cutremur în tine

el te-a învăţat să te rogi
la Altceva decât la miezul tău de foc.

e cutremur în tine
şi nimeni nu-şi dă seama
că se surpă acoperişul şaten,
îţi cade tencuiala în inimă -

cade cerul în parc
şi copiii se ceartă pe-o jucărie.

cazi şi râsetul lor
îţi juleşte mai mult decât genunchii
în care vei învăţa să stai.

ei spun că e cutremur mare
şi toţi aleargă mai repede -
rămâi ultima. singura
care plânge.

e cutremur mare în tine
pentru că ai două plăci tectonice
care ştiu doar să ţipe
în loc de limbă maternă
la lumina căreia să te adăposteşti.

se zguduie tot
şi nu-i arta sălbatică
a nebunului pe care îl ştii,
ci a unui nebun atotputernic
care nu poate să te asculte
în cuvintele pe care le vei învăţa
abia mai târziu.

rugăciunea ta este tăcerea. este paloarea.
este ceea ce va rămâne întotdeauna nearticulat.
un semn din naştere pe plămânii tăi

dar tu te ridici.
când vine furtuna,
te cuibăreşti în ochiul ei.
când vine dricul,
intri şi îi mulţumeşti şoferului
pentru căldură.

dar cuvintele pe care încă nu le ştii
sunt ca nişte aripi; deşi poate tu nu zbori cu ele,
ele au forma şi gustul locului tău în pântecul cerului.
ele sunt piatra ta filosofală şi îţi transformă tăcerea,
gram cu gram, în aur

şi astăzi îţi creezi propria limbă maternă
din tăcere şi cărămizi ce reconstruiesc,
din căldură şi din pământul fertil al ochilor tăi care
Ascultă.

astăzi este cutremur în tine
pentru că totul în inima ta vie
refuză să rămână nemişcat.

astăzi ştii că ai dreptul
să te rogi la Miezul de foc şi de iubire
din tine.

duelul visurilor

frunzele foşnesc în sufletul meu.
sunt un nod de lemn
şi în jurul meu, totul verde:

Pământul respiră.

*

frunzele foşnesc fals în mine.
sunt o chitară sculptată cu drag
dintr-un tei care a fost sacrificat
pe altarul muzicii din mine;

mă acordez cu respiraţia ta
şi pulsăm împreună în ritmul
unei specii mutante de Iubire.

*

cum pot curge cu tine printre pietre,
apă dragă, când eu sunt foc
şi tu stingi ceva nepreţuit din fiinţa mea?

cum să mă las inspirată de alţi poeţi
şi să mă transform în viaţă,
dacă la atingerea ta caldă
mi-am amintit că sunt făcută din pământ,
doar din pământ, şi m-am prefăcut la loc în praf
murdar de pasiune şi plictis?

*

în duelul amar al visurilor,
nimeni nu câştigă.
visele zboară între noi.
îşi fac cuib în mine.
pocnesc în pieptul meu
de dragul tău,
ca petardele,

şi ne trezim.

şi suntem singuri

fiecare cu cafeaua lui.

fiecare cu neverdele lui.

şi nu ne mai vedem de atâta trecut.
şi nu ne mai putem cuprinde între braţe
de atâtea viitoruri expirate.

zece

zece ani.
zece - nota la purtare.
zece ameninţări şi ...
zece limbi în care să taci.

*

ce sunt zece ani

întreabă pasărea care s-a lăsat de migrat
şi încă n-a avut timp să înţeleagă exact
cum şi de ce a avea un cuib nu înseamnă
să-ţi vinzi aripile la second-hand
şi să-ţi înnozi cântecul în gât
când e frig afară şi ei îi este
frică de căldură.

ce sunt zece ani

întreabă-l pe copilul de zăpadă
care s-a grăbit să se topească
de la prima palmă dată de un soare
care-şi refulase toată lumina
până în marsupiul verii,
când i-a explodat copilului de zăpadă
în năsucul lui de morcov.

ce sunt zece ani

întreabă liniştea.
întreabă şi vezi dacă mai are ecou
vocea ta sau vocea altcuiva
sau poate măcar iubirea ca un membru fantomă,
tic nervos pe care îl mai scoţi de la naftalină
din an în paşte, să-ţi citeşti în el trecutul
când frunzele de ceai s-au uscat
şi zaţul de cafea s-a spălat
şi viitorul a uitat să vină la tine când îl aşteptai
cuminte, cu puful aranjat în cuib
şi fără aripi.

ce sunt zece ani?

*

zece metri.
zece mări sub al căror nivel
să te ascunzi de viaţă.
zece mari victorii
şi zece cuvinte mici prin care
încă te iubesc, străine!

bucăţi de ecou.

sparte, lipite la loc.
zgomotele dintre ieri şi azi
ale vasului care s-a crăpat
unde iubeam cel mai mult.

tu.

soarele scoate limba
la strălucirea de sidef
pe care o purtase drept mască
la întâlnirile noastre
de până alaltăieri.

îngerii plâng în mine -
nu lacrimi.
pene de aripă
plâng îngerii din mine.
niciodată lacrimi.
doar un zbor din ce în ce mai
terestru şi mai banal.

ascult ca o surdă.
propria mea voce
sună atât de îmbietor
între buzele lor, ale tuturor.

oare şi mie îmi vor creşte dinţii?
oare şi strălucirea mea este
de lapte, o promisiune goală pe dinăuntru?
oare şi strălucirea mea se transformă,
rază cu rază, în sacrilegiu?

dacă tu te-ai făcut pitică albă,
cine să mai îndrăznesc să fiu
eu
în faţa lor, a tuturor,
surdă ca dracu'
şi cu riduri în suflet?

şi totuşi, în acest suflet
negru-n cerul zilei,
ei toţi au ecou,
iar ecoul îmi aminteşte
că da, chiar lumina ta,
aşa înjumătăţită şi îndreptăţită cum e ea,
are în sine ceva, o urmă de viaţă la rădăcină
din fiinţa mea.

sărăntoaca

are numai săbii
care nu schimbă lumea.

îi lipseşte focul din ochi
şi nu îşi dă seama

că taie flori
în plină înmugurire.


sărăntoaca are
un buchet întreg
de cuvinte dezrădăcinate
şi spini fără trandafiri

iar sufletul i se usucă
pe zi ce trece
căci este alergică la
apă.