nesătulă de timp

nesătulă de timp,
înfulec orele ca o sălbăticiune
din cupa de ametist a unei vieţi netrăite.
în spatele tău, îngenunchez
la răsăritul fiecărui zâmbet.

nesătulă de timp, iubesc
cu fiecare papilă gustativă,
cu fiecare amprentă,
cu fiecare pas,
cu fiecare petală nevinovată de margaretă
sacrificată în numele unui copil
care încă nu înţelege adevăratul sens al
Mizei.

nesătulă de timp, inventez nuanţe de alb şi de negru
şi îmbrăţişez toate culorile spectrului vizibil într-una singură,
să prind cât mai multe secunde în plasa mea de fluturi
până când timpul se schimbă de pijamale
şi devine al tău.

călătorie în miezul de întuneric al unei lumini muşcate

să-ţi înţelegi umbra
cea mai neagră
în miezul soarelui.
să călătoreşti
cu picioarele goale
pe cerul înnoroiat
când, din pământul ochilor tăi,
ninge în sus
verde ofilit în arămiu.
să oboseşti de cuvinte
şi să taci
ca şi cum ţi-ai fi umplut
cofa din lut de ziuă
cu suficientă viaţă
pentru încă o noapte.
să cânţi
şi să înveţi
că pentru cântec
nu îţi trebuie zestre
de voce ţesută la război.
să ai nevoie
pentru cântec
numai de tine
cu clapele tale de lumină,
cu sferturile şi jumătăţile tale
de întuneric,
cu pulsul tău
care n-ar continua fără sunet,
dar nici fără liniştea
dintre două bătăi ale inimii.

cu tine sau a ta

i.


arta.

se alintă în leagănul
dintre inima universului
şi, din când în când, pulsul tău.

ca o nimfă a nimănui.

a tuturor
Bucuria
trăieşte câte puţin
sau câte mult
ca o aromă de frumos
în respiraţia oricui o
roagă
să vină
pe hârtia vieţii lor.


ii.


obiectul.

moştenirea
unui semizeu
care-şi revendică
bucata de cer
feliată cu un cuţit
de vis împlinit
înainte de a fi fost visat
de cineva care încă nu se
născuse
când o firimitură de frumos a fost
aleasă. ruptă
din fericirea universală. ţesută
dintr-un singur material
de către un om singur.

tu şi obiectul
tău.


iii.


oare tu unde eşti
când mă strigi
pe numele tău?

oare nu auzi
vocea vântului
cum fierbe
în plămânii tăi
lacomi
de viaţă?

oare ce înseamnă pentru tine
omul cel mai frumos:

arta
sau obiectul
tău, artistule
cu puls nebun
fără de a universului
i n i m ă?


iv.


focul îngheţat din privirea ta
m-a răpit pe aripile fricii.
a ciugulit o lume întreagă de iubiri
şi firimituri de nuanţă
din inima mea de ţărăncuţă
necioplită
din ştiinţa exactă a pronumelui posesiv.

preferate domn,
permiteţi-mi vă rog să anunţ
că, de preamare dragul dumneavoastră,

eu am renunţat la artă.

am renunţat să pictez curcubee
din nuanţe
de iubire

căci nu eu am moştenit
obiectul - hectarele de cer -
de la unchiul poseidon
cu fruntea-n mare şi mintea la stele ...

nu-i al meu raiul
deci am renunţat la fericire
când am aflat că în limba
dumneavoastră, dragul meu domn,
pronumele posesive se acordă
c h i a r ş i c u
substantive proprii ...

durerea unui ecou

strig
cuvintele tale
în formă de gâtlej dat prin răzătoarea ruginită a neputinţei.
mă sufoc
în ultima ta şoaptă
şi te sufoci
în prima mea respiraţie.
vibrăm împreună
eu dintr-un motiv verde, tu dintr-un motiv sângeriu. târziu
înţelegem umbrele
din tabloul luminii
şi mă dor punctele de suspensie
pe care nu le pot uni
în desenul jucăuş din cartea de colorat
viitoruri.

