difuz

mi-am plantat în păr

un labirint de gard viu

şi am uitat să las

sâmburi din cine am fost

pe drum

ca să regăsesc ieşirea.

iată-mă

rătăcind între idei fructifere

cu mâini de ger

filosofal:

tot ce ating se transformă

în ninsoare

pudică, nepregătită

să rodească.

roz

văd iubire doar acolo
unde razele soarelui nu ajung
la verde
să dea mâna cu ochii mei
peste pădurile întinse
plămânii dezrădăcinați
un covor de lemn plouat
să pășească v.i.p.-uri
trăind câte o tremurătură de pleoapă
pe lângă victimele dendrocidului
din pupilele mele dilatate
care doar au vrut
doar căldură
de cacao cu lapte
și gust de copilărie
în jos pe gîtlejul ăsta
reconturat de un adult artritic
de prea mi-au ieșit venele și hormonii
și dorul prin găurile lăsate
deconectate
de istorie
de mușcături
de tridimensionalitate

zdrobire

visez zig-zag
de-mi zornăie în buzunar
zilele care s-au dus
și când nimeni nu a văzut
toate piesele & unghiurile
ascuțite & zonele sensibile
& zorzoanele exagerate
din puzzle.

unii m-au pus la zid.
cei mai mulți se plimbau
pe malul mării
chiar în dreptul zidului
și au zis doar că li se crapă
de ziuă
și soarele le e ou fiert moale
cald
în picioare
furnicături care-i îndeamnă la drum.

câțiva gură-cască
- muncitorii -
lucrau la fundația
pe care trebuia să stea deja zidul.
dar avea șefu’ stele
să ne scuipe în ochi
să nu-i zărim pielea subțire de întuneric.
„merge și-așa” muncitorii fluierau
voioși
și  atunci
s-a prăbușit clădirea construită pe nimic cald
peste mine.

cealaltă lume

odată ce ai păşit

în cealaltă lume

înţelegi

ca o respiraţie rece

din abdomen

&

ca perii minusculi

care iau poziţie de drepţi

pe pielea ta

câmp de bătălie

chiar de mai găseşti

vreun camarad

ascuns

în buzunarul

de la piept

al cuiva

/

într-un cuvânt oglindă

în care încă arăţi a

Om

tu vei şti

în toate celulele

ceea ce alţii

nu vor înţelege

cu adevărat

nici în analogii

spumoase

la un ceai cald

cu turmeric

prin ochii tăi

se vede

albul şi negrul

din esenţa

vieţii

însuşi scheletul

existenţei

unde cei care nu au păşit

în cealaltă lume

văd culori şi nuanţe

tu auzi mormântul

unde alţii compun

melodii false

nimeni nu îţi vrea

claritatea

cenzură

dumnezeu a şters soarele cu guma.

după ce pentru flegmele-raze

- mofturi aruncate la întâmplare

în scrumiera albastră -

pusese doi oameni care nu ştiau nimic

topoare

să defrişeze toate pădurile,

toate emoţiile.

de dragul arderii

zeus a descoperit focul

şi ca să-şi dea aere

a inventat fulgerul.

doar ca să-şi omoare timpul

oamenii au făcut din propriile morţi

paratrăsnet

şi l-au curăţat pe dumnezeu din ei

- unghiile de iubire tăiate

din jugularele lor -

cu aspiratorul de imagini

neflatante.

victus

mi se închid zilele

ca uşile

unor afaceri falimentare

*

boala îmi întinde

oasele-cremă -

intru în pielea patului.

*

privesc împietrită

cum se nasc

firele de nisip

din mine -

coastele mele

sub valurile mării,

tăcerea.

*

rămâne în mine

doar vocea ta,

far indicând

direcţii greşite.

lumina ta

este gravată

în zborul meu -

destin de molie.

*

în picioarele mele

se zbate acul

unei busole stricate.

*

cerul senin

îmi masează

absenţa

ca pe o stâncă.