grad de handicap

îţi străluceşte pe corp

exoscheletul armură

pe care alunecă orice

te-ar fi putur hrăni,

capcană de lumină

otrăvitoare

pentru oricine ar îndăzni

să te maivadă decât te puţinvezi tu

sau să te iubească

în vreun ton cromatic

care ţie mereu ţi-a evadat din ochi

înainte de a-ţi intra, binevenit, în privire.

sub carapacea de voce

ca un ghem de soare

deşirat în toate direcţiile

de o pisică speriată

înaintea vizitei la veterinar

pe care o simte în aer,

eşti amintire supurantă

şi carnea tremurului de mimoză

şi îndreptăţit de întunecata

teamă a lunii noi de a începe

ceva ce riscă să fie doar un alt ciclu

în care te umfli în pene de oglindă

până când te micşorezi iar

şi iar şi iar - şi atunci

de ce să mai primeşti în tine

pe cineva, oricine

care se aşteaptă să aprinzi

înăuntrul tău împietrit de satelit

lumina proprie

şi întunericul propriu care curge din ea

ca o rană uitată?

antrenamentul cu greutăţi

păstrătoarea secretului

învaţă să şoptească sunetul patinat al tăcerii

ca pe un sacrificiu ritual

de sine.

zeii la care se închină păstrătoarea secretului

sunt altfel, altă specie de iubire,

un fel de îmi pare atât de bine că te-am cunoscut

încât am onoarea să nu te contrazic

când spui că vei muri.

păstrătoarea secretului

îşi conservă zborul în insectarul

amintirii lui ca o lumină

ce străluceşte dincolo de la revedere.

păstrătoarea secretului

nu moare niciodată.

doar geme sub greutatea

sonatei de linişti impuse

şi loialităţilor pe care le-a înfiat pui

când nu ştia că din ele vor ieşi

leoaice care ar muşca-o fără remuşcare

dinspre inimă, în afară ...

Era Glaciară

mi-a încremenit timpul

în vene:

tot ce s-a întâmplat înainte

a fost acum o mie de ani.

tot ce se întâmplă după

încă nu este mai mult decât negură.

rămân între. rămân cu

un tu ca speranţa condamnatului la moarte

în ultima seară.

respir ca prin apă.

te respir ca pe ultima moleculă

de oxigen din tub.

nu mai există suprafaţă.

oglinzile devin strâmbe

când bat la uşa ochilor mei.

mâinile şi picioarele mele

îşi amintesc mişcarea învăţată de la tine

şi înot

încet cu febra musculară

dar nu mai văd un mal

la care să ajung.

celei care a tăcut

că m-a şters cu buretele

din planurile mele

ca şi cum eram un punct

şi nu autoarea,

fie.

că am zâmbit

după ce am vorbit cu tine

şi am decis împreună

să mângâi o sută de oameni

cu ce aveam mai luminos în mine,

doar ca să-mi arunc zâmbetul

cu hotărâre la coşul de gunoi

să-i fac pe plac unuia singur

cu bezna măruntă a vieţii mele,

fie.

că fiecare răscruce

între vasele mele de sânge

este o alegere

şi de multe ori am ales intenţionat greşit

drumul care ducea altundeva

decât spre inima mea,

fie.

că tu l-ai văzut

cum încerca să îmi şteargă numele

de pe foaia de hârtie

care îmi era inimă

ca să se iscălească el, soarele

care îşi arată culorile

doar pentru un minut la apus

într-o zi de iarnă

şi ai tăcut

şi i-ai oferit radiera răbdării tale

şi mi-ai decupat lumina din ochi

cu sprâncenele tale strânse,

nu pot să iert.

trei ani, criza de identitate în doi şi un coşmar

împlinesc trei ani

de când am început să mor

arsă pe rugul cuvintelor tale

ca un fetus de întuneric

sacrificat

pe altarul orbitor al negării.

înainte să mă nasc,

nu îmi exista universul.

acum, împlinesc trei ani

de când depun singură

ouă de gaură neagră

pe străzi, în biserici,

sub grindină pe banca din parc

şi în adăposturile pentru cei uitaţi

chiar şi de neant.

de sunt cuvintele

săbii cu dublu tăiş,

le-aş întoarce pe ale mele

spre mine însămi. aş înghiţi

otrava trecutului pe nerăsuflate.

mi-aş scălda sufletul încântat

şi descântat, în nedreptate

şi în iubirea ta pe jumătate

- poate aşa mi-ar ieşi

înapoi

răni de viaţă pe piele

în loc de ciupercile poroase

de astăzi, de pe oase.

pentru că mi-ai fost

m-am așezat în tine
ca într-o pernă mamă.

ca și cum întregul stol de idei
care mi se cuibărise în cutia craniană
și o căptușise cu puf,
zbura din mine definitiv.

ca o inimă orfană, așa eram eu
când mi-am întins corpul lung și moale
în iubirea ta.

poate mi-ai zărit ochii
din care curgeau tăciuni aprinși.
poate mi-ai simțit brațele
ca niște păraie înguste
cum se dilatau în jurul inimii tale.
poate ai înțeles
un vers din poezia fărâmăicioasă
din care eram plămădită
înainte.

acum am inimă din oțel inoxidabil.
scriu frumuseți folosind doar trecutul,
ascunzându-mă în spatele gramaticii,
să nu mă prinzi
și, din când în când, îmi scriu mie
de dor la modul imperativ, cu istericale și venin,
ode stolului de idei care, fugare, au rămas
doar atât.

un regret neputincios în vârf de pix.

unui destul de străin

cuvintele tale ca un paratrăsnet

bolnav de scepticism

mă obligau să iubesc pe jumătate

fulgerele care mi se înfigeau

în pământ

înainte să îmi aud gândul-tunet

cum îmi ceartă plămânii că

respiră.

mă oglindeai ca suprafaţa unui lac curat

ale cărui adâncimi nu le-am pătruns

şi nu râvneam.

mă oglindeai până când mă prindeai

ca pe un Narcis muncit de copilărie,

îngropat în sine, apoi sfidai lumina

cu fiinţa ta de căldura înflorindă a primăverii

ridicând o sprânceană, mişcând uşor

un colţ de gură, formând un semn de

întrebare ca o sămânţă de speranţă

pe care mi-ai plantat-o sub sânul stâng

fără să ştii, aşa că nu ai mai venit

să îmi strângi lacrimile în stropitoarea

empatiei tale fără destinatar

şi să îmi uzi cu ele roşul din obraji.

un aer ca dorul de tine

(marea moartă și argintul viu)



miroase a iubire arsă.
de-asta nu mi-e deloc frică
de incendii.

*

fug pe casa scării, în jos,
ca o spirală fragilă din panglică
de panică și adn, să nu îmi explodeze
creierul în ale cărui sinapse
nu mai încapi.

*

îmi lipsește mirosul tău de mare
despletită de vânt.

m-am luat la vorbă cu amintirea ta
în rafale și am uitat cu desăvârșire
ce gust are fericirea.

*

azi dimineață era
anul trecut pe vremea asta

și parcă nu mai există timpul
decât ca o glumă proastă
între țigară și fum - o aventură
cu început de basm și final tragic

de inexistent - așa că mă văd
pe mine care nu trecusem încă
prin tine ca prin război,
ca prin cerul senin al nemișcării -
doar, doar voi redeveni
Ființă.

și parcă ninge neîncetat cu pene
din aripa mea atrofiată,
ninge până când îmi devine viitorul alb
imaculat de orice speranță.