linia de plutire

mă agăț de greșelile tale
ca de niște ancore
înfipte în țărmul stimei mele de sine.

când două anxietăți se ciocnesc

pui cuvinte de benzină
repede și gălăgios curgătoare
căci nu crede că își merită
prețul

peste flacăra albastră
adăpostită într-o voce indiferentă
a cărei alarmă de incendiu
sună numai la frigul interior
pe care niciun cuvânt nu îl descrie

și explodează.

alunecând

îşi face iar culcuş în mine

Amara fără de glas

care ţipă cu miros de paie pe foc.

întinde incendiile ca pe nişte braţe

după tine, singurul care ai avut urechi

să o auzi

şi ţi le-ai tăiat

pentru că înnebunind te-ai crezut pictor

în miezul întunericului peste care domneai

dumneata, penumbră.

smerenie

scot adevărul din mine

ca pe un copil murdar

rătăcit între valurile mării şi pielea încreţită

şi timpul pitit după o mare iubire spartă la mal.

îl scot cu toată ruşinea lui

cu ochii închişi, să uite că este

văzut

milimetru cu milimetru,

toate cuvintele pe care le smulg cu forcepsul

din mine însămi.

fiindcă mi-au putrezit iluziile în nervi

şi au făcut viermi,

acum îmi despletesc din ochii înceţoşaţi

fire de sunet clar

să îl auzi.

le prind pe ghergheful sensului

şi îmi descos din ele întrebări

pentru fiecare personaj

al poveştii pe care o trag uşor

de pe raftul cu texte sacre.

plâng în faţa celor pe care nu îi poftesc să mă aline

şi rămân goală în faţa unor respiraţii mai scurte decât a mea.

mă fac om în faţa oamenilor

şi după ce s-a luat de pe mine carnea, nu doar pielea,

ca şi cum ai pescui metaforele dintr-o poezie

şi ai lăsa în ea doar durerea,

nu mai e nevoie să fiu mai caldură sau să conţin mai lumină

decât atât.

poem după ce am iubit până la oasele de ură

învăluită în ceață
de amintiri pe care întotdeauna
m-am temut să le ating
cu un vârf de deget:
unele să nu se destrame,
altele să nu mă rupă în fâșii
de zgomot
când tocmai se transformă în liniște.

*

aleg acest ceas fără limbi, uitarea.
aleg fără să deliberez.
doar căldura ta poate deschide poarta
pielii mele, să îmi vadă până în inimă

și de atâta secetă în plin sezon ploios,
am devenit demult alergică la căldură.

ființa de întuneric

nopțile ei sunt torțe aprinse
la care să citească în palmele lunii
văile-răni și furtunile-fântâni,
frânturi de frământare
din care să modeleze altceva.

nici nu mai e de mirare că dimineața
somnul mușcă lacom
din carnea ei dulce de neputință.
ea, dimineața, se află încă
în starea de lumânare
cu ceara albită de prea mult gând
topită în stropi mici de speranță.