ce spui după la revedere

un zbieret penetrează peretele gros al distanţei.
al tău sau al meu, nu mai ştiu. prin spuma anilor
a fermentat în inima mea şi a devenit
irelevant.
o monedă ieşită din uz. un zmeu într-o zi rămasă fără picătură de vânt.
tradiţie rămasă orfană de sens. inima ta ca un sac fără fund
în pieptul meu găurit, mileu învechit. o rază de lună
spintecă pântecul întunericului - speranţa mea
şi-a încheiat în sfârşit hibernarea de o sută de ani
cu o secundă prea târziu, doar ca să nască
un pui de regret. o căprioară de somn.
vis colorat în afara conturului tău şi al timpului meu, iac-aşa
azi îmi amintesc visul nostru alb-negru
dureros de clar,
dar,
păstor îndrumat de oi,
nu am mai lăsat loc de niciun punct
gri
pe pânza lui "noi".

fotograful

clipa pierdută
pe veci
plagiată


el nu apleacă urechea
la rugăciunea lunii

dar îi capturează
fiecare lacrimă
în închisoarea lucioasă
a hârtiei fotografice


el nu se bucură de căldură
dar fură focul zeilor
pentru cei nevoiaşi


prometeu
nu ştie să respire

dar predă canto
surdomuţilor dispuşi
să privească un curcubeu
prin prisma melodiei

amintiri restaurate

fosile cu luciul şters de ocean.
ani cu soarele şters de zile cu ceaţă.
eu ştearsă de atâţia tu prea importanţi.

*

cândva trăiau-
pagini respirând vântul,
braţe întinse către cer
ca o rugăciune

fără cuvintele

astea care sufocă foaia de hârtie.
fără gramatica inventată de om
să nu mai existe loc pentru zgomot,
o muzică artificială.
un jurnal mai mult scris decât trăit împreună.

*

tu în banca ta, eu în banca mea
şi doar braţele noastre ca nişte crengi
împreunate pentru rugăciune

îşi mai amintesc,
între atâtea rânduri
şi atâtea legi,

ce este iubirea.

împreună înainte şi după curcubeu

curcubeul e unul singur.

*

curcubeul este de nevorbit.
o promisiune ce nu cere să ne ţinem de cuvânt
ca de o liană care ne-ar duce-n zbor
dintr-un loc în altul, prea plini
să mai fim goi, prea plini
să mai încapă în noi un ac de miracol.

prin fiecare ploaie, rămânem împreună.
ne certăm cu grindina morocănoasă
unul de dragul celuilalt.

cu fiecare zâmbet triumfător al soarelui,
sufletele noastre se ţin de mână
şi se uită unul prin fereastra celuilalt
ca şi cum s-ar privi în oglindă.

dar secunda aceea
este de nepătat
cu peniţa nevrednică din aur
a unei comparaţii.

crezul curcubeului
s-a născut din îmbrăţişarea noastră
ca şi cum împreună am fi fost un singur
maldăr de phoenix ars.

*

au mai fost multe curcubee înainte de noi.
ne-au călăuzit picăturile de ploaie şi de soare,
până ne-am întâlnit.

vor fi şi mai multe în urma noastră.
le vom lăsa cu fiecare pas
ca pe o dâră de sfinţenie.

*

suntem împreună în toate anotimpurile
înainte şi după curcubeu.

curcubeul, însă, este un secret, o privire,
un mugure de sevă pe obrazul meu,
o lacrimă de lumină în ochiul tău.
ceva
ce nicio limbă, nicio umbră şi nicio culoare
nu poate surprinde.

cum se cade să fim

se aşterne zăpada
peste inima mea.
în curând, dragul meu,
nu te voi mai simţi nici pe tine
şi iubirea va mai fi doar
hârtie frumoasă
de împachetat cadourile.

traduttore amorevole

fac dragoste cu o poezie
pe ritmul gramaticii
liniştii-

inventez
cuvinte noi
din prefixe vechi,
limbi străine
şi un dram de iubire
pentru cine am fost

preţ de cinci minute
şi o foaie A4.

caleidoscopica

inima mea se sparge ca un caleidoscop.
cioburi multicolore de emoţie
se împrăştie pe lentila prăfuită a ochilor mei -
citite de călugări ai soarelui,
pronunţate greşit, sărutate pe partea spartă
cu vârful unui stilou care curge ...

mă frâng cum se frânge lumina
într-un curcubeu prea răguşit
ca să ţipe când se destramă în şapte
fâşii de sânge pe braţele cerului
şi fotografii îi imortalizează chinul
de pe marginea drumului.

un chin frumos, ca oftatul de uşurare
al pulsului plimbându-se prin labirintul
venelor şi capilarelor.
o linişte cu parfum de toamnă
când faptul că există o mie una de nuanţe ale morţii

în limba mea nu înseamnă decât un singur lucru:

aici se trăieşte
răspicat

ca un împărat
entuziasmat,

evadat
din caleidoscopul spart,

ai cărui plămâni zâmbesc
aerului proaspăt de
după ploaie.

cap sau pajură

mi-e da şi mi-e nu.
mi-s prea eu dar mi-eşti prea tu.

iarna joacă alba-neagra cu iarba.
omul de zăpadă care sunt eu
se răzbună pe
parcul plin de tufe cu trandafiri
care eşti tu.

lumina ta, ochii mei de pisic în vârstă
de-o oră şi-un oftat,
bucuria mea ca strânsoarea în braţele
unei menghine
şi zâmbetul tău drag, ca al unui traficant
de heroină
când îmi injectez doza
ca şi cum venele noastre s-ar confunda.

şi culmea e ...
nu ştiu cine eşti.
nu ştiu cine eşti.
nu ştiu cine mai eşti.

am ieşit din casă pentru a admira luna
şi m-am trezit cu o lovitură de mângâieri solare
în loc.

mă cheamă tăcerea şi nu e nimeni acasă.
doar un clovn care îmi aminteşte
ba de tine, ba de mine, ba de
cine am fi putut fi noi, suflete gemene înainte
să ne naştem
în lumea asta de magie şi moarte şi
moş-crăciuni care nu sunt ceea ce par.

clovnul nu respiră, doar mă inspiră
cu idei despre cum să te iubesc
în trei paşi simpli:
o şovăire,
un cadou
şi o îmbrăţişare din care
nu ne mai desprindem la fel de vii
cum eram înainte;

şi te iubesc mai mult ca pe mine
când îmi pun antifoane să nu mai aud zgomotul
a cine sunt eu
şi uit intenţionat cine eşti tu
pentru că mi-e nu şi mi-e da
când tu mi-eşti candelă în prezenţa mea.

schelet defect

greutatea morții pe umerii sӑi
s-a așezat comod azi pe la prȃnz
și a amenințat
cӑ nu mai pleacӑ

precum zӑpada
fulgi-fulgi de sӑpun pe pielea asfaltului -
se topește, intrӑ-n moleculele de epidermӑ
și strada nu va mai fi niciodatӑ aceeași.

