Îmi scufund corpul într-o limbă străină ca în mare.
Valuri de sens şi raze de lumină nou născută
mi se joacă în păr, împletindu-se. Muşchii
îmi devin din ce în ce mai moi, mai uşori, mai neatenţi,
legănaţi la sânul transparent de albastru.
Imponderabilitatea mi se trezeşte leneşă
în oase, în sânge, în umeri, în gâtlej,
în braţe,
se recunoaşte în nisipul fin de care nu mai trebuie
să îmi lipesc tălpile speriate.
După ani de înot şi febră musculară,
plutesc prin cuvinte. Sunt acasă în curgerea perpetuă.
Mă deschid fără să ştiu ce voi spune
şi din prezent, răsar
în nuanţe în care încă nu mă cunoşteam
adineauri
şi merg adânc
şi ştiu exact pietricica şlefuită de râul strămoş
la care vreau să ajung.
O ating dintr-o respiraţie.
Mi se potriveşte în mână
ca pielea din palmă.
Curg mai departe fără să privesc înapoi.
