brusc, m-ai jignit declarând, ca şi cum ai fi citit-o în
vreo scriere sacră,
că este indecent să te îndrăgosteşti de propria lună,
să te ridici pâş-pâş pe un taburet, cum am făcut eu,
şi să vopseşti cerul cu cafea neîndulcită şi zâmbet rebel
unde era de la natură ziuă, ca să nu îţi pierzi singurul
corp
care şi-a construit orbită în jurul ideii albastre şi
mult prea vii
despre cine sunt eu.
chiar în timp ce îmi cereai scuze, m-ai înjurat
pentru erezia de a îmi fi transformat cerul în tavan,
să nu cumva să iasă moleculele volatile ale zâmbetului
tău
prin crăpăturile din stratul de ozon, doar stângaci
cârpite
cu ceaţă.
atunci, chiar înainte de a îmi pune eticheta
şi de a îmi închide etanş sufletul,
ai jupuit pământul de viu.
pământul mi-a rămas plăpând sub tălpi.
l-ai rostogolit ca pe mingiuca unei pisici.
l-ai rostogolit de sub mine cât colo, afară din sistemul
solar-toracic,
iar atunci tălpile mele, din reflex,
au încercat să se prindă de vid
cu un cârcel şi cu un vârf de iubire.
dar vârful era prea ascuţit. a spart mingea
care, am observat abia atunci, era o prelungire
emoţională
a braţelor tale tropicale, din care îmi improvizaseşi hamac.
uite acum: din tălpi îmi cresc rădăcini roşii
care nu au unde să se mai înfigă.
infecţia se extinde la nivel de divinitate internă.
gravitaţia apasă pe conturul ăsta de carne
fără suprafaţă pe care să îşi sprijine tremurul,
cu atât mai puţin miez fluid care să conţină
bulele astea de căldură, care îmi intră pe nas
şi se opresc direct în amintire, deschid larg ferestrele
trecutului
şi îmi fac din inimă frig nemişcat.
mă întreb dacă tu ştiai
că, de când mi-ai violat dreptul la gravitaţie,
aşa cum nu mai pot să mă ridic, de aici
nu mai pot nici
să cad.