ȋi intrӑ dinții soarelui ȋn oase
și lasӑ urme incurabile de timp
alb, de timp uscat, de timp care
te-a pӑrӑsit ca un fӑt-frumos rӑzgȃndit
ȋn mijlocul basmului.

nu s-a nӑscut ca sӑ fie cal de povarӑ.
s-a nӑscut ca sӑ moarӑ ȋnainte de a se ȋnsera,
ȋnainte de a se supӑra orizontul
cӑ n-a fost nenea Oase Strȃmbe demn sӑ ȋl ia ȋn brațe
altfel decȃt ȋntre tentaculele unei poezii.
nu s-a nӑscut ca sӑ creascӑ. s-a nӑscut ca sӑ moarӑ
simțindu-se prea mare pentru geniul unui haiku.

iatӑ-l pe domnul schelet defect,
modelat dintr-o unghie de pӑmȃnt
și-o tonӑ de gȃnd -
doare, pentru cӑ altfel seninӑtatea
n-ar mai ȋnsemna nimic.

doare ca sӑ știe cӑ, deși s-a nӑscut ca sӑ moarӑ
cu liniște ușoarӑ ȋn suflet și-n mӑduva oaselor,
ȋncӑ nu, ȋncӑ nu i-a venit iarna, nu-i nici mӑcar toamnӑ,
n-are dreptul sӑ culeagӑ roadele muncii sale
și n-are datoria sӑ ȋși ia adio.

fabrica de suflete

învăţăm
cum se fabrică iubire pe bandă rulantă
douăşcinci de bani bucata.
adăugăm profit
s-avem de chibrituri
să ne încălzim ce-a mai rămas
din cerul de toamnă de pe frunţile noastre încreţite.
cumpărăm soare surogat
din hârtie creponată
de la cafeneaua din colţ
unde se pun sori în limonadă în loc de lămâie,
unde sufletul proaspăt este efect secundar.
ei nu ştiu cum se fabrică. doar un cofetar
concediat lunea trecută
a greşit, a pus prea mult zahăr, a amestecat
şi, în loc de prăjitură, i-a ieşit
o chiflă mare şi fărâmicioasă
de iubire.

intrusa

peste gratii de ceațӑ

mӑ ȋnchid ȋn mine și arunc lacӑtul

ȋntr-o

baltӑ ȋn care prea mulți nori ȋși dau coate




parcӑ ieri eram douӑ fire de iarbӑ
acum un stejar centenar ne face umbrӑ
usucӑ ceva din mine
usucӑ seva din noi
ne bea zeama din fructe cu paiul
mi se uitӑ direct ȋn soare și nu orbește

mi se bagӑ ȋntre coaste ca o babӑ nesimțitӑ

și bate afurisita, bate mai tare și mai ritmic și mult mai tare ca inima mea.




nu comentez


nu strӑlucesc


umbra ȋmi devinӑ palidӑ


mӑ strecor printre stelele din ce ȋn ce mai rare
ale constelației care este viața mea



sӑ


nu


mӑ


audӑ


cum


te













(iubesc)

memoria din carne şi sânge a uitării

în groapa amintirilor reciclate
merge din ce în ce mai scundă,
purtând un şal de orizont pe umeri
şi o singură lacrimă de soare
la graniţa de sud-est a ochiului ei drept.

îşi spală trupul
în balsamul tuturor cuvintelor
pe care nu îşi aminteşte cum să le pronunţe.
buzele ei nu mai cunosc
decât alfabetul sărutului;
iubirea lor amnezică se ascunde
între două râsete care rimează
parcă din întâmplare.

uitarea este o memorie din carne şi sânge.
o gaură albă în pieptul universului.
felul în care oftează un dumnezeu
care nu îşi aminteşte de ce a început să creadă în el însuşi
şi totuşi ...

ea mărşăluieşte mătăsoasă
pe verticală, prin nisipuri mişcătoare, în jos
spre miezul ei de amintire
fără limbaj şi fără imagini, ca o formă de prăjitură
în care poţi coace Viaţă
în toată dulceaţa ei, cu toate condimentele
şi cu toate tresăririle ...

despre un loc important

Am venit unde se merge în siguranţă pe întuneric,
iar umbrele strălucitoare ale felinarelor
îmi ţes o nouă poveste pe pânza de păianjen a eului.

Pregătită pentru cel mai important examen la materia Viaţă,
după ce am citit lacrimi uscate şi sudoare în loc de cuvinte
în cartea zgomotoasă despre cum se tace împreună,

singura întrebare care mi-a picat
este o foaie goală.
Cea mai reală formă de empatie -
cum să mă bucur de curcubeul meu în tonuri de sepia
şi cum să nu îmi trădez albul interior
sau adevărul din cele şapte culori şi un milion de nuanţe
care eşti tu

cu absenţa ta,
cu viaţa care fierbe în tine,
cu felul în care eu am trecut

prin acest loc ce nu mi-ar putea
părea un acasă atât de perfect,
dacă nu mi-ar fi oglindă
reflectând prezenţa şi esenţa
propriului meu suflet.

suflet nerӑtӑcit

iatӑ, acel moment cȃnd aproapeștii unde te afli.

o constelație și un sfert la est de saturn.
gӑsești un ciob de inimӑ
dar nu știi sigur a cui.

nu ești chiar rӑtӑcit
pentru cӑ ȋți poți desluși clar
reflecția ȋnlӑcrimatӑ ȋn ciob.

nu ești nici pe drumul cel bun
pentru cӑ nu ai avut busolӑ niciodatӑ,
nici voie sӑ cunoști punctele cardinale -
iar copacii mȃndri se prefac cӑ au mușchi
pe toate fețele și pe cȃteva umbre.

