Thursday, October 15, 2015

reflecţii în tren lângă o umbră

în trenul ăsta aproape gol,
fiecare om condamnat la Călătorie
are loc lângă durerea lui.


la câteva scaune distanţă,
o femeie rupe un suspin
direct dintre coastele cerului
pentru cineva care n-a avut
nici măcar o umbră.


eu,
lângă o umbră ce seamănă
cu lumina pe care n-am îndrăznit
s-o murdăresc cu amprenta privirilor mele,
mă înec în tăcere.


dar
cel puţin seamănă.
cel puţin altcineva şi-a găsit vocea
şi cel puţin eu am o umbră.

cel puţin ...

Friday, October 9, 2015

un alt fel de şah mat

piese rupte
şi suflete de copaci bătrâni
ce suspină din adâncul lemnului.

nebunul a rămas fără cap
şi a luat-o pe verticală
să ucidă Regele pe care ieri
abia îndrăznea, cu vârful moale
al unei idei vagi,.
să îl peţească.

calul a rămas fără ochi.
văzul lui strâmt, care mereu
l-a ghidat către eul său
cel mai adevărat,
astăzi l-a convertit la crezul Întunericului
şi poate mâine îmi va lua picioarele la spinare
şi vom păşi în noapte, îndrăgostiţi de fapte
imaginate, care n-au avut destul sânge
să se întâmple în realitate.

tura a luat foc
de la scânteia din ochii tăi
din cărbune încins.
i s-au topit pereţii
cum e mai grav - dinăuntru

ca ochii Reginei, mină de creion şters
care n-a crescut niciodată mare
diamant.
majestatea sa, luna
se strecoară, palidă şi nefertilă,
pe lângă câte un val care îi dă cu tifla.

eu, eu am fost Regina
şi-am ajuns o zdreanţă de suflet
ţesută din scamele unui pion.
mă mişc numai din inerţie,
câte un pas mic o dată,
mereu în aceeaşi direcţie

şi sunt prima piesă pe care o sacrific
când viaţa devine numai un joc fără miză
(căci am pierdut înainte de a începe partida).
eu sunt baza. atomul răzvrătit al credinţei.
iubirea-n diagonală, întoarsă pe dos
ca o haină

din care s-a rupt de prea multe ori
pentru că oraşul ăsta al inimii
e deja suprapopulat
de răni
şi pulsul ei slab
acum este mai mult cusătură cu aţă albă
decât iubire.

Regele? regele
a abdicat.
s-a aruncat în flăcări
după un pion
care se deghizase în domniţă la ananghie.
tigrii i-au devorat coroana până la negrul sufletului său
de vlăstar care nu şi-a atins niciodată idealul în viaţă
şi, dacă n-a fost să fie copac,
a îmbrăcat
straie regale
şi mie mi-a dat
şah mat
după ce mi-a câştigat
Încrederea
prin strategia pacifistă a unei

îmbrăţişări, cu î atât de mic
încât nu mi-am dat seama.