Să fim uniţi, să nu fim diferiţi, să ne tăiem limba când e amar adevărul de pe ea

 

Împletim culori, simboluri,

istorii atât de vechi încât nu mai ştim

dacă avem de ce ne simţi vinovaţi,

mirosuri de sacrificiu 

şi unire cu preţul empatiei 

pierdute pe drum 

pentru că nu am suportat niciodată

spaţiile goale, hârşâitul creioanelor

pe inimă cât încă ne schiţam propriul contur. 

E nevoie de curaj

să te opreşti o secundă

şi să laşi liniştea să te cânte

în ritmuri pe care nu tu le-ai ales.

Mai uşor să recităm aceleaşi cuvinte

golite de sens, pline de tradiţie, 

alea în care nu am încăput niciodată.

De ce să îţi urneşti vocea din amorţeală

să faci pace, când poţi atât de firesc

să te lupţi cu adevărul din tine

până devine mozaic din cioburi ascuţite de minciună?

Zboară bucăţi de hârtie colorată prin aer

şi ne petrecem iubirile şi durerile 

încercând să le prindem, ţinându-ne respiraţia, ţinându-ne

de mână doar ca nimeni să nu danseze

nişte paşi atât de vii încât ar fi

de nerecunoscut. 

 

🖤

 

şi din soarele care a răsărit din nou

de prea multe ori

şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu

şi din muntele care a rămas de piatră

s-a născut seceta. 

Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,

mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor 

mereu la fel de schimbător.

Aşa se face

că m-am obişnuit cu buzele uscate,

că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte

din mine.

Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară

ca de o herghelie de cai-fantezie 

urcând la galop pe pereţii interiori

ai inimii mele care nu se mai ştie 

întreagă

de atâta timp. 

Mi-e dor măcar să mă ardă setea.

Astăzi observ cum s-au stins stele în mine

când mi-am permis să adorm pentru o clipă

şi să visez altceva decât pe tine

când visul rămăsese singurul loc 

în care aveai ecou şi umbră.

 

Oul de lumină

... şi cântecul îmi arde carnea.

Carnea mi se sparge de trecut

ca marea de mal şi se face spumă.

Spuma tremură până vine o briză de furie

şi mişcă pietrele cu un milimetru. 

Milimetrul de mişcare infectează toată planeta

şi se învârte totul în jurul schimbării

până se crapă de ziuă. Iar ziua asta proaspătă

se ridică precum praful şi se preface

în cântare ...

Boboc de muzică

 

Mă culeg

din linişte

înflorind imperfect.

"În sfârşit," îmi oftează carnea

ca o briză de primăvară -

îmi ascult respiraţiile

ca pe nişte veşti mult-aşteptate

din partea cuiva drag

şi merg după cum cântă

viaţa în mine. 

Blocaj

 

Sâmburele de om

sfârtecat de singurătate

în sol fertil

se rătăceşte, 

deviază din propria existenţă

atât de departe

încât se scurge din el

în formă de sunet strident

tot ce ar fi putut înflori.

Mama surogat și iubirea autentică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La tezaurul de lumină

al Mării

rămân datornică;

mi-a împrumutat cândva 

o promisiune de sens,

un val de viaţă

când eram mai mult decât moartă,

iar acum trudesc

să îi răs-plătesc mar-inimia

cu un pumn de încercări 

şi-un mănunchi de erori

să mă ridic din genunchi, 

din nisipurile mişcătoare

care mă iubesc mai mult în pântecul lor înecăcios

decât în orice urmă a bucuriei de a fi.

O văd încă

în fotografii, în poezii, în lumina firească

ce mi-a rămas pe piele de când am aflat-o:

cândva, m-a iubit şi o Mare

care nu avea nevoie de mine

şi m-a primit ca pe un cadou,

să plutesc uşoară şi liberă 

în deplinătatea ei.

Fata care aducea curcubeul

 

Ea îl presimţea în pori.

Între patru pereţi fără ferestre,

între patru visuri fără iubire -

de la furtună, i se colora sângele.

Îi rămâneau mute venele, poveşti 

cerşind o ureche să le audă dincolo de cuvinte.

Fata care înţelegea universul pe corpul unei gărgăriţe

şi aducea curcubeul pe cerul gurii ca şi cum ar fi fost

în acelaşi timp nimic şi tot ce conta ...

mi-a explodat în faţă când nu i-am înţeles lumina

deşi îmi hrănise inima cu ea de atâtea ori

şi a devenit curcubeu.