tu?
tu sӑ ai ȋncredere
cӑ ӑsta e drumul tӑu
și nu drumul musafirului care ți-a fost cel mai drag,
fidel deși nu pȃnӑ la ultima picӑturӑ
care face paharul sӑ ajungӑ pe jumӑtate gol.

tu sӑ iubești
atunci cȃnd ți se spune cӑ niciun cuvȃnt care exprimӑ ceva real
nu ȋncepe cu "i",
tu sӑ ai rӑbdare
cȃnd se ȋngusteazӑ timpul pe fața celorlalți,
tu sӑ porți halou ȋn loc de cӑciulӑ iarna
și pantofi rupți și sӑ vorbești la pertu vȃntului și sӑ ȋndrӑznești
sӑ te uiți dormind pe o bancӑ ȋn parcul istoriei tale celei mai negre.
tu sӑ, tu sӑ, tu sӑ

fii tot ce nu ți-a fost dat.

iatӑ-te pe tine ȋn acest moment cȃnd aproapeștii unde te afli,
tu, suflet nerӑtӑcit, și iartӑ-te ȋn acest loc cu ceațӑ
pentru cӑ nu știi cum este mai bine:
sӑ vezi granița și sӑ te doarӑ nemișcarea picioarelor tale
sau sӑ zӑrești ce este dincolo de granițӑ și sӑ nu mai știi

dacӑ aceastӑ inimӑ degeratӑ
era a ta
sau a altcuiva
sau, poate, a amȃndurora.

sem título

împrumut atâtea voci de la vecini.
îmi spăl lacrimile cu detergent străin
în văzul nimănui, dar cu ştirea tuturor

căci cu fiecare voce, împrumut
o mie de feluri de a tăcea.
ofer greutatea sufletului meu în platină
pentru fiecare nuanţă, mă târguiesc

să le îngrop pe toate
într-un sărut, la doi metri sub
pământul uscat al buzelor mele.

poezie din ceaţă

mă acopăr cu sunetul alb al păcii
ca într-o spumă de zmeură cu un strop de iubire.

pentru prima oară, mă citeşti
ca pe o carte în braille
care se lasă văzută în sfârşit.

nu ne cunoaştem
cu artificii sau viori care plăng,
nu ne îmbrăţişăm
cu crengile noastre goale în costum de iarnă.

doar

îmi cânt tăcerea
în surdină
să îmi auzi
o singură lacrimă
cum curge
în cascada vieţii
care se revarsă disperată
peste sate, peste cer, peste
tot ce am avut mai sfânt.

tu nu eşti aici
ca să usuci norii,
nici ca să-mi înţelegi grindina.
dar eşti aici pur şi simplu.
ai ajuns la mine
şi m-ai privit înainte să-ţi laşi amprenta
peste luna ianuarie a ochiului meu fără soare

şi asta mi-a dat putere să mă ridic pentru un minut
şi să-mi strig numele ca şi cum aş striga
o veche prietenă dintre undele unui lac îngheţat.

la circ

fractalii joacă
în cortul de circ din poalele mamei.

răspunsul fără întrebare
tremură pe buzele mele
de fecioară dezvirginată
de timpul meu ucis cu mâinile tale
imaculate.

îmi fac mozaic din viaţă
cu tine.

pentru că mâinile mele murdare
încap într-ale tale
dar nu şi ale tale
într-ale mele.

(acum nu avem clovni, ci doar măşti.
aici nu mai avem demult niciun leu,
dar a rămas pe poziţii armata de dresori.)

Virgula

ce-i cu virgulele zilele astea?

*

ca şi cum cuvântul ar fi închis într-o cuşcă
să nu muşte de unde te doare mai rău,

dor
gratiile gâtlejului meu
ca un călău condamnat la muncă silnică.

nu vreau să dau cu sufletul tău de pereţi.
nu mai vreau nici să fiu din sticlă
şi să regresez în milioane de granule de nisip
la privirea ta de pisică blândă.

nu mai vreau să fiu o lacrimă mută.
sunt o lacrimă poliglotă!
sunt o lacrimă care te iubeşte
şi, pentru că te-am iubit, acum
curg dintr-un ochi care îşi poate distinge

propria culoare.

poate-i mai bine
albul absenţei, un ochi orb din moarte.

poate-i mai bine
decât să râd când îmi vine să plâng,
să tac când îmi vine să mor -

fetiţa cu chibrituri
degerată pe uliţa unei propoziţii
fără coadă şi fără cap
pentru că îşi aprindea chibriturile numai în gând

şi spunea nu doar în poezii
pe care apoi le ardea

la focul imaginaţiei.

dar parcă de fiecare dată
se găseşte un colţ de dumnezeu
să le amintească ochilor mei
exact ce nuanţă au
şi care le este locul de cinste în spectrul vizibil.

*

ce-i cu virgulele zilele astea?

you can't, give up!
you can't give up!

ca şi cum schimbarea unei vieţi
ar fi echivalentă cu
un punct greşit prea lung de o mână stângace
pe o foaie de hârtie.

*

cum se pune virgulă în suflet
când tot ce mai ştim
este răsărit şi apus?

în continentul braţelor noastre
încleştate unul într-altul
nu există
miazăzi sau miazănoapte.

regula de aur a jocului cu focul

vara nu se face foc în obraji.

vara se stă turceşte pe veranda sufletului
cu ochii goi şi pielea arsă.
vara nu te iubesc decât în surdină,
cu braţele ca nişte crengi timide, prea
încărcate de frunze pentru a se întinde spre
soare.

doar în septembrie te iubesc.
încep încet să mi te doresc ca pe o respiraţie
proaspătă, rază subţire de inspiraţie
pe care o îmbrăţişez pâna aproape o rup
printre frunze moarte care încă par vii.

se face frig din când în când,
se ceartă norii în inimile noastre;
plouă din când în când
pe aleile umerilor noştri care se confundă
ai unuia cu ai celuilalt.

acum se coc fructele sădite demult, demult de tot
în pământul ochilor noştri. acum ne vedem
printre lacrimi vii care par moarte.

fulgeră des, dar abia acum, când te vreau aproape,
auzim în sfârşit tunetele
în timp ce dansăm,
ni se şterg arsurile din caietul umed al pielii
şi ne umplem inimile
fiecare din izvorul care este celălalt.

dar până in momentul exact
când auzim primul tunet
cum ne izbucnerşte din măruntaie,
pentru dumnezeu! să nu uităm că

vara nu se face foc în obraji
oricât ne-ar înveseli flăcările.

nu mă uita

mi-e teamă că, dacă
mă îmbrăţişezi destul de strâns,
îmi vor înflori ochii.

vor exploda în petale de cer
şi nu vei mai fi în siguranţă.

incendiile se răspândesc repede
în grădina sufletului meu -

dar, înainte să te ard, cred că vei reuşi
să te strecori printr-o crăpătură veche
din gard, vei fugi şi cu fiecare pas

mi se va şterge numele puţin mai mult
din căldura fertilă a vocii tale.

