2020 de mișcări din inimă și încă ceva

viața mea
transfăgărășan rupând munți de durere
pădurile se înfioară
foșnind abia în surdină se dau la o parte
în fața drumului meu încolăcit în genunchi de asfalt
prin existența asta cu o mie de noduri pe milisecundă
îmi târăsc corpul din răni
cald de vibrație
din șolduri ca un dirijor de orchestră
coordonez bucățile de mozaic
din filarmonica ochilor mei încă umezi

hai și tu, nou venit, să ne iubim fără frânghii
fără obligații, fără declarații, până ajungem
în pânzele albe de liniște ale unei îmbrățișări cu sufletul
cu febră musculară de la râs
din vârful degetelor de la picioare până în creștetul capului
pentru că, vezi tu, există dureri-comori
pe care nu poți să le duci fără să-ți rupi
coastele disperärii - așa că ce să faci?

rămân goală
îmbrăcată doar în mișcarea asta
un singur pas din nou și din nou
de lună nouă
prin bezna cea mai adâncă luminează promisiunea
respirația asta prea puternică să o închid
în cușca unei poezii

răbdare

muzica îmi curge prin toți porii.
un râu de vibrații îmi izvorăște
din plămânii-păduri ascunși adânc
în pântecul soarelui
care plânge cu un ochi și cu restul trupului
luminează.

sunt acasă aici, în mine,
când între cuvinte rostite sigur,
rostogolite pe limbă, într-o mie de limbi
rugate să se ardă complet până-n tăcere,
îmi găsesc rădăcina
adânc în miezul timpului.

și plânsul devine cântec.
și cântecul rămâne.
și în așteptare înfloresc
trandafirii albi uitați în mine.

mai mult decât un clișeu

mă agăț de sunetul ploii
ca de un colac de salvare.

tobe lichide bat ritmul mărunt
al existenței mele furibunde,
furtună de abur
într-o ceașcă de ceai
fără fund.

pentru că...
s-a topit
până a devenit amintire,
o baltă de emoție
în trupul meu
tremurând,

ceara topită
rămasă după o noapte de citit
o carte cât o viață,
pagini cât o respirație fiecare.

pentru că ...
m-am spălat pe mâini
până mi s-a luat pielea,
dar nu mi s-au luat
și scamele de eu
de pe corpul jupuit.

îmi îmbăt urechile
și carnea descoperită
de culoarea crudă
a unei primăveri mutante

cu picăturile ploii exterioare,
de iarnă care se împuținează
în fiecare an cu câte o armată de fulgi.
numai în șoaptele lor interminabile
ca o rugăciune cântată de copii,
repetată până devine clișeu,
își găsesc ecou puii de moarte din mine
și toată vibrația de viață care încă îi mână
spre mâinile pline de grăunțe ale fermierilor.

singurătatea din sânge și relațiile în relief

oglinzile joacă ping-pong cu lumina.

al cui e rândul?
la cine s-a oprit infinitul?
întunericul rămâne neted.
am nevoie de timp
să pot desena din nou pe el
un șotron complet
din praf de stea.


din când în când
îmi cad în ochi
așchii de amintire

și iarba proaspăt cosită
are gust sărat.


mă tot întorc spre rană
ca spre Mecca

și necredincioșii cred
că numai pentru spectatori
îmi trăiesc viața ca pe o cursă
cu obstacole.


o viață în genunchi
în fața unor oameni orbi și surzi -

mă închid ca o cutie muzicală
și liniștea nu are miros
să îi atingă. 

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

curent

mă învăluie
anul ăsta, doliul
este un copil răbdător
și eu, foaie într-o carte de colorat
sub cariocile lui.
foșnește fiecare moleculă din mine
în nuanțe spălăcite.

între paranteze
tot să pun
încerc
să mă dăruiesc între paranteze
ca un cadou frumos împachetat
cu fundă
între paranteze mă pun
pe mine

ca să respir.

i-am pus etichetă.
am folosit hârtie autocolantă, lucioasă
și cuvinte de specialitate
și referințe bibliografice minuțios redactate

ca să uit că în inima mea
s-au deschis ferestrele
cu o bufnitură
aproape plictisită
și vântul mă mângâie
răcoros pe sub piele
în sus pe șira spinării.
să nu mă uit
că în măruntaiele mele, dali pictează
o viață de om
și mi se topește pulsul între iluzii
pentru că legile naturii umane
nu permit ceea ce am văzut aici.

potențial

trăiesc într-o picătură de ploaie.

