te extirp ca pe o tumoare canceroasă din sânul pământului.
o arătare cu miros de moarte, eşti la o stea distanţă de rai
şi te plângi de strălucire, dârdâi pentru că ai strălucit
până ai stors şi ultima picătură de frig din corpul tău putrezind.
acum eşti o căldură soră cu soarele, dar soarele din ochii tăi
s-a transformat în simplu foc. oamenii de rând ţi-au aflat secretul
şi, de ruşine, te-ai făcut pitică albă
acolo, în exil, în raiul unde picior de călător n-a călcat
şi glas de prieten nu şi-a petrecut vremea de tăcere
să te asculte.
6 aprilie 2014
Sunday, September 27, 2015
Friday, September 25, 2015
oglindă, oglinjoară
oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?
urechile ei vitrege
şi buzele lui grăbite
au dansat salsa
şi le-a luat foc iubirea.
gropi peste tot.
suflete avortate,
nerostite
sau pronunţate
moarte
înainte de bună ziua.
ea suferă de
guturai furie
şi întruna tuşeşte
cuvinte ascuţite
pentru că el nu
se mai vindecă de
pojar respingere
şi o umple de bube
pe trecutul ei delicat
când nu s-a cunoscut
pe sine cu adevărat.
se îmbolnăvesc amândoi
de lanţuri nevăzute.
ea crede că i-ar sta
mai bine îmbrăcată
în cer, cu o bretea asortată
de nori
decât cu domnul soare
indiferent
în aproape fiecare
29 februarie din viaţa ei.
pare un labirint fără sfârşit,
când deodată, rebelă,
de-a v-aţi ascunselea ...
oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?
şi oglinda-i şopteşte
ca un ecou, cuvinte
ieşite din ou
dulci-amare:
transparenţi sunteţi acum.
un buchet de voci împreunate.
o strângere de lumini în loc de mâini.
patru coate alăturate
tocite de atâta scris şi rescris
cele trei poveşti: a ta, a sa
şi a amândurora.
oglinda ştie
că el i-a scris în ochi soarele
chiar dacă, de trei ori în patru ani,
sub pleoape încărcate de cearcăne,
ea parcă nu îi simte căldura subţire
când ei îi e frig şi-i e 29 februarie
de toţi şi de toate.
cine-i cea mai transparentă din ţară?
urechile ei vitrege
şi buzele lui grăbite
au dansat salsa
şi le-a luat foc iubirea.
gropi peste tot.
suflete avortate,
nerostite
sau pronunţate
moarte
înainte de bună ziua.
ea suferă de
guturai furie
şi întruna tuşeşte
cuvinte ascuţite
pentru că el nu
se mai vindecă de
pojar respingere
şi o umple de bube
pe trecutul ei delicat
când nu s-a cunoscut
pe sine cu adevărat.
se îmbolnăvesc amândoi
de lanţuri nevăzute.
ea crede că i-ar sta
mai bine îmbrăcată
în cer, cu o bretea asortată
de nori
decât cu domnul soare
indiferent
în aproape fiecare
29 februarie din viaţa ei.
pare un labirint fără sfârşit,
când deodată, rebelă,
de-a v-aţi ascunselea ...
oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?
şi oglinda-i şopteşte
ca un ecou, cuvinte
ieşite din ou
dulci-amare:
transparenţi sunteţi acum.
un buchet de voci împreunate.
o strângere de lumini în loc de mâini.
patru coate alăturate
tocite de atâta scris şi rescris
cele trei poveşti: a ta, a sa
şi a amândurora.
oglinda ştie
că el i-a scris în ochi soarele
chiar dacă, de trei ori în patru ani,
sub pleoape încărcate de cearcăne,
ea parcă nu îi simte căldura subţire
când ei îi e frig şi-i e 29 februarie
de toţi şi de toate.
Thursday, September 24, 2015
copacul când se usucă
ramurile i se îndoaie
ca nişte genunchi obosiţi
căzuţi în faţa înaltului,
în forma semnului de întrebare -
dar e minciună,
pentru că seva cursă
este un răspuns
pentru Întrebarea
pe care poate nimeni
nu urma să i-o pună.
deoarece acum pare că
fructele sale
nici nu ar fi existat,
se chirceşte lemnul
şi îi rămân mari inelele.
vin păsările cântătoare
şi îl mint că îl iubesc
etern cât o zi de vară.
vin tăietorii şi îl păcălesc
că destinul lui este
să îi încălzească pe alţii.
dar soarele
nu mai vine.
nu îi mai împrumută
miez de verde
din inima lui de lumină.