în final,
vor rămâne doar
scame de gumă

din iubirea mea pentru tine

ca toate celelalte iubiri
pe care ai privilegiul
de a le plivi

din grădina ta
în care nu încap florile neînsemnate
de nu mă uita.

ritmul despărţirii

alunecă orele
neîndemânatice, leneşe, afone
pe cadranul inimii mele
îmi cântă prohodul
la pianul clipelor.
se şterge ceaţa -
da, se şterge cu vitriol
şi fosile vechi de milioane de ani
prizoniere în chihlimbar crăpat ...

alunecă orele
în cor cu inima mea, aritmic -
nu ştiu şi nu vreau să aflu
dacă finalul melodiei deschide poarta de linişte
către lumină mai multă sau către mai mult nimic ...

alunecă orele
până când rămân doar
picături de rouă din ele
pe obrazul meu
fără grabă, fără calendar
şi totuşi, simt - aproape
fără tine ...

ochi dezlăcrimaţi (lecţie de istorie)

dezinsecţie generală în ochii săi -
puricii de durere nu mai sar
sprinteni ca altă dată.
sub pădurea creştetului de fecioară,
astăzi stăm martori
deşertificării în sufletul său -
copac de umbră cu rază de lumină
moare
puţin câte puţin,
cu fiecare tu se mai
dezintegrează o firimitură de eu

s-a uscat
ca o pictură care se
mulţumeşte cu istoria
pe pânza pictorului,
doar într-un rid mai zace
ultima lacrimă care a
îndrăznit să încerce
a-i cuceri obrazul ...

harta trecutului

mă presez ca o floare în jurnal.
literele uliu zboară lacome
în jurul clipelor mele ce s-au dus.
ne ospătăm cu carne de bucurie
astă seară şi mereu.
sub conturul rotund şi alb
al lunii sau al unui fulg de nea.

mă presez ca o floare în jurnal
după ce am înmugurit, după ce am înflorit,
după ce te-am iubit
prea mult pentru cuvinte,
îmi formez propoziţii
din metafore, îmbrăţişări şi pene de vis,
să depun paragrafe şi pagini
în seiful fără cifru al amintirii.

iluminarea noastră cea de toate zilele

era grea dimineaţa. cărase-n cârcă prea mult alb. prea mult păr cărunt. un sac de gunoi prea plin de vise rupte, expirate, vise cărora li s-a refuzat din oficiu onoarea de a fi reciclate. credeam că pământul este al meu; ocazia mea de a deveni cineva. ca şi cum ritmul respiraţiei mele simple nu însemna decât ... un spaţiu gol, lipsit de sens, în dicţionarul existenţei.

am adormit uitând de mine şi am crezut că fac o favoare universului.

prin ceaţa amiezii,
m-am trezit surprinsă să nu mă mai văd.

norii ţipau, născând prematur umbre
şi înfloreau găuri negre din muguri de stea.

am înotat de la estul inimii mele
răsărind ca o lumină din mine însămi
când aproape mă înecasem în întuneric.

îmi scot iubirea să o spăl.
îmi scot umbrela din buzunarul sufletului.

nu e noapte. doar plouă.

cum îmbrăţişezi un vultur

înveţi să asculţi
nemişcat ca pământul.
pentru asta, e neapărat
să-ţi dezvolţi un simţ al văzului
ca nisipurile mişcătoare,
să te legeni cu vântul
şi să păcăleşti moartea molipsitoare
a celui din faţa ta.

nu ai voie sub nicio formă să zbori!
trebuie să te prefaci că înălţimea
nu înseamna nimic pentru tine.
ia-ţi gândul de la a îţi expune
diamantul tău de suflet, ascuţit şi preţios,
să ţi-l admire unul sau altul.
tu eşti de colecţie. aşa, viu, atins de pensula cerului.
nu da voie nimănui să te împăieze
nici cu puşca, nici cu promisiunea focului
şi nici cu o vorbă buna când eşti la capătul puterilor.

fii şi tu vultur.

gustă şi tu deşertul
ca să înţelegi cum e să simţi, pe rând,
fiecare fir de nisip al disperării.
aminteşte-ţi, tu trebuie să auzi fără să îţi ciuleşti urechile.
să laşi amprente fără să atingi.
dacă, totuşi, ai nevoie să atingi
vreun nor mai pufos în drumul tău -
pentru dumnezeu, nu care cumva să strănuţi,
îmbătat de iluzie.

atacul trebuie să fie precis
la miimea de secundă
sau poate şi mai mult, creează-ţi un fel de timp
prea mic să fi fost inventat
de cineva care se crede mare
stăpân al aerului.

muşcă. înfruptă-te cu carne vie,
bogată în momente magice şi proteine fără nume.
mestecă. ajungi într-un moment în care ştii, fără să studiezi,
cum să nu îţi mai cenzurezi pofta.
înghite binele şi există
ca şi cum nimic nu ar fi mai valoros pentru tine
decât clipa asta de vulnerabilitate în doi
când te arunci din rai fără regrete

ca să devii muritor şi să-ţi rişti viaţa
îmbrăţişând un vultur.

relief

ai ecou în pânza vieţii mele.

m-ai aruncat
în groapa marianelor
în mod repetat
şi te-ai întors după mine
să mă iei de mână
uneori.

nu de fiecare dată.

de multe ori, am rămas cu urmele roţilor trenului
fericirii pe faţă, cu cicatrici de vinovăţie
şi semne de “bună purtare” la vedere.
genunchi arămii care au vrut să cadă dar n-au căzut
din mila copacilor care mureau in jur,
din mila iernii care săruta soarele pe ascuns.

ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea
de două, trei ori, înainte să ne cunoaştem
sau poate în timp ce ne cunoşteam;
şi jur pe copilăria mea
că mi-a rămas afurisita de ascunzătoare în inimă,
locul ce se promitea sigur, acasă din bratele tale
de unde puteam porni în orice aventură, oricât de vijelioasă,
dar iată că -

braţele tale mi-au fost casă de paie. iubirea ta mi-a fost vânt.
iar eu mi-am cernut toate aventurile următoare
prin sita fricii. mi le-am stors în pâlnia dorului
până mi-am uitat miezul. am rupt cerul împreună
şi am muşcat din coaja lui ca din orice colţ de pâine veche -
doar atât îmi mai puteam permite
să cerşesc
de la tine ...

da, parcă se făcea că mi-ai lăsat ecouri adânci
în pânza vieţii mele. se făcea că ceea ce n-am apucat să cos
înainte de a te cunoaşte, de-acum înainte voi coase
mereu cu cioburi mici din coastele numelui tău
pronunţat incorect, incomplet, incoerent şi nepermis.

da, mă doare când eşti munte în ţara mea asediată
şi nu mai ştiu de ce. nu ţin minte dacă
mi-e prea grea fericirea, sau am încercat să ridic
toate lacrimile din lume între două degete
ca să demonstrez că-mi merit şi eu
colţul de pâine cu coaja de zâmbet din ochiul tău
întors spre un nou răsărit.

cuvinte de legătură

în cuvintele de legătură
se strânge iubirea mea ca un puroi.
se face pungă
lămâia dătătoare de viaţă
bocitoarelor din mine
care altfel s-ar fi îngropat în propriile lacrimi,
dar nu îţi pot povesti - nici acum, nici vreodată -
pentru că în grădina în care mi-a înflorit
trandafirul ăsta de inimă
nu cresc verbe. nu au răbare să crească
până ti se dăruiesc muguri, muguri de bucurie
nearticulată.
cu atât mai puţin substantivele - liniştea şi nemişcarea lor
n-are ce căuta în zgomotul zglobiu al relaiei noastre.
iubirea dintre noi este un pod din piatră, din puncte
de suspensie, din semne din naştere de exclamare.
se uimesc fluviile de noi şi tac privighetorile.
se fereşte moartea de noi şi învingem destinul
cu un stilou, cu un “dar”, cu un “oare chiar”.
de-asta nu o pot scrie, de-asta am amuţit, de-asta
n-are curcubeul destule culori
să te pictez alături de mine.
de-asta nu-i voie să facem fotografii.
în textul poetic al vieţii, iubirea stă ascunsă sub cuvintele de umplutură,
cele aruncate-n drumul de ţară al unui vers ca să iasă rima,
cele făra de care s-ar fi putut, dar n-ar fi avut rost.

umbre de zâmbet

ţi-a curs o dâră de iubire
pe bărbia vocii

şi tu nu o ştergi cu batista.
nici nu inviţi mai multe
bale de lumină
să-i ţină de urât.

tu îi dai voie să fie
în cameră cu noi,
în viaţă cu noi



iar mie mi-a rămas în gât
o îmbucătură mare de cântec ...

nu mă învineţesc
sau învinovăţesc,
nu mărturisesc că te iubesc
şi eu.

nici nu o scuip cât colo,
nici nu îi fac moftul
să îi dau drumul la zbor, să o
cânt -

eu îi dau voie să fie
prizonieră în mine
ca o floare presată
între paginile braţelor tale.




împreună tăcem cel mai melodios
Secretul
cunoscut de amândoi,
dar prea fotosensibil să fie lăsat liber să zburde
în soare.

blues (varianta completă)

fetiţa sărbătorită
cu mâini de adultă
poartă doliu
în jurul ochilor
şi ca o palmă peste pieptul bluzei.

şi-a pierdut antrenamentul
la zâmbet fără cenuşă,
la foc fără motiv întemeiat,
la voce fără cuvinte nespuse ...

nu ştie că azi se sărbătoreşte,
dar ştie că este o dată importantă.
are talent la cifre (dar nu la aritmetică).
aşa că ea comemorează
soldaţii imaginaţiei, căzuţi în lupta cu destinul.
înghite lacom coliva pe care şi-a scris propriul nume
în bomboane din ciocolată
albă.

hai la mulţi ani,
că tot n-avem de unde
şi tot n-avem de ce!

*

muzica se ţese pe sine
din gura muzei
trecătoare să lase un răvaş scris în piatră,
sunete care se fac nisip
şi poate nu ating niciodată decât marea neagră,
dar nu te îndoi de asta:

marea neagră nu va mai fi niciodată la fel.

valurile dansează.
improvizează în pas cu cerul.
tsunami se iubeşte cu luna într-un colţ.
ei în penumbră, restul lumii
parcă nicăieri. parcă pretutindeni.

o singură trompetă
şi două voci.

nu sunt cuvinte nespuse -
sunt doar versuri
care se scriu cu peniţa subţire a cântecului
pe foi de vânt.
o clipă şi s-au şters. o clipă şi lumea a înflorit
cu o floare mai bogată.

*

femeia iubită
îşi scoate masca de pe ochi
încetul cu încetul -
o mască invers, menită să deghizeze
întreaga lume, să i-o ascundă.

cea care în fiecare zi
devine cu o nuanţă mai puţin oarbă
a primit cadou astăzi
vreo cinci albastruri noi.

încă nu-i destul să construiesc un rai, îşi spuse
numărând pe degete, hai mai bine
să le pun pe hârtie, să văd cum le stă într-o poezie
peste care voi pune încă o cărămidă de albastru,
apoi voi bate încă un cui de vers!

*

iată!
ceea ce ea credea că este o colivă
pentru cei prea-puţin-vii,
s-a dovedit a fi cutie cu tuburi de acuarele albastre -
o nuanţă pentru cer, o nuanţă pentru mare,
o nuanţă pentru bucurie, o nuanţă pentru vocea lui
şi o nuanţă pentru îmbrăţişare.

e timp pentru moarte.
mai e timp şi pentru viaţă.

vis la reducere

îţi cumperi un vis
de unde se dă cel mai ieftin.

nu îţi permiţi
soarele -
pleoapele tale se întind
peste globii oculari
însă nu ajung să atingă cerul

iar căldura ta de decembrie
îmi înveleşte canadiana
într-un cearceaf subţire de ninsoare
descusută.