 

Când mi se aprind felinarele în carne

 

 

Mi-am mângâiat cu mâini moi de cerneală

Drumul

de atâtea ori, m-am confundat cu el

când mă uitam în oglindă şi nu vedeam

nimic altceva de preţ. Aveam o poveste

de aur cald în piept

şi mi-am mizat toate şiroaiele de durere

pe firul ei narativ gros, luminos.

M-am visat soare cum se visează ghinda stejar

când creşteam în miez de noapte

şi nu aveam nici un felinar

şi, deşi bolboroseam multe cuvinte de umbră,

încă nu eram fluentă în limba beznei.

Dar când îmi cresc raze dureroare 

din spate, în formă de aripi,

şi sunt legată printr-un blestem de pământ,

contrastul din mine nu încape între două coperte opace ...

Am petrecut ani de zile învăţând raţiunea de a fi a graniţelor

şi iată-mă, în sfârşit, pe târâmul din carne şi oase şi fiori 

al înţelegerii:

neţărmuită mare.

Mă poate îmbrăţişa briza din orice direcţie

şi pot naște lumină suflând puf de păpădie

oriunde mă aflu. 

Luna care mă trăgea şi mă împingea

face parte din mine

iar scoicile din corpul meu încordat ar vrea

altceva decât acest şirag de perle.

Înotul meu 

pe viaţă şi pe moarte

ar putea fi plutire ...

 

Ofrandă

 

O scrisoare către lume

într-o singură literă,

sămânţa din care se va ridica o pădure

şi va îmbrăca muntele.

O scriu după dictare,

dar îmi cântă degetele

în cor cu voi, 

mă cântă soarele de iunie

sub care încap toate,

mă în-cântă ecoul de "bine-ai venit"

pe care l-aş putea avea

când din litera mângâiată de mâinile mele,

lângă atâtea altele, clădite de meşteşugari 

mai pricepuţi şi mai curajoşi decât mine,

va creşte libertatea şi iubirea cu braţe largi,

tot mai largi.

După luna de miere

 

După luna, anul, deceniul de miere,

după ce s-au uscat, spălat, plâns

şi ultimele picături de sirop

cu care îmi înşelam copilăria

când durea desprinderea mai tare,

când nu aveam alte braţe în care să

mă arunc -

vine oceanul şi şterge 

ideile absolute de pe nisip. 

Vine istoria, mă ia de mână şi mă conduce,

îmi arată miliarde de camere în care nu am intrat,

universuri întregi unde legile naturii sunt diferite

de cele din holul existenţial în care am stat atâta timp

în şosete, cu ploaia rece curgându-mi şuvoaie din păr

fără să îmi dau seama. Nici măcar la mine

nu intrasem, nu explorasem, nu iubisem pentru că nu mă

uitasem ce era de iubit. Cu atât mai puţin

în alte atmosfere, alte poveşti trăite în carne.

După luna de miere, vine vremea 

să zbor cu albinele, să le cunosc, să le cred.

Şi nu îmi va fi dor de tine, deceniu 

de căutat în grădini greşite 

ceea ce a fost întotdeauna minunat de sălbatic.

Loc pentru nuanțe de gri

Nu aveţi loc pentru nuanţe de gri,

pentru melodiile care se şoptesc

între arşiţă şi furtună,

pentru noi, cei care am gustat din mai multe vieţi

şi purtăm mai multe pălării, mai multe poezii,

suntem mai mult decât o foaie de hârtie

în bătaia vântului, căutare de sens

într-un leagăn care îşi pierde esenţa când stă pe loc

dar vreţi să ne prezentăm.

Să apărem distilaţi, decoloraţi, îmbătrâniţi

de ninsoarea anilor decupaţi din noi

pentru că nu corespund la milimetru

cu mitologia voastră despre ce este un om.

Vreţi să ne târâm pe genunchi prin holul îngust al unui cuvânt

vechi, tradiţional, uzat şi destrămat la capete

şi, vedeţi voi ... odată ce într-un ochi a pătruns lumina

descoperind toate ungherele fiinţei,

aşezându-se confortabil în măduva oaselor,

primind cu iubire toţi oaspeţii ...

acel corp incandescent nu mai poate fi 

convins de întunericul alb-negru 

în miezul căruia s-a născut, din care a crescut.

Povestea ascunsă sub fiecare clapă de kalimba

 

Prima sămânţă de sunet

am găsit-o împreună cu tine,

într-o zi toridă de vară, 

într-un oraş al muzicii

în care nu ar fi trebuit să atingem nimic

dar tu - cu vocea ta ca un zbor 

peste cursa vieţii - nu puteai

să treci printr-un loc fără să laşi amprente

mai adânci decât se observă la prima vedere

(uită-te la mine acum).