îmi cânt căderea, reîncarnările și recăderile
pe acoperișul câte unui om
mai romantic, mai nevrotic.
eu vin la balul norilor
cu aceeași cadență și aceiași pași
necoreografiați.
îmi explodează în carne dansul melancoliei
și în prelingerea mea pe geam
nu se vede cât mă bucur
de sămânța transparentă care sunt.
din mine se naște muzica și pădurea
și iubirea și tremurul mării.
în mine se adăpostește frigul
și se transformă, neauzit, în căldură.

pe obrajii îmbujorați ai caselor,
știu exact cine sunt
și de ce merită durerea
să stăm împreună când nu ne putem privi în ochi
eu, tu și oglinda.

dar dacă s-ar sparge picătura de ploaie
și ar înflori grădina,
ce-ar mai rămâne din mine?

Gri

metalul care și-a pierdut strălucirea
se topește pe cer.
apun la prânz norii
ca niște pui de fiară care au renunțat.
soarele își cântărește fiecare cuvânt
ca o țigară stinsă între dinții mei.
cineva cu fața acoperită vine
cu pas lent și șterge cu cârpa
lacrimile de pe plumbul pictat
fără chef.
să fie poezie! mi-am încercat norocul
dar unele metafore sunt mlaștini.
unele luni, bucăți rupte din tine
și drumul lor devine ca prin blestem
orbită în jurul miezului tău.

destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.

nerostit

miroase a zăpadă.
a dor de brad înveșmântat în căldură
de familie prea mare într-o cameră prea mică,
globuri strălucitoare, cadouri de plastic.
pământul răcnește sub picioare.
miroase a imaculat crăiasa zăpezii
dintr-o copilărie care s-a terminat când nu eram atentă
și îmi spun că măcar
când își va fi aranjat toate straturile maiestuoase de gheață,
ghirlande, sărbători, vin fiert cu scorțișoară
și frig
asortat cu o căldură interioară,
tu vei fi deja la loc de cinste.
ea, pretutindeni în jurul tău.
învelit în zăpadă. tot crăciunul
se odihnește în tine

și tu, în mine.

e destul loc anul ăsta.
e destul frig.
o să mă aprind ca un cărbune.

vina lui Schrodinger

 

dacă dacă dacă
îmi dădăcesc speranța

dacă nu m-aș fi uitat
în secunda electrică
în care s-a născut un final
din praf de stea din explozii
dintr-o poveste cu pisici și din ochii
care citeau cuvintele științifico-fantastice
elastice de m-au scos încetul cu încetul din mine însămi
poate nu s-ar fi întâmplat

dacă nu ar fi fost
o glumă de prost gust
o rimă cu jumătate de gură
o implicare cu jumătăți de măsură
sau eu o ființă proaspăt înjumătățită
poate astăzi am ieși la un ceai
și ne-am povesti un desen animat pentru adulți
și am rupe amintirile ca pe o bucată de pâine
te-aș hrăni cu firimituri din mine
fulgi de zăpadă mari pentru deșertul care sunt
și tu ai sta cu sufletul gol fragil și imposibil de viu
în plămânii mei
te-aș respira și m-aș bucura trei sferturi

dar nu există dacă
există doar graffiti pe peretele
ceainăriei ăsteia închise
și masa de vis-a-vis la care stau singură
și îmi torn în ceașcă un gând aburind
care înainte să mă încălzească, zboară
pasăre albă cu o ramură de răbdare în cioc
zboară în pieptul meu
prin rupturi

ocazie

trei ani
și două vieți:
protagonist și antagonist, eu.
între pagini mi-am găsit
nemurirea și am dăruit-o
suferinzilor, fără să înțeleg, poate, ce fac.
mi-am spintecat rușinea și i-am scos din mațe
un curcubeu
care fusesem tot eu, când nu aveam
bucăți de caramea "tu" lipite între dinți
și alte dezastre descrise cu atâta căldură
încât să vreau să le păstrez.

acum îmi tai anii cu altceva
în lipsa ta: un fir de apă, un râu de rai,
un vis ce glăsuiește vehement
că nu-i doar o particulă de praf
de imaginație.
știi, ești încă închis
ca o rană în corpul meu, perlă
a cărei frumusețe nu o va mai vedea
niciun ochi - dar cu amintirea ta
în încheieturile mele triste,
prizoniera sunt eu.

trei ani, o negare
și prin spuma șampaniei,
în conturul independenței
se încadrează și singurătatea
cu mască de protecție și referințe bibliografice.