şi când plouă, plouă
cu voce de gheaţă
direct peste trecutul
ca o vânătaie-
scorbură în copac.
ciocănitoarea. crucea de pe mormântul unui anonim.
focul vesel care iese din moaştele pădurii căzute
în sufletul unui copac care s-a uscat
de dorul lui iulie, repetat an de an până s-a făcut secol.
numai nisipul din clepsidră îşi mai aminteşte
că el era pom fructifer,
că un poet a amestecat umbra lui hrănitoare cu salivă de odihnă
şi a ieşit o poezie cu capul de lumină din pântecul lui din lemn
şi numai noroiul şi bălţile îşi mai amintesc
că pomul ăsta fructifer
a avut cândva
rădăcini.
ca nişte genunchi obosiţi
căzuţi în faţa înaltului,
în forma semnului de întrebare -
dar e minciună,
pentru că seva cursă
este un răspuns
pentru Întrebarea
pe care poate nimeni
nu urma să i-o pună.
deoarece acum pare că
fructele sale
nici nu ar fi existat,
se chirceşte lemnul
şi îi rămân mari inelele.
vin păsările cântătoare
şi îl mint că îl iubesc
etern cât o zi de vară.
vin tăietorii şi îl păcălesc
că destinul lui este
să îi încălzească pe alţii.
dar soarele
nu mai vine.
nu îi mai împrumută
miez de verde
din inima lui de lumină.
şi când plouă, plouă
cu voce de gheaţă
direct peste trecutul
ca o vânătaie-
scorbură în copac.
ciocănitoarea. crucea de pe mormântul unui anonim.
focul vesel care iese din moaştele pădurii căzute
în sufletul unui copac care s-a uscat
de dorul lui iulie, repetat an de an până s-a făcut secol.
numai nisipul din clepsidră îşi mai aminteşte
că el era pom fructifer,
că un poet a amestecat umbra lui hrănitoare cu salivă de odihnă
şi a ieşit o poezie cu capul de lumină din pântecul lui din lemn
şi numai noroiul şi bălţile îşi mai amintesc
că pomul ăsta fructifer
a avut cândva
rădăcini.
Saturday, September 19, 2015
Tuesday, September 15, 2015
primul loc în care nu cauţi
se dezvoltă o
specie mutantă de complicitate
între cel care nu a
găsit şi cea care nu a fost găsită:
un
je-ne-sais-quoi macabru.
o trusă de prim
ajutor a cărei cheie
ai aruncat-o la
rechini -
ei îşi merită
sângele de fiecare zi.
cei doi
împreună, dar
niciodată aproape,
au născut din
ţipătul lor
un puişor de
criteriu
pentru ce
înseamnă să fii om
şi care este
pragul, de unde începi
să fii mai puţin,
cum îţi dai seama
ce respiraţie
a aburit oglinda
degeaba.
se dezvoltă o
specie mutantă de complicitate
între cel care nu a
găsit şi cea care nu a fost găsită:
la locul crimei
de a tăcea,
ea a stat goală să i
se facă portretul
în timp ce el îi
desena pe podea
conturul sufletului
în cretă.
locul crimei sunt
ochii ei.
locul crimei este
primul loc
în care nu mai cauţi.
Thursday, September 10, 2015
doina mingii de ping-pong
de la o paletă la alta,
nu reuşeşte să se lipească de cer.
se gudură pe lângă crengile indiferente
ale brazilor. nu se sparge. uşoară,
zboară mai departe decât era cazul.
nu s-a simţit niciodată o adevărată
Minge.
de colo-colo, îşi câştigă existenţa
fiind aruncată. un ou de vis neclocit
care va fi uitat de îndată ce se va trezi.
niciun poet care se respectă
nu ar onora cu cerneală
doina mingii de ping-pong -
doar sare
şi fără să rimeze ...
doar te distrezi
la fel de bine
şi dacă o pierzi.
ieftină îşi tace cântecul
şi numai asfaltul o ascultă.
ieftină moare
în fiecare-afurisită de zi cu soare
şi niciun cititor care se respectă
nu ar irosi un minut şi două lacrimi
pentru răposata, ieftina, dar încă zglobia
minge de ping-pong.
nu reuşeşte să se lipească de cer.
se gudură pe lângă crengile indiferente
ale brazilor. nu se sparge. uşoară,
zboară mai departe decât era cazul.
nu s-a simţit niciodată o adevărată
Minge.
de colo-colo, îşi câştigă existenţa
fiind aruncată. un ou de vis neclocit
care va fi uitat de îndată ce se va trezi.
niciun poet care se respectă
nu ar onora cu cerneală
doina mingii de ping-pong -
doar sare
şi fără să rimeze ...
doar te distrezi
la fel de bine
şi dacă o pierzi.
ieftină îşi tace cântecul
şi numai asfaltul o ascultă.
ieftină moare
în fiecare-afurisită de zi cu soare
şi niciun cititor care se respectă
nu ar irosi un minut şi două lacrimi
pentru răposata, ieftina, dar încă zglobia
minge de ping-pong.
Wednesday, September 9, 2015
şiretlic
îi rupi tandru toţi spinii
cu degetele din catifea
ale vocii tale
în timp ce ea tot şopteşte
“mă iubeşte, nu mă iubeşte”
şi aşa, când va ajunge
cu vocea ei crăpată de frig
la ultimul “nu mă iubeşte”
va fi inofensivă.
un soare fiert moale,
cu dinţi care n-au învăţat
să muşte.
cu degetele din catifea
ale vocii tale
în timp ce ea tot şopteşte
“mă iubeşte, nu mă iubeşte”
şi aşa, când va ajunge
cu vocea ei crăpată de frig
la ultimul “nu mă iubeşte”
va fi inofensivă.
un soare fiert moale,
cu dinţi care n-au învăţat
să muşte.
Subscribe to:
Posts (Atom)