Eu dintotdeauna am fost muzică

şi niciodată nu am ştiut să mă fac auzită ca atare.

Am cules primul fir de notă

- necunoscută, dar uşoară şi verde crud,

melodie de plăcere în bătaia vântului cald,

esenţa hrănitoare a ploii într-o bucată de lemn -

cu tine, de jenă pentru mărunţişuri pământeşti

când erai o prezenţă în carne şi oase

dureros de vie şi imperfectă şi aproape.

Ai ştiut cât m-am ţinut de firul subţire, fluid,

ca o fâşie dintr-un cântec neprevăzut.

Din fir au crescut frunze de improvizaţie.

Le-ai ascultat. Ţi le-ai amintit. M-am mirat

când încă ştiai cum creşte muzica 

în grădina buruienoasă a inimii mele.

O speranţă de leagăn, ca puful de păpădie,

aproape floare.

Draga mea, înmuguresc cântecele 

pe care mi le-ai plantat în vârfurile degetelor mari

aproape fără să ştii, aproape împotriva voinţei mele.

Ies sunetele dulci şi pline din sinele meu 

şi se fac auzite

şi au contur din ce în ce mai sigur -

circuitul iubirii în natura mea umană.

Înfloreşte muzica în mine

şi în fiecare cântec, eşti tu.

E lacul nostru. E corul care nu a ajuns

să se audă şi în afara

unei poezii stângace, unui sunet rotund - acum infinit. Graţie

ţie.

 

Foaia albă

 

Cândva vei fi pus în faţa

unei foi albe;

mugurii de cerneală se vor fi deschis,

cum stătea scris în sămânţa de timp

ascunsă în pământ 

de un om naiv care n-a mai ştiut

ce altceva să facă. 

Poeziile, sensurile, iubirile, minutele de magie

din care s-a construit o viaţă întreagă

vor naşte cândva

- mult după ce vor fi călătorit

departe, fără cale de întoarcere, ca puful de păpădie

în gândul unei zile toride de vară -

o foaie albă.

Ţipătul lor va fi pastelat, ţesut din uitare şi praf.

Apoi, tăcerea

de după furtuna cu tunete, 

cea apăsătoare, care nu e chiar linişte,

dar dacă oamenii din jur nu s-au înrudit cu mine

prin cuvânt şi prin foc,

uşor-uşor, apăsarea va începe să sune

ca liniştea veritabilă, spaţiul gol 

va părea concluzia logică 

a tuturor luminilor laolaltă. 

Stelele gemene mi se vor lipi de trup,

dar şi pentru mine foaia albă va fi deja

singura poezie din univers care merită scrisă.

Nu voi mai fi căutat demult definiţia

perfectă, din carne şi cosmos,

a cuvântului furat de vânt

"acasă".

Acum, însă, îmi furnică încă 

singurătatea sub unghii

şi te întreb: ce vei face

cu foaia albă?

 

Când generozitatea generează sens

 

Să vopsesc toate zidurile cu poezie

până devin transparente. 

Să îmi sparg inima

ca pe o puşculiţă, ca pe un caleidoscop,

să mă joc cu mărgelele colorate viu de empatie

şi să fac modele pe asfaltul răcoros, 

să se simtă auzită toată lumea care nu îşi permite

să se rostească pe sine până la ultimul cuvânt

şi să îşi ceară dreptul din naştere

de albină care nu ştie ce gust are mierea. 

Să construiesc turnul Babel în mine însămi,

semeţ, până în cerul gurii, 

ca să înţeleg toate vocile care se ciocnesc

în trecutul meu, în prezentul lor

şi să nu mai fie nevoie de nicio cărămidă de neînţelegere

în jurul meu.

 

Momentul elastic de așteptare

Mă desfăşor ca un evantai

în mâna unui străin

care nu m-a privit în ochi

niciodată.

Cad cu zgomot

pe podeaua tremurândă -

oare ceea ce văd deasupra

este luna palidă

sau o oglindă?

Simt valuri răzvrătite

cum se lovesc crude

de nisipul moale 

al vieţii mele

şi încă nu m-au atins.

Aşteptarea 

mi se depune 

sărată

pe piele, pe răni, în privire.

Adevărul crud și regretele coapte

 

Mi-ai fost alături, sub piele,

când ai avut nevoie de căldura mea

care părea să răsară din lumina ta,

mi-ai fost alături cu vocea mai moale

şi mai rapidă decât lumina

când îmi stătea la revedere pe limbă

şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste

din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.

Am crezut în tine 

cum nu cred unii nici în dumnezeu.

Trupul tău se trăgea din pământul

solid care mă prindea oricând cădeam.