îţi cumperi un vis
de unde se dă cel mai ieftin,
te lauzi că ştii cel mai bine
... toate promoţiile din oraş

şi cine ştie
ce altceva ţi-ai mai luat
la mâna a doua

(poate o tragedie, poate râsul spânzuratului,
poate până şi vocea senină a respiraţiei tale
a fost împrumutată cu talent într-ale liniştii, în mare grabă
smulsă de sub genunchii unui munte care a avut încredere
şi răbdare în relaţia cu norii lui - supuşi după milenii de iubire).

urări la diateza pasivă

adevărat
sare minciuna din gâtlejul meu
ca un strănut,
reflex condiţionat în miliarde de clipe
întrerupte, decupate din cartea sufletului meu
şi lipite în codul bunelor maniere
colorat cu galben şi cu vânt şi cu frunze rupte,

un copil se lasă conturat cu creta
să îl calce maşinile în roţi murdare şi glasuri care ceartă.
copilul care a murit de inimă bună
se lasă înmormântat într-un contur de cretă albă
pe asfaltul parcului unde nu are voie să se joace -
cu o cruce la cap şi tăcere dată la volum maxim
în gura preoţilor.

sar cuvinte fără sens
şi din gura mea condamnată la închisoare fără gratii,
cerneala îi împroaşcă pe toţi din călimara privirii mele sincere
dar nimeni nu vede că broasca râioasă care-mi sare nedorită din gâtlej
este scriitoare de ficţiune
şi atât.

adevărat
sare minciuna din gâtlejul meu,
se alătură-n horă suratelor sale minciuni
despre sori servitori ai pământului cu moţ -
nu că aş fi una dintre verigile cele mai slabe ale luminii ...
se sacrifică adevărul meu pe altarul oricui,
sare degizat până la oase-n minciună
din gâtlejul meu - ca să mai am un
gâtlej
din carne caldă, să decid eu cât şi când şi de către cine
mă las încuiată într-un contur de cretă pe asfaltul vieţii.

primăvară mixtă

cred că ţi-am uitat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat, într-o poezie mâzgălită pe un şerveţel

cred că-ţi pierd vocea din vocea mea puţin câte puţin
mai bine-am ieşi noi doi cu o vioară la un pahar cu vin

cred că te iubesc pe tine dintr-o fotografie din ce în ce mai mult
azi spun să fie ce-o să fie, eu vroiam doar să te revăd pentru un minut

în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

simt că mă scurg încet încet din braţele tale
ca o apă nebună curgătoare, pornită la trap
ca şi cum am un drac în mine, ce-mi aminteşte
că azi n-am alt loc în lume, dar am alt împărat

simt că mă laşi să evadez din rai prea uşor
simt că nu mai ţii melodia când cântăm în cor
simt că ud din stropitoarea ochilor mei un pământ pustiu
simt că la capătul drumului, să mă opresc va fi prea târziu

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

văd c-am vrut să rămân aici, la dreapta ta
să ajut când în sufletul tău de mine pierdut
se va aprinde cu bucurie lumina
văd c-am vrut să-ţi fiu şi eu ţie început
văd c-am vrut, văd c-am vrut

dar acum miroase a nori în inima mea
acum se coase cu fir prea fin tragedia
care trebuia să vindece răni
şi-acum doar plânge şi sparge căni de cafea
văd c-am vrut să rămân şi eu cu tine în noaptea ta
dar vreau mai mult să învăţ, să aflu că merit să fiu altundeva,
că totul doare mai puţin dimineaţa ...

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta spun o poveste ochilor tăi cândva binevoitori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău a devenit al meu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai iubitoare şi verde decât toate prin care-am trecut
o floare călcată-n picioare, bocitoare o mie
dorul tău cu miros de curcubeu
când îţi mulţumesc pentru ploaie şi plec eu

cred că ţi-am păstrat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat intenţionat, într-o poezie transcrisă cu chef
de pe calculator pe un şerveţel

doamna

frumoasă ca nopţile fără lună, ea trece
cu umeri goi şi inima plină, trece -
o adiere care îţi atinge, timidă, doar vârfurile degetelor
şi s-a dus.
dar rămâne
o mireasmă de iarbă umezită-n rouă
în amprenta-ţi de primăvară.
ea te-a vindecat de a desena frunzele cu galben
şi iubirea cu săgeţi.
într-o clipă cât o cofă cu apă rece, ea te-a învăţat
să te odihneşti verde de poezie
pe orice foaie subţire de toamnă, fără să cazi
şi parcă
vocea ta
altădată palidă
astăzi a devenit mai mult decât un ecou.

puiul de lebadă din mine

puiul de lebadă din mine
încă te cântă -
origami de linişti,
ecouri îndoite
ale tăcerilor noastre.

cu aripile astea
nu se zboară,
scria pe gura ta închisă
cu cheia unui sărut
nevăzut, dar
al cărui parfum l-am simţit
din nările inimii ...

puiul de lebădă din mine
încă te ascultă cum taci,
cum îmi amuţeşti cântecul;
şi te crede, încă te crede
prea mot-a-mot,
iar când crede că nu se cade să zboare
cu aripi ca ale lui,
vede cerul ca fiind al tău,
vede cerul tău reflectat pe suprafaţa apei
care fusese a lui
şi iată aşa, din naivitate în naivitate,
puiul de lebădă in mine
refuză să mai plutească.

alegeri

eu l-am ales pe domnul soare
să mi-l înfig în ochi
pentru un moment de înfumurare
să se-nvârtă nouă planete în jurul meu
sau aşa să-mi pară
şi să decid care rămâne-n cer şi care zboară
spre alt cartier
sau cel puţin aşa să cred

am spus pa pa lunii
înainte de bună ziua
i-am fluturat batista în faţa aia palidă
fără să mă uit că pe batistă
erau cusute contururi de lacrimă
pe măsura lacrimilor mele

nu am acceptat
nici în ruptul inimii
că puteam să greşesc
că singurul voal pe care îl voi purta
la nunta cu cea mai luminoasă stea
va fi ţesut din cea mai deasă umbră