în numele libertății

păsările albastre
cântă parfum de trandafir
pe piele, două picături de sânge
curg spre un vis uitat,
păsările albastre au încercuit luna
ca pe un răspuns greșit
oferit în scârbă răbdării lor.

ele tac în inima mea
de când mi-am pansat
locul de unde ai plecat
și deși are scrum de țigară
gaura rămasă, pe margini,
vezi tu, fantomele moderne
se deghizează profesionist
în culori acrilice și gusturi picante.

de-asta nu mă mai pișcă de bun simț
ipocrizia noastră cea de toate zilele
când îți rostesc numele doar ca pe o
incantație de convalescență
ușoară spre mal

dar atârnă din ce în ce mai greu în mine
sufletul întrebărilor pe care nu le mai pun.

gri convalescență

zilele trec gri
în pas alergător
pe lângă mine
și eu le privesc
din același loc de pe pat.

meditație vi

bate vântul în mine
cuvinte, cuvinte, rafale
zboară pungi de plastic, etichete, amintiri
în toate părțile
ca un mozaic pe care astăzi
nu reușesc să îl privesc
se ridică praful de pe străzi
mirosul de pâine proaspătă
pustiul din jur
o femeie care geme și o poezie care se naște
gândul e vântul
se răzgândește mereu
în vinele mele fierbinți
simt pielea rece și parcă niciodată
destul

deschid ochii

mai practic și mâine
știu
că nu tot anul e primăvară

statuia în e-moție

Doamna așteaptă demult.
tălpile îi sunt rădăcini, altfel
probabil ar fi zburat deja
spre zări mai largi.

îi sclipește o torță în ochii de piatră.
sugarii îi silabisesc numele
în cod morse cu primii lor pași,
cad, se ridică și ea le zâmbește
dintr-un colț oxidat de secol uitat,
a încurajare. a inimă
încă proaspătă, încă de mamă.

țese răbdarea la război
de cusut, din pânză de pace.
tac oceanele ca doi lupi flămânzi
hrăniți după ani de strâmtoare.
urlă pietrele a victorie
în mijlocul propoziției.

ce petrecere! totul trece.
năpârlesc prejudecățile.
pielea moartă se cerne
prin clepsidra oaselor.

toți la fel

de unici.
fiecare inimaginabil
de banal.

hai să ne luăm de mână
pe foaia de hârtie.
ca sălciile plângătoare,
poveștile noastre se potrivesc
pe aceeași brățară de briză.

inima statuii bate din nou.

indiferent cum o primești

unii înfulecă melodia pe nemestecate
și nici măcar nu își dau seama
că le rămâne zgârci de ritm între dinții
lucioși până la greață, ca luna nouă:
uitată.

alții își odihnesc oasele bătrâne de visare
la fiecare colț sincopat, se simt acasă
în fiecare notă, privind cum se dizolvă
soarele în ocean în fiecare seară
credincios pescärușilor care de fiecare dată
îl împing ca pe un ghem înapoi între nori
când e pregătit să renască.

poate din altă direcție.
poate altă piele îi va simți focul.

dar muzica își va continua
propria ființă, dincolo de portativ
de fiecare dată.

Empatie

îmbăiată în raze de soare
care mă țin în picioare,
ascunse în câte un nor
când mi se face pielea ceață.

învii din cenușiul clipelor singură
și treptelor ce duc numai în jos,
când sunt privită cu ochi ce nu caută
dincolo de mine un miracol mai mare.

așa se obișnuiesc pupilele mele cu strălucirea.

mă uit înăuntru și nu-mi e deșert.
citesc versuri vechi în care se oglindește limpede astăzi,
la lumina unei veioze de noptieră.

se răsare și andante.

uneori am nevoie doar
să îmi spui pe nume
și să nu îmi șlefuiești sălbăticia nopții,
să ai încredere în râurile milenare
curgând prin mine

și să subliniem cu o clipă de liniște
ceea ce nu auzeam înainte

fotografie alb-negru, fotagrafie color

alb-negru
dungile unui tigru
pe limba mea, sufletul
bun sau rău, la soba înțelepciunii
presupuse a celor ajunși mai devreme
se cerne și rămâne rău,
un râu cu o singură direcție,
fulger orizontal, cuvinte electrice
al căror singur scop
este să străpungă carnea pământului
și să scormonească în măruntaiele ei
până dă de iad.

