mic,
nicio problema
ca ma lasi sa fierb in suc propriu
desi mi-ai promis
ca ma vei acompania cu degetele tale de pianist
si papilele tale gustative de oenolog
chiar si cand ma ard.

te rog, nici nu te gandi sa-ti ceri iertare;
ar fi prea mult
sa privesti intr-o oglinda murdara
si sa te recunosti
usor, ca printr-un vis lucid,
inca real in proiectiile mele, inca viu
chiar cand eu sunt alba la fata
si-mi creste-n piept
luna rece in loc de inima.

nu, tu stai linistit
ca-ti sunt prea recunoscatoare
si eu, ca un om care orbeste la varsta a treia
si refuza sa invete braille,
iti spun sa nu te chinui cu durerile mele, ca tu esti prea frumos
sa mi te alaturi
intr-o zi ca asta, imbracata in pijamale
mancand popcorn la un film de duzina
cu sperantele mele nepieptanate
in loc de prieteni. in loc de tine.

nu-i nimic-
ca tu n-ai vrut sa ma ranesti niciodata
si, pentru dumnezeu, nu-ti face nici cea mai mica problema
pentru cutitul manjit in rosu pe care-l tii in mana;
c-asa se taie rosiile iarna
si doar tu stii ca nici in povestea mea nu era scris
sa ma-mbalsamezi intr-o raza de soare
pana ma vindec
si devin imuna la arsuri.

nu-ti face griji -
asa sunt eu, o imortela:
eterna si
cu seva uscandu-mi-se in ochi
inainte ca tu sa-ti dai seama
ca ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

alături

braţelor şi picioarelor mele
le-o ia gura pe dinainte
iar umerii mei sfidează liniştea încăperii
cu vanitatea formei lor ca un semn de întrebare.

cer socoteală
cuiva absent şi care a picat testul de omnipotenţă,
cer socoteală că te-am cunoscut pe tine.

pe tine cu ţările tale fără graniţe.
pe tine cu lumea asta nouă mie
unde dacă vorbim aceeaşi limbă, suntem surori
şi dacă iubeşti, îţi dai voie să fii verb
pentru cel de lângă tine.
verbul din centrul unei poezii.

eu doar spun o poveste.
predau istorie personală.
nimic rău
într-un duş cu stropi de eliberare,
nu?

dar iată că tu
mi-ai privit adverbele exagerate
şi poate ai înţeles
mimica substantivelor mele nerostite.

tu

cu ţările tale fără graniţe,
tu cu lumea asta nouă mie
unde dacă vorbim aceeaşi limbă, suntem surori
şi dacă iubeşti, îţi dai voie să fii verb
pentru cel de lângă tine -

mă vezi
pe mine, aparent personajul negativ al scenariului.
prin lentila fumurie a ochilor mei;
mă vezi pe mine
cu degetele mele speriate
că eu sunt detaliul care a stricat basmul

şi mă îmbrăţişezi

de parcă nu ar conta că eu
am cerut socoteală cuiva absent
că te-am cunoscut pe tine.

Tuesday, October 18, 2011

destinaţia iniţială

mă apropii de dimineaţă.

merg în ritmul muzicii.
dansez cu drumul
şi fac febră musculară.

mă opresc în ceea ce credeam că este
un luminiş
dar luna se uită cruciş la mine.

visul mi se scurge
în boabe de transpiraţie
pe frunte.

ceea ce părea plăcut la atingere
nu-i nimic mai mult
decât o urdoare

şi iarba din pădurea
de peste nouă mări şi nouă ţări
spre care am călătorit eu toată viaţa

nu miroase ca acuarelele
de care m-am îndrăgostit.

peisajul trece prin patru anotimpuri prestabilite.
se naşte şi moare, renaşte şi moare
oricât de artistă m-aş simţi eu.

vântul se ceartă cu frunzele
şi copacii nu stau să îi pictez.

chiar aici vreau să fiu?

chiar aici, în pădurea asta încâlcită
pătată de rouă şi plină de animale sălbatice
în care am ajuns
vreau să fiu eu
cu degetele mele de pictoriţă şi ochii mei prea sensibili la asortări şi nuanţe?

mă trezesc.

încetul cu încetul, urez bun venit mirosului de cafea
în fiinţa mea
şi încetul cu încetul, caut paleta mea cu acuarele
printre tufişuri.şi spini de trandafir.

poate îmi voi picta o cărare.