Am fost atât de transparenţi unul cu altul

încât ne-am lăsat reciproc vânătăi 

pe trecutul ca ursuleţul din copilărie

deja rupt de prea mult dor 

şi am jurat că asta inseamnă să fiu

iubită.

Mi-ai fost alături mereu,

mai puţin prin pandemie, morţi, război,

mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,

să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii

pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,

şi ai tăcut numai când ai greşit dureros

iar eu am sărit prea repede să te iert

ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.

Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam

după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut

tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură

pământul pe care încercam să mă ridic.

Când a contat, 

când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,

acum că universul rămâne tot mai alb 

în liniştea de după o mie de explozii -

eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.

Deşi îmi ştii bine 

numele şi adresa şi inima şi singurătatea 

şi doliul şi durerea pe care am putea-o 

rupe ca pe pâine la masa nedreaptă 

la care stăm amândoi, vrem nu vrem,

şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.

Iată, un miracol: o poezie după care

chiar pun punct. Fără să te iert.

 

Soldățeii de plumb

 

Domino armat 

- artileria grea -

din foc se naşte foc

îngheţat încă de la primul

inel ars.

Din coşmar se naşte coşmar

chiar dacă trece prin cristal

şi prin senin şi prin curcubeie,

văd doar albul orbitor 

cum mi se prelinge fâşii din carne,

simt doar mâinile lor 

îngheţate în timp

cum îmi fac vânt

jos de pe table de joc

pentru că încă mă simt uşoară ca un cuvânt

urât, o poezie creionată pe o barcă de hârtie.

Să nu cumva să se ude soldăţeii mei de plumb - 

dar rugina nu iartă pe nimeni

şi pe mine nu mă uită nici de-al dracu

sunetul uşilor trântite. Acum dinăuntru,

joc pervers de întunericuri incurabile

în ziua asta a luminii.

Uneori uit că oamenii de aici au braţe calde

din carne şi oase. Atunci îmi fac vânt

măcar în gând, alunecând

iar şi iar, piesa în plus dintr-un joc vechi de domino.

 

Al doilea pas

 

Să am loc să fiu

nici mai mult nici mai puţin decât sunt.

Creşte lumina în mine,

pe pielea mea de nori,

în jurul meu.

Mă constelez. Nouă. 

Valuri de iubire

fiecare cu altă forţă şi alt albastru.

Nu trebuie să aştept picătura care va

sparge cerul în mii de lacrimi.

Ajung. 

Un popas ca un oftat înflorit

se aşterne în mine. Mă odihnesc

în voci calde şi blânde.

Umbrele vor locui întotdeauna în puii de lumină

cum şi răsăritul se naşte de fiecare dată

dintr-un apus.

Pacea din tine a cântat în mine

şi pacea din mine are ecou în ochii tăi.

Încă un pas. 

Nu de plumb, ci de pene 

care simt orice cu o mică tresărire

de viaţă, de licăr, de sacru.

Îmi întind universul 

ca o spinare de pisică

să fac loc în continuare

să fiu mai eu decât ieri.

Încăierarea

 

Mă iau la trântă cu o carte.

Mă fac elastic.

Îmi trage pumni de hârtie

şi eu îi savurez

ca un oenolog plictisit.

Lasă vânătăi de infinitiv

pe limba mea muncită

de texturi aspre, grăbite.

Cine va înţelege? Dau mai departe

scrisori de iubire duşmanilor mei.

Nu mă simt poartă. Mă simt zid lichid,

mă simt poezia recitată pe din afară la grădiniţă

când nu înţelegeam versurile, dar nicio propoziţie

nu-mi venea prea mare sau prea târziu.

Mă lupt cu fiecare literă, negru pe alb, ca pe vremuri,

îmi caut propriul nume în dicţionar

şi vin acasă cu cerneala altor cărţi pe tricou.

Şi nu mă opresc.

Pentru că există aer care mă pofteşte să îl respir

şi oameni care mă poftesc să îi iubesc

şi zile aglomerate între coperte albe,

pe care încă vreau să le deschid

curioasă ca o pisică, optimistă ca un cioclu,

şi simboluri pe care încă merită să le port

şi clipe care se întorc spre mine din viitor şi vor să mă inspire

în limbi în care încă nu ştiu nici să spun bună ziua.

Aşa că ucid cuvintele. Rescriu ideile.

Port două feţe deodată cum nici o monedă nu poate

Mă zgârii cu câte un sens. Mă trag copilăriile greşite

de câte un picior, sub apă.

Mă smulg din mine către suprafaţă

şi rostesc fiecare piedică

în nuanţe de echilibru.