color, nuanțat, la lumina propriei gândiri
mă văd ca printr-un caleidoscop.
rănile mele, cioburi de evenimente și decizii,
se rearanjează la fiecare mișcare.
niciun cuvânt care m-a descris nu este eu. eu sunt
silabisirea infinitului până devine clipă.
mă botează căldura dinăuntru
la malul mării. precum valurile, mă strecor
între mofturile vântului și foșnetul frunzelor
și hainele aspre care îmi zgârie pielea
și mușchii fermi în iubirea lor susținând, conținând,
menținând memoria norilor.
prin întunericul dintr-o picătură de pierdere
se cerne curcubeul
și îl văd
cum naște din mine, chiar așa, dezmoștenit de cei dinainte, așezați
prea jos să mai observe,
în colțul ceții de dimineață, am crescut
oranj, rază de soare, râzând
înainte să mi se fi uscat de tot lacrimile
pe pieptul gol.

ambele demersuri, artă fotografică.
dar modern, din mine, se năpustesc cascadă
nuanțele
și mă definesc prin arome
încă nedescoperite ieri.
nu sunt cine m-ați vrut
când mi-ați pus în leagăn o păpușă să mă iubească doar ea
și să mă cred înfiptă ca un cui în fruntea patului.

ci curg

spre mine, mare.

aerisire

deschide rana ca pe o fereastră.

lasă raze din tine să zăboveaacă
pe fiecare colț de trecut, pe fiecare masă
a așteptării, pe televizorul demult închis
și fotografiile unor oameni ce nu mai sunt,
pe pereții cu pânze de plâns ori plutire,
pe patul din care corpul tău de lemn vechi
a înviat și s-a ridicat după nimicire.

să te pătrundă prezentul ca o briză a mării.
ești, astăzi, cerul ce cuprinde în brațe
toți norii, toți pescărușii, apusul și răsăritul.
bătăile inimii la galop se topesc ca lumânarea
la căldura propriei prezențe.

da! acum
este momentul potrivit:
privește prin rana deschisă
poteca de spini pe care ai ajuns aici, înăuntru.
adulmecă pe pielea ta încercată de timp
și de prieteni care au plecat,
trandafirii care îți cresc acum în palme.

De-Ce-ul

să las urme pe nisip

uscate de timp 

furate de mare 

ca un sărut păstrat în chihlimbar 

spart 

sărat 

miraculos de pierdut imediat

și totuși urme

și poate cândva vreo formă de viață

va ști conturul speranței mele 

de o secundă. 

zoom

 

zig-zag

printre zăbrele

bâzâie musca

un concert întreg

pentru urechi roşii de nervi

şi de ruşine.

camera se rezumă

la capul tău

care captează cuvinte

în timp record,

idei dezinfectate

de emoţia care te aşteaptă, umedă,

de partea cealaltă a ecranului.

aşteaptă la ieşirea din iluzie

pe poarta construită

nu din lemn, ci din căscat,

aşteaptă cu un rânjet

să te întorci în tine

şi să n-aibă cine te ţine în braţe

când spui la revedere.

hohot de harpă

 

în ochii înceţoşaţi

după ore de plâns

se întrezăreşte

prin perdeaua de ploaie

torenţială

ecoul chipului său: un înger.

nuanţe de amar

prima zi cu nori 

în leagănul din curte 

vântul de toamnă 

aduce miros de cafea 

şi zâmbet pe faţa doamnei. 

 

*

 

departe 

pe plantaţie 

mâini de copil 

se întind după boabe - 

soarele şi sudoarea.

cu părul puţin umed

cu părul puțin umed

de la umeri în jos

 

o privesc din nou

și din nou

prin substanța translucidă, amintirea,

dezmințirea și minciunile

că aș fi putut face vreun gest

 

magic, care să schimbe cursul

râului ăstuia sărat

în undele căruia se vede clar

și se simte mirosul fiecărui fir de iarbă.

 

noaptea îmi zâmbește

ca unei vechi prietene.

incisivii ei de întuneric

sunt imaculați:

îmi văd în ei ochii,

înotătorii de performanță înecați

și toți pistruii din suflet.

 

cum să dormi când te orbește claritatea?

când înțelegi că suntem nimic sclipitor

în devenire?