Wednesday, October 12, 2011

suflete împletite

ne punem împreună nuanţele
şi, din haosul de nepotriviri,
descoperim un degradė.
ne asortăm, aşa, cu ritmurile noastre diferite
şi nasturii încheiaţi asimetric la jacheta iubirii.
ne găsim unul pe celălalt în starea de căutare
iar războiul
ne învaţă cum să ţinem de cald.

când privim dincolo de prim-plan,
suntem suflete împletite.

dacă acceptăm invitaţia de ne regiza viaţa
cu recuzita asta la mâna a doua
şi buget limitat,
iată cât de frumos îngenunchează peisajul
ca o decizie potrivită în fundal!

Friday, October 7, 2011

statuie de gheaţă

e drept, din când în când împietresc.
mă împletesc cu nemişcarea
şi mă fac una cu frigul
de parcă aş uita cine sunt eu.

mi se înfioară braţele
de absenţa umerilor tăi
iar picioarele mi se luptă
să ducă greutatea
relaţiilor multiple dintre noi
într-un singur pas.

doamne, tu măcar realizezi
că eu trebuie să mizez
pe un singur pas
pentru a ieşi din labirint?

noi avem pretenţia
să ne ovaţioneze mulţimea
pentru o capodoperă de privire

care să trasmită şi iubirea divină
şi revizuirea scenariului de viaţă
şi prospedţimea învăţării curcubeu
după furtună
şi prietenia cu acei oameni din public
care le dau cu tifla visurilor mele.

îmi pierd echilibrul.

mă prăbuşesc sub povara
de a îţi da voie
să fii totul pentru mine.
îmi atârnă pe spinare
sacii plini-ochi cu antonime balast
culese din maldărul de roluri
pe care le joci în viaţa mea

şi mă cocoşez sub tot ceea ce însemni
tu pentru mine.

*

îmi amintesc că sunt gheaţă, nu statuie de piatră.
este în firea mea să sufăr de hipotermie sufletească.
primesc frigul în măduva oaselor
iar carnea şi sângele meu plâng pe furiş-
o încordare uscată a lacrimilor.

pe măsură ce îmi amintesc că sunt gheaţă, fac un duş de lumină.
mă topesc, mă topesc, mă topesc până devin lac
şi deodată hotărăsc să curg, curg, curg
printre toate pietrele. curg în jurul tău, dincolo de tine
cu povestea ta mâzgălită neglijent între rândurile destinului meu.
curg printre spectatorii scenetei mele
care îţî sunt ţie prieteni, iubite sau cel puţin
raze de soare într-o dimineaţă de iarnă.

privesc înapoi şi observ că eu am trecut de multe alte pietre în drumul meu,
am trecut de multe cataracte, de confluenţe la care nici nu speram,
am trecut de insule întregi. şi iată că încă fac valuri.
trăiesc în mine peşti, ţipari şi crapi
de care poate nici nu ştiu şi care nu s-ar fi născut fără mine.

*

eu sunt.

curg printre pietre
aşa cum sunt, eu
cu mirosul şi gustul meu
care nu se pot defini.

păstrez totuşi o urmă de gând
despre coreografia complicată
pe care trebuie să o dansez cu tine
de pe prea multe poziţii în acelaşi timp.

se conturează o întrebare
pe cerul frunţii mele
şi ridic din umeri
de parcă acest simplu gest
ar fi artistic în sine:

cum să fac?

*

acum nu mai sunt statuie de gheaţă
aşa că îmi iau cât timp am nevoie:
las întrebarea să se coacă
până cade din copacul sufletului meu

şi, mai curând decât speram, devin conştientă
că sunt apă.
deşi uneori mă lovesc de pietre,
îmi potolesc setea cu mine însămi.

dacă îmi urmez curenţii,
voi curge mai departe, voi curge
până în ocean.

eu sunt responsabilă pentru valurile pe care le fac.

nici mai mult, nici mai puţin.

Wednesday, October 5, 2011

şcoala de oameni descurcăreţi

când eram mică, mi-am tatual soarele pe partea interioară a pleoapelor.

ai putea tu, te rog, să stingi puţin lumina? arată-mi că sunt Om şi pe întuneric.

atinge-mă cum mângâie pământul umerii lui Atlas dacă asta-i procedura,

dar, te rog, scoate-mă caldă din oceanul Arctic pe care singură l-am plâns

îndelung, de-au avut timp gheţarii să se formeze înăuntrul meu.



cu mare plăcere!

dar ştii, domnişoară Amaretto, eu îs cam mulţumit de lumină-

mai ales lumina aia bolnăvicioasă, care îţi merge la suflet,

aia caldă de se pune la vata pe băţ.

te invit mai bine să topim gheţarii împreună

şi să facem analizele chimice ale otrăvii primordiale din care ţi-ai ţesut frigul.

iar dacă nu vrei să analizăm, putem să ne îmbrăţişăm vieţile

şi să învăţăm împreună cum se trăieşte.

iar dacă vreodată, oricând, se emite un avetisment de uragan în tine,

simte-te liberă să mă chemi în ajutor şi voi veni cu dragă inimă

la orice oră în afară de momentele când ai cu adevărat nevoie.