şi acum mă întreb
dacă n-aş fi insistat atâta
să strălucesc

oare cum mi-ar sta
gătită în mătasea prezenţei
altcuiva

dantela

voalul
prin care am văzut lumea
ca fiind ţesută fin, punct de viaţă cu punct de viaţă
întotdeauna spre o formă de împlinire,

se destramă.

se deşiră din el
fire până acum nevăzute.
se deşiră mirele din mireasă,
stropii de apă din flacără
şi rămân, încetul cu încetul, firimituri fără formă
pe care nu le recunosc, nu mai ştiu dacă

vreo turturea le va vrea
la prânz, cu inima deschisă pe pervazul meu
ţesut alandala cu firele deşirate
dintr-un voal atât de special -
un voal oarecare, prin care eu am văzut lumea
ca fiind simetrică, izvorând adânc din pieptul meu
punct de iubire cu punct de lumină
întotdeauna spre câte un călător obosit.

regrete fără părere de rău

ai o pară coaptă în ochi, aşa-mi spunea.
va veni iarna şi tu vei fi putrezit demult,
dar eu continuam să alerg
cu papilele gustative legate fedeleş într-un vers
despre tine
sau despre mine
sau despre o noapte pe care am încercuit-o cu roşu în calendar
ca fiind a noastră - foaia de hârtie şi bucuria bolnavă din stomac,
nimic altceva.
dar eu gust tot ce tu porţi adânc în ochi, mi-a mai spus
în liniştea sa de cimitir pentru vii.

tablou de vară înrămat în linişte

o viaţă scrisă în scrisori netrimise.
o privighetoare melofobă.
frunze cu milioanele în pădurea de foioase,
toate intimidate în faţa vântului.
iarnă, peste tot iarnă care şi-a decupat din inimă
zăpada şi frigul, lipind stângaci în locul lor
soare din poleială.

viaţa scrisă în scrisori netrimise
va fi lecturată numai de hoţi,
silabisită ca o lecţie din abecedar
până la ultimul strop de singurătate.

presiune

vomit pe hârtie
cerneală cu îmbucături mici de cuvânt
înca nedigerate.
mă hrănesc invers
cu iubirea ta
acum pentru o pagină în loc de un ceas.
acum caligrafiată cuminte
ca şi cum ar avea o direcţie şi o formă
în lumea asta a timpului, a măştilor, a
noastră.

... într-un cântec aglomerat

M-ai recunoscut
abia într-un cântec aglomerat
în care poate mulţimea te-a împins
prea repede ca să-ţi mai găseşti
un rest de timp pentru mine,
o monedă de 5 bani de voce să mă saluţi
din colţul unui zâmbet
şi poate ai simţit şi tu că te-ai sufoca
dacă nu te ridici rapid la înălţimea cerului
şi poate băgai mâna în buzunar
după cheia sol, să-mi descui inima
şi să te simţi din nou ca acasă,
dar buzunarul părea acum gol.

Da, cred că într-un cântec urban
care mie nici nu mi se mai pare atât de aglomerat,
în sfârşit, poate că m-ai recunoscut
pe mine şi iubirea mea din oxigen care nu face decât
să îmi ardă căile respiratorii.

seminţe de speranţă

înflorim

ne zidim
în petale

construim
o mânăstire
dintr-o mână
de frunze

şi-un ochi de verde
amândoi din aceeaşi
rază de soare

nepastel

cerul oftează
într-o singură nuanţă de gri
grea pe umeri
o zi fără umbre

norii mi-au uitat numele
ei prea sus
eu aici jos
desenată cu creta pe asfalt
ştearsă în numele curăţeniei
cu inimă de politician

astăzi nu îmi plouă
astăzi nu îmi ninge
se face deşert fără soare
în corpul meu
mă ascund sub acoperişul
frigului tremurat stângaci
de către pământ
pe hârtia timpului

ia timp până rămâi fără cuvinte

ia timp până rămâi fără cuvinte.
liniştea fierbe încet
la focul mic al unui dans
pentru două inimi albastre.

ia timp până rămâi fără cuvinte.
secundele mele fără tine.
orele tale cu mine.
calendarele noastre prea murdare
unul de cerneala celuilalt.

ne pictăm în afara conturului
şi plângem ca nişte copii
care cresc cu un milimetru
(unul sub ochii celuilalt,
unul în umbra celuilalt)
şi îşi dau seama că nu sunt mari pictori
(dar tu eşti văzul meu cel mai clar,
eu sunt lumina ta cea mai lumină).

durează o viaţă într-o zi
până înţeleg, până te găsesc întreg
într-o firimitură din durerea mea.
viu. o apă curgătoare prin mine
care nu se lasă până nu-mi potoleşte setea;
eu, o sete care te iubeşte
chiar şi când trebuie să îngenunchez,
să mă aplec după tine în noroiul
cel mai noroi din mine.

(ne)asociere liberă

ai tălpi de foc, i-aş fi spus.
mi-ar fi dat o palmă
cu vârful unui cântec.
pleacă de-aici, m-ar fi rugat
cu glasul ca gheaţa caldă, topindu-se
în timpanele mele -
m-aş fi înecat în faţa sa
ca o corabie la malul timpului
cu pânzele sus şi pe pânze
mormântul unei pictoriţe impresioniste
săpat într-un cuvânt.

arde, i-am spus
într-o paranteză care mi se mijea sub ochi
a fericire.
chiar că! mi-a răspuns
şi refuz vehement să aflu
ce vroia să îngroape în aceste cuvinte.

pe nemestecate

am înghiţit
mareele dumneavoastră
cu toate zaharurile de nisip umed pe tălpi de copil iubit
şi cu tot piperul înecăcios al braţelor de sirenă strangulând cerul,

v-am iubit la ovulaţie când vomaţi stele la kilogram
şi când năşteaţi prin corpul meu de mamă surogat poezii pătate cu sânge
tot v-am iubit,

nebuneşte stimată
doamnă lună!

în care nu contează despre ce e vorba

explodează din mine
ca o rochie nemaipurtată
franjuri şi petale
ce răbufnesc din floare -
buricul pădurii.
soarele cordon ombilical.
din mama cântec de pasăre,
îmi fac loc cu coatele
şi mă nasc mai eu decât eram ieri.
explodez din mine
şi creez un nou univers
pentru cine vrea
puţină poezie la o cafea
cu gust de bucurie.

