Sunday, July 19, 2015

puii de coşmar

puii de coşmar
în şir indian
se bagă la somn abia spre amiază,
când îţi ştergi ochii de firimiturile de lacrimi
şi îţi calci pijamale din cele câteva fire de păr
care ţi s-au sculat pe spinare azi noapte
şi, somnambule, au înotat în balta mică de sudoare
pe fruntea ta încreţită de uitare.

puii de coşmar
îţi fac piu-piu la ureche
în miezul liniştii, unde eşti fără apărare
şi nu-ţi mai aminteşti de ce
povestea asta în care răul învinge binele
nu-i adevărată
sau cel puţin nu neapărat şi nu de fiecare dată.

puii de coşmar au speranţa de viaţă
măsurată-n minute lungi
şi-n picături elastice de ceaţă,
mor repede şi dor verde
ca nişte cai pe pereţii sufletului
după care eşti nevoit să alergi în continuare
până te trezeşti cu adevărat
şi reuşeşti să îţi scrii ţie însuţi
o poezie de soare,
cu alt final.

până la urmă, înainte de a cădea noaptea
şi de a face din nou ţăndări cerul,
tu afli zi după zi
tot mai sigur, tot mai alb pe negru,
că orfanilor puişori de coşmar
le este mai frică de tine decât ţi-e ţie de ei.

Saturday, July 18, 2015

oamenii fără lumină

un ban bucata.

pe toate străzile.

oamenii gri-acru

te salută numai dacă
străluceşti anume
în culoarea lor preferată.

pe toate drumurile de ţară
găseşti praf, balegă şi nelipsiţii

oameni fără lumină.

prunci ai întunericului
care n-au făcut ochi
şi poate nici nu vor
face niciodată
niciun bine
nimănui.

oamenii şchiopi
cu patru călcâie
şutite de la ahile

îţi intră în coaste.

fură ce-ai mai de preţ
în camerele regale
ale inimii

redecorate
cu agoniseala ta
de-o viaţă şi-o iubire
şi-o mie de morţi
învinse.

oamenii fără lumină
te cred nebun
când simt că începi să

răsari.

Thursday, July 16, 2015

cactusul şi ploaia



unul plânge lacrimi de bucurie
o dată pe an, lacrimi
născute din flori de dor;
cealaltă râde picături în sus,
picături de ironie
şi iubire scumpă, vândută cu picătura.

numai unul îl iubeşte pe celălalt
cât iubeşte pământul
un ocean care a secat
aproape intenţionat -
cactusul se dăruieşte
până la sevă.

ploaia intuieşte
că între pereţii de verde ai cactusului
are oricând un cămin,
un sac amniotic din linişte şi lumină
unde se poate adăposti pentru mult timp
de vântul uscat şi de nisip.

iar în anotimpul schimbării,
când nimic nu mai are sens
şi totul este un nimic senin,
cactusul încă mai cântă
o romanţă mută
despre ploaie,
cu vocea ploii

pentru că El a fost
singurul care a cunoscut
cu adevărat
Ploaia
până în sufletul ei
ud de viaţă.

Friday, July 3, 2015

Întâlnirea

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
mă prezint cu ochii înstelaţi în loc de nume
şi inima fărâmicioasă în loc de braţe.
te strâng la piept aproape, ca pe un soare drag -
în poziţia asta, nu mă mai tem să mă ard.

tu mi te prezinţi în limba liniştii ca limbă maternă.
îmi lipeşti firimiturile la loc, până mi se înţelege
zâmbetul de pui de foc de pe faţă, care dansează
până în braţele mele, până în vârfurile
de constelaţie ale degetelor mele
şi curge ca o voce când şopteşte, pe umerii tăi,
într-o mângâiere.

cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări
suntem un secret când creşte mare şi devine încredere.
suntem miracolul de o clipă
care se întâmplă în gâtlejul unei păsări cântătoare.

îţi mulţumesc că m-ai luat cu tine în această călătorie
pe meleaguri pe care le cunoşteam demult
şi de unde m-am autoexilat când am îmbătrânit
cu un val mai mult decât marea.
îţi mulţumesc că mă îndrăgeşti ca pe o istorie personală
în ciuda războaielor, în ciuda păcii şi în ciuda iubirii.
îţi mulţumesc că ţi-ai mototolit măştile şi le-ai aruncat la gunoi
ca să joci cu mine această horă în doi a speranţei
cu toate cărţile pe masa unei îmbrăţişări.