Thursday, June 22, 2017

şapte

şapte pitici
zboară bezmetici
în stomacul meu,
căci s-au definit printr-un basm
şi când s-a închis cartea. nu au mai ştiut
cine sunt.

*

şase cruci
îmi arcuiesc spatele
şi se teme o lume întreagă,
căci nimeni nu poate şti
în această viaţă
pe cine va nimeri
săgeata.

*

cinci simţuri
şi încă ceva ce nu rimează
ridică umbrele la rang de nori,
norii la rang de prieteni
şi, orbite de ceva ce nu poate fi numit
atât de brusc şi de brut,
nu mai văd, din tot întunericul,
decât lumina.

*

patru parfumuri
m-au tras spre tine
ca pe fulger spre fruntea mamei pâmânt,
să-mi scufund furtuna
în vocea ta de cristal cald
în care mă topesc cu lava
şi devin una cu apa -
curgătoare şi hrănitoare.

trei iubiri
mi-au înşelat paşii
să parcurgă drumul spre tine
până am venit mai aproape decât mi-am propus
şi iubirile au explodat într-un univers de călduri
şi atunci am văzut că nu eram doar
efervescentă. îmi crescusem rădăcini şi aripi
şi eram chiar
destul.

două zâmbete.
atât a contat.
îşi trăgeau sărurile minerale
din două piepturi
şi nu mai conta care era al cui.
un zâmbet  cu ochii-stea, pierdut şi regăsit
şi un zâmbet din catifea, ca să-l adăpostească pe primul
de propria iarnă, până învaţă să zboare.

iată pulsul unui univers
ce n-ar fi existat
dacă nu ne-am fi întâlnit
într-o zi, amândoi pregătiţi să fim
foaie albă de cer
pe care să-i permitem celuilalt să schiţeze
orice culoare.
oricât de nouă.
oricât de zgomotoasă.

Zâmbetul

(lung, cât o clipă
în care chiar
suntem)



am cules - fără să ştiu! -
steaua căzătoare
care credea doar în lumină.

ea mi-a amintit
cum se răsare.

mi-a ghidat razele
şi mi-a dat re-naştere
din privirea-i blândă
reflectând doar strălucire.



când în atmosfera ei fulgera
şi eu tunam, ca un ecou,

ne-am îmbrăţişat -

viitorul meu şi trecutul său
s-au împletit, vindecând
chiar şi ce nu trebuia vindecat.


ne-am izbit istoriile şi umbrele
una de alta
şi ne-am trezit cântând
imnul morţii
în armonie, cu pathos,
aşa cum numai doi muguri de iubire
pot cânta împreună -

indiferent ce nume le dau
dicţionarele monolingve,
limitate la sunetele pe care
o mână de oameni
le-au ştiut scrie.



m-a înmugurit - fără să ştie! -
soarele care nu mi-a înţeles verdele, dar

aşa suntem noi:

el, plin de strălucire.
eu, pictoriţă de viaţă şi freamăt .


Friday, June 9, 2017

quid pro nil

să aduni furtuna în ochi,
să o închizi etanş sub pleoape
cu cheie de noapte şi vis.

să faci ceea ce este corect.

să îţi umezeşti buzele
cu scuipatul cerului
şi să verşi cuvinte cuminţi.
cuvinte care nu ţopăie
pe pagina vocii tale:
da, da, da.
"nu" este o mitologie a desfrâului.

*

să îţi avortezi propriile mâini.

ţipătul nu locuieşte în gâtlejul tău.
nici căldura de roşu
nu îţi transpiră în obraji.

goală într-un câmp de nu-mă-uita
ofilite de atâta uitare,
confundate mereu cu o mare,
să nu vrei să smulgi nici un fir de păr
din capul zilei de toamnă
care ţi-a cerut să-i plăteşti cu sufletul
două monede aurii de moarte
ce oricum i-ar fi căzut din degetele-copaci,
coapte, cucerite în sfârşit de gravitaţie.