stric
cuvintele tale
cu sensul meu, cu realitatea ca o lămâie rasă
în salata de vieţi împletite, afumate,
vii -
pe care o poartă fiecare om în jurul inimii.
tu nu o mai suporţi, tu doar taci cu voce tare cuvintele tale fără sens
şi eu mă autoproclam sisif în ţara de nicăieri,
însă se vede treaba
că strig în locul tău
durere pură deşirată din cuvinte putrede.

jucăm telefonul fără fir:
chiar dacă se întâmplă să am în buzunarul vocabularului
mai mult decât tine,
tot să repet încercam. tot am greşit. tot am pierdut

numai că acest joc
niciodată nu se pierde singur.

concert de vis pentru patru pleoape

îţi păstrez vocea în buzunarul de la piept
de atâta timp, încât am uitat
dacă îţi încălzesc coardele vocale cu bătăile inimii mele
sau dacă poate pulsul meu dansează pe muzica născută din tine.

meciul final

te iubeşti în pătrate cu regele din mine. mă iubeşti alb-negru
ca la cartea de bucate, deschisă aproape întâmplător la reţeta tocăniţei de
inimă umană.


dacă tot port coroană
grea cât aurul pe umerii lui atlas, de ce
naibii
mă mişc ca un pion, tac ca un pion, mă sacrific
ca primul pion din istoria
jocurilor noastre?


te dai mic în judeţul propriilor tale gânduri, ca şi cum te-ar bate
vântul de la un copac desfrunzit la altul.
nebun.
până când te dai în diagonală spre regatul meu
şi decupezi din mine fâşii subţiri în formă de înger.
îmi iei aripile cu tura, zborul cu calul, calmul cu
Regina
bau-bau de care încă mi-e frică.


şi nu ştiu
dacă îmi pot găsi liniştea evadând din celula asta fără pereţi
sau dacă deja mi-am găsit locul între aceste cuvinte nespuse
sau dacă măcar există un răspuns corect pentru întrebarea pusă
unui ecou de suflet.


singura certitudine în viaţă
eşti tu, deşi nu te-am recunoscut din prima, ci te-am strigat
pe un nume oarecare
chiar când era prea riscant să înaintez, prea laş să stau
şi prea trist să rămân.

m-am murdărit de tine pe tabla asta de joc fără noroc
exact în momentul dintre stingerea şi răsăritul pleoapelor
când îmi propuneam şi juram pe o lacrimă
să renunţ la spălatul pe mâini de lucruri grele cum sunt
coroanele de aur ...


sau de poleială?


în febra neliniştii, când mercurul sare mai sus de cuvinte,
rămâne întrebarea pe buze, acră ca soacra unui destin
ales:


să mă mai îndur o dată de tine? oare să îţi dau voie să îmi dai
şah mat?

versul perfect

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am pierdut în iarbă
descriind norii din mine.

ca un cer invers,
te-am numit poezie
înainte de a îmi încălzi vocea
suficient
pentru a te putea recita.

am încercat. am făcut
cu succes
genuflexiuni pe pământul umed al unei metafore
pe care am găsit-o în părul tău.
am şoptit cu duble şi triple sensuri.
intertextualitatea deja se simţea la ea acasă
în braţele noastre
încetul cu încetul orfane de apropiere, dar bogate în mărunţiş
de limbi străine pe meleaguri
care ar fi putut fi
autohtone.

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am uitat.
într-un cântec care aducea a ceva mult-dorit
între ţipăt şi rugăciune,
am tăcut.
la persoana întâi singular
timp de atât de multe pagini
încât
am uitat amândouă
unde am fi vrut să începem.

în căutarea versului perfect
am devenit
o poezie fără punctuaţie
un sens care şi-a aruncat conţinutul la gunoi
de dragul rimei
rimelului cu culoarea plânsului
un dor ars în cuptorul inimii
fără iubire