fluență

curg vocalele fierbinți
una din alta
ca valurile fără mal,
scrisori de dragoste
alunecând din gâtul
sticlelor-temniță.
foc fără flacără
pe care când îmi dau voie
în largul meu
îl îmblânzesc
eu, dresor de respirații.
făuresc consoane
maluri subțiri, solide,
precise
din buzele mele
care nu ezită.

before & after

"când trăiam în apă,
ce vremuri!" regretă peștele
înotând în acvariu.

bătăi de inimă

un

nu

me

iar

şi

iar

şi

îmi

cur

ge

po

e

zi

e

ro

şi

e

du

re

roa

să

pe

coap

se

le

coap

te

tu

re

ge

al

e

xi

lu

lui

îmi

po

ceşti

rit

mul

m-ai

vin

de

cat

de

ru

ti

na

iu

bi

rii

zglo

bii

a

cum

doar

frag

men

te

de

men

te

de

pia

tră

şi

ru

şi

ne

2020

nu vreau să fie
iarna asta fără tine

pentru că deși zăpada
se va îngroșa ca gluma proastă
și va face pojghiță de gheață
ca rana deschisă care în sfârșit zbiară
"niciodată
să nu se repete!",

iarna nu-i decât un pui de primăvară

iar verdele crud fără tine
și cu mine uscată precum un deșert
îngrozit de o picătură de apă
este o blasfemie.

va veni anul, se va topi în deceniul
când nici inițiala numelui tău
nu va mai avea loc
în calendarul morții mele
cu mii de respirații și nicio
mișcare. 

locus de control: justificare

singurătatea care curbează spatele şi tranformă vocea

m-a învăţat despre mine

şi despre toate acţiunile simple de care, alergică, nu mă ating

nici cu un capăt subţire de respiraţie.

sincronicităţile, amintirile vii care mişcă în mine

chiar când cred că am devenit statuie de gheaţă

şi piesele de puzzle care s-au potrivit

în tabloul ăsta veşnic neterminat, fericirea,

m-au învăţat despre noroc.

*

nu te pot atinge decât prin pelicula transparentă

care este nepăsarea mea mimată

la infinit, la infinit, la infinit

îmi vei auzi vocea doar când va fi ecoul al o mie treisprezecelea

şi sunetul va fi părăsit demult ţinutul urechii umane

şi tot ce va mai rămâne din mine cea separată de tine

va fi tremurul imperceptibil al unui fir de iarbă.

*

ce-am făcut eu, doamne, să îmi cadă lumina lunii pe chip

tocmai când am vărsat tot ce fusese apă în sufletul meu?

demult nu mai pot

face valuri.

ce-am făcut eu, doamne, să îmi sărute tâmplele

o umbră a buzelor ei de argint

tocmai când am jurat să mă prefac

în sora de sânge a beznei?

*

nimic nu-i scris în piatră.

dar nici oamenii care cioplesc de zor

crezuri febrile în piatră

nu-s în toate simţurile,

cuvintele lor sunt julite.

poezia lor, o rană.

publicul lor, o mână de manifestări

ale sadismului

*

uneori iepurele îmi sare atât de imprevizibil

într-un moment atât de nepotrivit ales

în braţele rupte de durere -

cât de greu este să îl ţină mereu

pe nimeni la piept, spre inimă, în sânge! -

încât nu îi văd sensul nici mult după ce

mi-a mânjit obrajii cu zâmbet neuniform

şi atunci îmi vine

să cred în magie.

dezamăgire

lăsată în drum, frunza galbenă
care a iubit vântul
în tăcere
de la distanță ...

condiţia umană

încet

tot mai încet

drumul de marmură pe care l-am iubit fără să ştiu

mă merge înapoi

tot mai încet

încet

mai dureros decât oprirea

şi mai nemilos decât lipsa de sens

este silaba pe care o cânt în clipa asta

alergând cu limba scoasă şi sudoarea curgându-i pe faţă

imediat în urma silabei pe care tocmai am cântat-o înainte

mă prefac ritm veselie viaţă elastic acum care nu mă mai termin

dar mă rup

mă rupe-n bucăţi

mozaicul din gunoaie colorate decupate în formă de stele

dăruiesc raze călătorilor de lângă mine

apun

şi cel mai dur ustură ideea că mâine

voi răsări

pe un drum în care voi fi şi mai puţin eu

şi voi vrea doar săcântsăcântsăcânt

să mă lichefiez

să uit

şi cântecul meu eretic nu va avea nici măcar

un ecou

prin viitor ca prin geam, opac

nimeni nu va şti

când îmi va muri ultima frunză

loială gravitaţiei.

mă voi face nevăzută

ca un fulg într-o troiană de zăpadă.

nimeni nu îmi va dărui ecou

să dăinuie din vocea mea

un vârf de cuvânt

cu care m-am ţinut de marginea vieţii

cât a avut sens şi încă puţin.

juxtapunere crudă

când nu ești orfan și ai o mie de mame
înflorești, plantă carnivoră
cu rădăcini adânci și destin anorexic!

mama căreia i-a fost abandonată
credința ta fără cercetări
și care ți-a primit cu brațele deschise corpul mic
de un an și trei luni și
patru sute cincizeci și șapte de dureri
fără cuvinte și cu picioare de vată,
mama care te-a învățat să mergi
și să fii iubită.

mamele care nu te-au cunoscut
dar ți-au imprumutat vocea lor
ca un steag al speranței necartografiate
și mai ales necucerite
când propria ta voce părea doar
răget sau zdreanță de șters pe jos.

mamele care ți-au zis că poți munți și vulcani
când tu buchisiseși din ochii altora
că nu poți nici o baltă.

mama care te-a ținut în brațe
când era frig în tine
și te credeai cea mai aprigă iarnă
pentru că încă nu înțelegeai
că meteorologii pot greși.

mama din tine, dâra de lumină
pe care o lasă prezența
unde mângâie trecutul cu talpa
trecând spre aici și acum.
mama din tine, fără copii din carne și oase,
dar cu atâta sclipire în ochi
pentru alți prunci ai singurătății!

dar doare iubirea sinceră
ca dracu'
când nu ești orfan și ai o mie de mame
în afară de femeia care te-a născut.

Blestemul

inima mea
între respirația lungă a întunericului de toamnă
și primul dans înghețat
al spicelor de grâu orfane la geam
bate aritmic
o speranță la stânga, trei dureri în jos,
o scurtă rătăcire de mine la dreapta -

pentru o lună deșertică, inima mea
seamănă cu o jucărie stricată intenționat
de un copil mare care face pipi în pat
și se trezește țipând că lumea e a lui, toată a lui,
toată numai a lui.

vrea să îmi rupă genunchii, să îmi spargă
dansul ca pe un clopot de sticlă,
să înțeleagă corpul meu că viața este
un noiembrie infinit
murdar de frunze pe jumătate descompuse
și plin până la refuz de despărțiri acoperite de brumă
și că nimic altceva nu poate fi
adevărat.

măsuri

cu ochii mei hămesiți
am cules atent
câțiva muguri de speranță
din ochii tăi
defileuri de durere
ascultând.

atât.