dezintoxicare de speranță

am renunțat la fotografiat luna

eu, cu târâșul meu preamărunt
spre imortalitate.

ea, cu a sa căruntă-până-la-strălucire
nepăsare

plutește mai departe -
găsește
în fiecare noapte alt unghi, alt halou,
alt farmec.

unui impostor care mi-a arătat cine sunt

tu, vindecător prin chinină,

alungi toate relele

şi tot ce este uman

prin puterea de convingere

a cristalelor de gheaţă

care îţi sunt ochi, ferestre

prin care se văd doar ziduri.

tu îmi arăţi ce înseamnă

să nu fii şi să continui totuşi să trăieşti.

să nu iubeşti şi să continui totuşi

să îţi întinzi mâinile ca nişte miriapode

către oamenii care suferă şi totuşi sunt.

din greaţa mea curgi

ca un râu izvorându-mi din stomacul noros

unde, pentru un moment, m-am confundat

cu tine.

încet, încep să văd

în ochii mei, sclipirea de foc

la care te poţi adăposti

şi îţi poţi aminti propriul nume

şi încep să mă observ şi pe mine,

labirint de flăcări ce te conduce

spre căldura interioară

pierdută demult sub straturi de chinină

şi întuneric orfan de propria lumină.

clasorul

viaţa mea este un clasor

în care păstrez câte un eufemism

pentru fiecare călătorie a focului vital

din inima ta într-a mea sau

dinspre inima mea înspre a ta,

trecând graniţe de lemn imaginar

ce îmi păreau de nereconstruit.

în poziţie drepţi, ţin clasorul la piept

şi îl apăr cu inima goală, expusă

la crivăţ şi averse de ninsoare.

aseară am lăsat focul sfâşiat, flăcări-

flăcări făcute ferfeniţă de fum

întinzându-se spre roşu, pe pragul inimii tale.

în poziţie de stâlp încordându-se din toate pietrele,

încremenit în clipa asta de fugă din sine şi din lume

agăţându-se cu un fir electric de cer -

îmi apăr timbrele de orice amprentă

a vreunui bun samaritean sau

a impulsului imprudent de a merge mai departe,

nu cumva să îşi piardă valoarea

vreuna din călătoriile trecute

în acel continent cald

de unde am fost exilată

pentru incendiere -

roşu îndoit cu alb

inima

este o flacără invers,

o singurătate care îşi muşcă propria coadă

şi nu se satură cu ea însăşi.

durerea care o sfâşie

nu-i ajunge până în oase

să le ardă.

se se facă cenuşă

din care ce a mai rămas din inimă

să poată renaşte,

împlinită de foc şi înfometată de noua şansă.

sub pod (senryu)

sub pod
mărgăritare
ochii unui copil

martorii încetinirii

vocea ca un braț lăsat în apă rece

să plutească și să amorțească

se ridică lent înspre tine -

colac de salvare puțin dezumflat.

filmul alb-negru își acceptă puricii. 

sare imaginea. povestea se toarce

în continuare. stăm împreună 

pe malul durerii

și povestim despre copilăria

care nu a fost

în limba tăcerii și a gesturilor din cap

insesizabile.

doină de doliu

mi-ai dăruit un râu
al cărui izvor mi l-am înfipt în piept
deși mă doare rana dintre coaste
pe unde m-am străpuns cu procesul curgerii.

*

cu pumnul tău din mătase

m-ai lovit în moalele trecutului

tocmai în timp ce îmi inventam 

o poziție destul de orizont-ală

pe masa de operații estetice pe suflet deschis

care este îmbrățișarea ta.

*

ca o cheie, tu m-ai transformat 

în poartă deschisă

pentru cine are curajul 

să se vadă pe sine

de partea cealaltă.

ca un paznic epuizat, mereu la datorie,

eu mă condamn singură la rangul de martor neclintit

în timp ce alții trec prin mine 

spre un viitor proaspăt, cu miros de curcubeu.

*

uneori, sunt o țară în plină revoluție 

căreia i se face milă de cetățeni:

între valurile de sânge, 

sculptez în pietre puncte de reper

ale păcii.

*

uneori, îmi unesc afluenții abandonați spre adopție

celor pe care i-am considerat 

mai fertili, mai luminoși decât mine

și uite-așa

sunt stânca îmbătrânită-n durere albă

și răbdare de milioane de ani, martoră neclintită

a curgerii sacre din propriul piept.

*

aștept ca generațiile viitoare

de pe tărâmul e-moției

să continue doina

în alte limbi, 

cu mai puține figuri de stil.

Contemplare cu ceață și fără suspin

Ceață. Îmi place ceața. Când peisajul nu ni se oferă de-a gata. Trebuie să muncim pentru clădirile urâte, cerul senin și orizontul pe care îl ignoram zi de zi.

Durerea umezește. Uitarea alungă ploaia. Rămâne ceața. În mine și în afara mea. O mărturie despre golul care insistă. Care suportă să fie măcelărit prin umplerea cu confuzie.

Ceața. Idealizez ceața. Nu se crede prea sus. Îmi ține loc de organe interne. Îmi apără inima.








Foto: Adrian Cosma