şi ce fac atunci când, în mod inevitabil, mi te voi tatua pe tine

pe cord deschis cu anestezic la care sunt alergică?

am voie să te iubesc? pot să îţi ofer cadou viaţa mea în alte cuvinte?

măcar aşa, de împrumut. şi tu să te împrieteneşti cu mine

şi să-mi fii şi bibliotecar în oraşul emoţiei celei mai puternice

pe care am simţit-o de când m-am născut şi, hai te rog, fii-mi şi

ghid în muzeul istoriei tale, măcar în încăperile accesibile publicului larg.

da, da, fii-mi tu zi şi noapte şi inimă şi umbră şi soare şi lună

şi sevă şi secetă, fii tu eu în locul meu ca să pot învăţa să mă iubesc pe mine

sau cel puţîn

arată-mi câte o bucăţică din lacrimile tale

când sunt împrejurările de aşa natură, de mă aflu alături de tine în momentul

în care te uiţi în oglindă ca să înveţi cum să îi priveşti pe cei de care ai grijă.


nţ! ar fi prea neortodox.

eu trăiesc o viaţă de sfânt, împărţită clar pe compartimente,

iar în fiecare dimineaţă curăţ fiecare cutiuţă, adaug categorii şi subcategorii

şi notiţe de subsol şi

referinţe bibliografice care să arate de unde mi-am cumpărat

fiecare haină de blană în care îmi îmbrac deciziile.

ai încredere în mine!

dar eu nu îţi voi spune nici măcar într-o urmă din parfumul unei silabe

dacă îmi arunc ziua şi noaptea şi inima şi umbra şi soarele şi luna şi seva şi seceta

între rândurile scenariului tău,

toate făcute ghemotoc de şerveţel cu care îmi şterg nasul în timpul liber

când nu tre’ să pretind că te-aş ajuta cu dragă inima şi la orice oră

să câştigi vreun Oscar cu piesa ta de doi bani.



(pauză pentru efect dramatic. terapeutul îşi va conduce cu căldură

clienta în arena cu lei. imperiul roman încă e la modă în inconştient.)



descurcă-te!



lacrimile nu-şi au rostul, că doar mă aplaudă o armată de oameni simpatici.

în cuvinte mă înec.

metaforele mi se sălbăticesc într-o doară, c-aşa poate înving leii de una singură.

acuarelele îşi bat joc de mine.

plastilina am modelat-o până s-a autodresat să mă modeleze ea pe mine.

notele muzicale au fugit de pe portativul fiinţei mele.



(linişte.

everything has been said in the fine print.)

Monday, October 3, 2011

îndrăgostită de o frunză

te-am văzut verde.
mai viu decât mă aşteptam.
oare nu ai înţeles cât de mult
însemnai tu cu sufletul tău plin de sevă
pentru o daltonistă ca mine?

dar uite că se face toamnă.
devii ruginiu
şi e de aşteptat ca eu să trag concluzia
că există ceva fundamental greşit
în compoziţia ochilor mei:
prea multe lacrimi şi prea puţini fotoreceptori, nu crezi?

este vina mea
că am sperat să laşi tu de la tine
o amprentă de nemurire
pe inima mea leneşă.

dar iată că tu te-ai făcut ruginiu
cum credeam eu în copilărie
că trebuie să arate frunzele.
te-ai învechit. faci economie la fotosinteză
pe seama mea.
te bate vântul de treci prin mine
şi mi se fixează frigul distanţei dintre noi
în oase.

cândva mi-ai urat bun-venit
în entuziasmul tău de iulie,
dar acum vine iarna
şi amintirea căldurii tale
se face una cu pământul.

eu n-am fost de acord cu asta.

tu nu ştii? mi-am pariat viaţa
pe colţul unei nervuri din miezul tău
şi acum e prea târziu să-mi spui

că ai şi alte anotimpuri,
că din când în când te lasă rece
gheaţa pe care alunec eu, că n-am decât
să-mi rup picioarele unei emoţii