... fantomă

lipseşti din mine
ca un braţ amputat
din rădăcină, din inimă,
care încă nu a învăţat
să lipsească.

tu umedă în ochii mei
eşti ecoul
care încă se mai aude,
ca un moft al vântului,
după ce cuvintele
şi-au pierdut demult
şi glasul de la început,
şi liniştea ...

lipseşti din mine
şi eu te sărbătoresc
în fiecare noapte
cu câte un buchet
de dureri proaspete
care nu şi-au avut
niciodată locul
în mine.

Poveste de crescut copiii

Când eram mică,
trăiam într-o poveste
scrisă de mine în gând
din fragmente
scrise de alţii pe hârtie.

Astăzi
sunt singură.
Nu trebuie
să fac pe plac nimănui.
Aici am voie să
mă joc cu focul
şi nu mă ard.
Flirtez cu vântul.

Visele mele vorbesc
în limbi
pe care eu încerc
să le uit,
dar gramatica lor
îmi curge în vene
de când m-am născut

fără punct, fără paranteze.

vacanţă în iad

corpul meu gemea după seninătatea întunericului -
o tăcere a stelelor şi sorilor şi norilor şi
a găurilor negre din mine,
să nu mă mai jignească cerul
scuipând uitare peste istoria noastră
sau peste eroismul meu mărunt, de duminică
în care nu mi-am luat liber.

mă mint
că îmi permit
bilet dus-întors
numai pentru iad ...
fac plajă la lumina
focului care îmi mistuie
fiecare atom, fiecare iubire,
fiecare urmă de a fi fost om ...
focul ăsta făcut din foamea frigului
celui mai primitiv din mine
înot într-o mare cu bulgări de pământ
în gură, în nări, în urechi -
liniştea bubuitoare a surzilor,
tăcerea durerii de măsea.
îmi miroase inima a păcat
cu urme de sulf şi smoală
care mă şterg din memoria timpului.
mă odihnesc pentru că
nu mai există orizontal,
nu mai există vertical -
ca şi cum mi-aş fi luat un concediu plătit de la viaţă.

mă voi întoarce.
voi înflori din nou.
mă voi reproduce din mine
altundeva, încet-încet deplasâmdu-mă
în inima unui sol mai fertil.
îi voi aduce aminte timpului cine sunt
şi, înapoi pe cer, în bătălia dintre neant şi lumină,
voi străluci mai tare decât înainte

şi data viitoare
îmi voi cere întunericul plată
pentru munca de a fi ţinut
un sistem solar privat de soare
pe umeri când era cel mai greu,
îmi voi aminti eu istoria
şi voi fugi mai departe decât iadul,
acolo unde seninătatea este mai sfântă decât lipsa ochilor,
liniştea mai melodioasă decât o durere prea mare ca să o port în cuvinte.

sezonul despărţirilor

este sezonul despărţirilor
când copacii îşi cern frunzele
prin sita culorii
şi rămân goi, nuzi în frigul
lui împreună gerar de unul
singur
mai bine decât o primăvară
cu flori de gheaţă în loc de ghiocei.

pentru că merit viaţă,
adaug în calendar
al cincilea anotimp:
sezonul despărţirilor
când plouă cu lacrimi
să potolească setea pământului
înzăpezit în îmbrăţişarea
unui soare care i-a rămas mic
şi a uitat de ce obişnuia să strălucească.

sărbătoare mare în pieptul meu cucerit de spasme:
este sezonul despărţirilor!
acea lumină gri, obtuză
care mă obligă să văd cu adevărat
şi acel miros de moarte
care mă invită la un dans cu creşterea.

fac curăţenie generală
în casa sufletului -

deci nu veni cu mine astăzi,
nici mâine.
nici pe întuneric,
dar nici în lumină
nu te mai primesc
pe tine, crăiasa minciunii
sau pe tine, ginerele mării turbate
sau pe tine, poezie care ţi-ai dat
arama pe faţă abia in ultimul cuvânt al ultimului
vers.

vă scriu la revedere tuturor
pe acul meu de brad,
singurul verde
în acest sezon al despărţirilor.

(rămas) bun pentru bun (venit)

celui care mototoleşte stele
ca pe nişte bucăţi de sugativă uzate
şi le aruncă la gunoi

îi scriu azi:

*

da’ mai înnoadă-ţi singur
propriile tălpi fundă peste fruntea-ncreţită
sărutându-ţi ochiul drept cu unghia degetului
mijlociu de la piciorul stâng
trecut prin inimă!

ia, luminează-ţi propriul sistem solar!

de ce să primeşti tu viaţă
fără să plăteşti nici măcar
cu un ban de zâmbet?

*

eu am să plec acum
într-o lume nouă mie.

o lume unde, dacă ofer
un buchet de flori
din grădina timpului,

voi fi plătită
greutatea sufletului meu
în raze de lumină.

poate că sunt începătoare
în arta primirii înapoi,
dar cred că mă voi descurca
în hăţişurile terogurilor şi
mulţumescurilor

fără tine.

ţinutul înceţoşat unde te sfârşeşti tu şi încep eu

te ţin prizonieră într-o mie de cântece
încătuşată în căştile mele

tu cu soarele care-ţi străluceşte în colţul vocii

tu ca o meditaţie singură-n trei şi-un dumnezeu
care mi-a avortat sufletul la maturitate

tu şi ceaţa dintre noi şi muşchii mei care încă
nu au învăţat să facă deosebirea între extaz şi groază

cerneala

domnişoara albastră
ca cerul înainte de a
trage păsările de pe el
pătura nopţii

pune o firimitură din sine
în fiecare cuvânt

în fiecare virgulă
îşi lasă amprenta

pe fiecare pagină
moare câte puţin

domnişoarei albastre
care obişnuieşte să-şi
poarte uniforma
pe dos

îi vor fi sicriu
mii de poezii
împrăştiate în vânt

paşii ei
deveniţi muguri de linişte
înaintea călătorilor
prea obosiţi să-şi mai aducă aminte
că în miezul oricărei sărăcii

ei au amprente de dăruit

subapreciere

parcă anul întreg ar fi fost o şoaptă
a vântului maratonist
care la linia de finish îşi aminteşte
doar foşnetul frunzelor
ca şi cum toate ar fi cântat
o singură secundă
în cor
şi s-ar fi auzit pretutindeni
doina existenţei lor
mai uşoare decât aerul
până dincolo de iarna din oase.