parcă te naşti
direct din durere,
nu din femeia
pe care o doare.
cu dinţii tăi
de lapte
şi cuvintele
tale stâlcite
tu tai mai
adânc decât cuţitul.
intri în mine
mai adânc decât fundul oceanului.
mă botezi cu
sânge din sângele tău
până mă dizolv
în tine
şi când îmi
dau seama că am uitat cine sunt - iată poezia!
când nu urli.
când colorezi
luna cu carioca albastră
şi îmi
zâmbeşti cu subînţeles.
când îmi
primeşti furia-sugar făcând nani
şi o priveşti
ca pe un cadou.
când îţi erupe
răbdarea pe faţă
în riduri pe
care nu le-ai ascunde
nici dacă s-ar
sfârşi lumea.
tu mă umfli ca
pe un balon de iubire.
îmi desfaci
nodurile
şi eu mă metamorfozez
într-o cameră largă şi moale
înăuntrul meu.
acolo,
dacă nu stau
atentă, cu mărunţişul
murdar de
vorbe de duh pregătit în mână -
iată arta
tăcerii!
inspiraţie,
eşti
ceea ce nu se
vede. dedesubtul cărnii.
dincolo de
ochiul care plânge
ori de inelele
de sub el, suveniruri din zâmbet.
tu mişti în
mine.
palmele care
aplaudă nu te cunosc.
coardele
vocale străine, care te neagă,
nici nu te
bănuiesc.