şi nici eu nu te-am avertizat
că atunci când mi-am fracturat iubirea,
mi te-am pus pe tine ghips
aşa, frunză verde cum te-am cunoscut cândva;
acum sunt îndrăgostită de seva ta
şi nu mai contează că ne uscăm împreună:

învăţ de la tine să fiu îngrăşământ natural, deşi nu mai cred în viaţă.

tre’ să le dau şi celorlalţi o şansă
de a se descompune
cum mă descompun eu alături de tine
şi să le răspund cum mi-ai raspuns tu mie,
că aşa-i lumea încă dinainte de timp:

te naşti ca să mori şi mori ca să îi naşti pe alţii
pe care îi blestemi exact cu aceleaşi cuvinte.
te îndrăgosteşti de ţi se sfarâmă picioarele sub greutatea iubirii
şi nu mai poţi să pleci.

ca norul când plouă

mă destram.

ca un ghem de aţă
ajuns scamă.

ca norul când plouă.

singură.

*

nu găsesc cărarea întortocheată exact cum le place paşilor mei.
eu nu sunt arhitect peisagist, iar pădurarul a murit.

pădurea putrezeşte înăuntrul meu
şi eu mă dau cu parfumul tău preferat.

*

tu cu toate stelele tale în frunte
nu te dovedeşti nici pe departe util
ca vânzătoarele.

vânzătoarele care ştiu când eşti la ciclu.
vânzătoarele care ştiu când plângi.

tu îţi vinzi sufletul. vânzătoarele vând şerveţele.

ele au cinstea întipărită pe faţă.
uşa deschisă şi rafturile la vedere.
“două pachete, vă rog!”, se grăbeşte clienta din faţă
şi vezi teancul cum scade. se goleşte raftul
sincer şi firesc.

sufletul nu se vede, nu îl poţi pipăi, nici miros nu are
iar tu mi-ai dat sufletul tău nepreţuit, fără instrucţiuni,
all-inclusive pe termen ridicol de nelimitat.

în felul ăsta, cu toate facultăţile şi cu toate tehnicile atent studiate,
ai neglijat să îndrepţi degetul arătător spre un simplu raft
şi să ma avertizezi: “E pe terminate.
Fie că mai am un miligram sau o tonă din mine însumi
pentru tine, să-ţi pun pansament pe trecutul plin de puroi -
sufletul meu este finit. Un segment de curbă, nicidecum o dreaptă.”

*

cu toate oftările tale care s-au sincronizat vreodată perfect cu ale mele,
vânzătoarele sunt incomparabil mai nobile
decât tine.

“un pachet de şerveţele, vă rog!”, cer răguşită, cu o lacrimă neruşinată pe obraz.
“da”, stă un minut întreg cu mine să îmi numere restul
şi nu a pretins niciodată că i-ar păsa.

tu, la dracu’, m-ai invitat să te invit să îmi fii curcubeu!
dar acum mă uiţi
ca fotograful care-şi vede de viaţa lui
după ce a câştigat premiul pulitzer pentru fotografia
unui strop de ploaie alunecând pe bărbia de asfalt a cerului.

nu îţi pasă.

până la următoarea fotografie,
din partea ta n-am decât să mă destram
în singurătate, ca norul când plouă.

pun pariu că îţi miroase a proaspăt când încui uşa după mine!

Saturday, October 1, 2011

vulnerabilitate

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie.
sǎ am încredere cǎ m-ai prinde
pe salteaua unui cuvânt
şi cǎ m-ai ţine în braţe
pânǎ mi-ar reveni culoarea în obrajii poeziei.

vreau sǎ ştiu fǎrǎ urmǎ de îndoialǎ
cǎ dacǎ m-aş frânge în faţa ta
ca o aripǎ uzatǎ,
tu mi-ai aminti cǎ am zburat.
mi-ai ţipa la ureche
dacǎ ar fi nevoie
pânǎ mi s-ar desface timpanele şi-ar deveni crâmpeie de muzicǎ,
pânǎ ţi s-ar face ţǎndǎri vocea şi s-ar transforma în iubire.
mi-ai aminti cǎ toatǎ viaţa, toatǎ viaţa mea a fost zbor
chiar dacǎ pentru a decola, a trebuit mai întâi sǎ mǎ târǎsc.

“ai fost noroi ca sǎ devii una cu zborul”, aşa am nevoie sǎ îmi spui.

şi eu m-aş învârti ca soarele, în jurul propriei axe
şi ţi-aş arǎta toate exploziile mele.
ţi-aş arǎta toate semnele de foc care mi-au rǎmas în mǎduva oaselor
şi care nu se vindecǎ doar cu puţinǎ cremǎ hidratantǎ din extract de seninǎtate.
ţi-aş spune cǎ mǎ fac piticǎ albǎ numai de fricǎ sǎ nu fiu gaurǎ neagrǎ.
ţi-aş spune cǎ îmi sunt mie însǎmi pluto şi nu îmi merit locul pe cer.

aş vrea sǎ îmi rǎsarǎ o lacrimǎ în priviri în loc de dimineaţǎ.
sǎ te trezeşti devreme, ca un copil entuziast al artei de a se mira.
sǎ-mi dezbrac uşor draperiile sufletului în faţa ta,
sǎ rǎmân goalǎ, eu cu norii mei şi trecutul meu la lumina cǎruia nu se poate citi
şi sǎ te rog, sǎ te rog din însǎşi sǎmânţa-flacǎrǎ din care m-am nǎscut:

“fii-mi licurici, te rog.
fii tu perna moale pe care scâncetul meu îşi poate odihni capul.
când mǎ cred doar un ecou palid,
fii-mi tu voce şi cântǎ-mǎ. cântǎ-mǎ pânǎ adorm. cântǎ-mǎ tare,
sǎ mi se trezeascǎ inima pentru totdeauna.
învaţǎ-mǎ sǎ dansez cu tine, cu mine, cu universul.”

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie
şi recunosc
cǎ vorbesc dincolo de gramatica bunului simţ
când te rog, te rog cu toatǎ fiinţa mea şi încǎ ceva din mine,

rǎmâi lângǎ mine toatǎ ziua şi spune-mi:
“te vǎd cu adevǎrat şi încǎ vreau sǎ te îmbrǎţişez cu privirea.
meritǎ sǎ continui sǎ te pictezi
şi cu noroi, şi cu foc, şi cu iubire.”

îndrǎgostire

îmi cade o petalǎ
în nectarul tǎu:

linişte de pian.

*

mi se scurge polenul
din inimǎ

când îmi amintesc
poveştile albinelor -

a te iubi
e semn cǎ încep
sǎ mǎ ofilesc.

*

te rog,
ghiceşte-mi în frunze

cǎ voi fi destul
de norocoasǎ

încât la iarnǎ
sǎ îmi rǎmânǎ încǎ vie

amprenta
într-un fagure de miere.

dragoste de octombrie

facem dragoste de ne cad frunzele
ruginite, sǎtule de viaţǎ.

folosesc cuvinte care taie
respiraţia şi cântecul pǎsǎrilor.
cuvinte înfrigurate
şi înfofolite în prea multe straturi
de metaforǎ.

ne prefacem în dragoste
într-un vis.

deschid o carte cu pagini îngǎlbenite
şi o ţin la întâmplare, cu susul în jos,
capul plecat puţin prea aproape -
sǎ creadǎ lumea cǎ am curajul
de a o citi.

sǎ crezi tu cǎ pur şi simplu
povestea-i alta.

cǎ nu aştept doar sǎ ne coacem.
sǎ cǎdem împreunǎ şi sǎ-mi cer scuze
cǎ te-ai lovit într-un bolovan
şi te-ai stricat din cauza mea.

*

ne îndrǎgostim de se-aduna norii la sfat
sǎ ne certe

sau eu ma îndrǎgostesc
de se rǎsfoieşte cerul
în degetul meu mic de la piciorul stâng
şi inventez un alt fel de ploaie:

spune-mi, miros deja a proaspǎt
sau mai e nevoie
de încǎ un minut, încǎ
o melodie din linişti şi tresǎriri?

*

tu eşti un munte şi eu nu sunt alpinist.
tu eşti piatrǎ şi eu nu sunt râu.
eu port un miracol în suflet şi tu nu
îmi impui sǎ fiu sfântǎ.

învǎţ sǎ-mi fac dumnezeu din iubire.

încetul cu încetul, cunosc fiecare culoare
şi, la lumina ta, nu mai vǎd dezolare
când privesc cum ne danseazǎ frunzele
un ultim dans înainte de a cǎdea.

iarna îmi pare acum doar un pretext
sǎ ne ţinem unul altuia de cald

şi-o sǎ-ţi fac aripi din zǎpadǎ, aşa sǎ ştii.
iar in timp ce-ti cos cu atenţie
fiecare ochi dintr-un fulg de nea,
o sǎ învǎţ şi eu sǎ zbor, aşa sǎ ştii.