Friday, July 29, 2016

nimici

munca unui suflet întreg
minus bucăţi de hârtie -
iată valoarea morţii.                          

cel puţin în ochi orbi.
cel puţin pentru oamenii
care au renunţat
la propria lumină.

Thursday, July 28, 2016

ipostaze ale creşterii

ţi-aş înflori în palmă
dacă nu m-ar zgâria amprentele tale.

*

m-aş întregi cum întregeşte soarele
spectacolul dimmineţii pe scena de nori a cerului
sub ochii tăi, dacă nu ar avea culoarea ceţii.

*

sunt o mare
când mă trimiţi la colţul sufletului tău
drept pedeapsă pentru păcatul de a fi prea eu -

gândeşte-te ce valuri aş putea face
dacă ai fi pământ şi m-ai susţine
şi ai avea curajul
să îţi schimbi numele în “planeta albastră”
pentru că m-ai cunoscut pe mine.

*

dar parcă aş fi pasăre
şi tu, cu foarfeca, ai gândi
că înaltul tău ar fi mai senin
dacă mi-ai decupa aripile.


Wednesday, July 27, 2016

albul peretelui: contemplare

simetria tronează asupra camerei:
la dreapta, trei crăpături.
la stânga, inima mea.

astăzi, au coborât tablourile
plictisite de culoare
şi de poveşti atât de diferite
de tot ce s-a întâmplat cu adevărat
pentru ca, pe o pânză ori hârtie,
ele să capete viaţă.

e ziuă si nu aprinde nimeni lumina.
dinspre nord, numai zvonuri și bârfe despre soare.
patru pereţi goi ridică o statuie în cinstea albului,
ca o bătrâneţe neaşteptată în mijlocul jocului de-a călătoria iniţiatică
de mână cu regina goliciune care a stabilit un regim totalitar
în miezul meu de ţesut moale şi cenuşă care a fost cândva iubire.

nu se ştie când sau de ce.

e ca o zăpadă din hârtie creponată
într-o zi de arşiţă despre care ştii că ar fi trebuit
să fie doar un coşmar copiat după kafka, dar
nu te poţi trezi
şi scamele de hârtie cu minciuni rupte
sunt acolo unde le-ai lăsat

dar nu mă uit la ele, nu. la televizor sunt interesanţi azi puricii.
se simt ca la ei acasă în uterul de alb si de nimic
în care îmi duc existenţa ca pe o cruce, deşi nu duce
la nicio religie mare şi doar la prea puţină
culoare pictată în obraji cu pensula mică.

respir adânc.
îmi amintesc să citesc literele prezentului
între paginile boţite ale camerei
din miezul meu de castană coaptă
şi aruncată înainte sau mult după termen.
acolo îmi priveam eternitatea in ochi
ca şi cum ar conta lipsa asta de foc
şi cenuşa şi iubirea
din care n-au ieşit destule scântei de poezie
cât să ţină de frig sau de cald.

dar mai devreme sau mai târziu, trebuie
să îmi îmbrac pielea gata de năpârlit într-un pattern floral,
să recitesc minciunile ca pe o rugăciune,
ca şi cum aş avea miez şi un sâmbure din adevărul iubirii în miez,
pentru că n-am voie să nu privesc dincolo de alb
dacă vreau să îmi pot ajuta musafirii să vadă întregul curcubeu
care le răsare dintre coaste.

dar eu? eu mi-am îngropat curcubeul
în alb, la şapte metri sub tălpile tale
şi simt groază la ideea să îl deshumez,
să văd ce-o mai fi rămas din el
între ideile viermi şi parazita uitare. 

Sunday, July 24, 2016

monştrii cu ochi de soare


mă lupt cu fiecare
din adâncul oaselor
şi, după fiecare
monstru cu ochi de soare
urmează altul
parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,
mi se strecoară şi câte un
hoţ de buzunare cu ochi de lună
pe sub pleoape şi-mi fură somnul
când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii
de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost
avertizată că există baubau
şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji
asfinţituri roşii
ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă
pentru tot restul vieţii
cât de talentat îmi este sufletul
la arta sângerării ...
totuşi eu am avut
curajul
să uit.

să zâmbesc oglinzii.
să iubesc lumina din tine
reflectată în mine.
să privesc oamenii în ochi
şi să îi văd pe ei, nu doar
răsărituri care mi-ar putea aduce
sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut
dincolo de picăturile de ploaie
prin care lacrimile mi se vedeau
ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul
mai mult decât cinstit
de a construi, cuvânt cu cuvânt,
curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut
fără oglinzi şi caleidoscoape
drept în plămânii uneori prea leneşi
să respire altceva decât pământ,
tu
mi-ai dat
şah mat
şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet
dinţii de soare
trădător
iarna

*

şi acum
tăcerea mea -
ca everestul.
eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb
mă escaladează
pe mine.

pe mine - 
întotdeauna complement,
niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -
tot un dar de la tine.
prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste
iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine
în faţa publicului
mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist
care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt
fiecare monstru cu ochii de soare,
rând pe rând, să nu mă doboare
chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare
să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,
subsemnata, supusa umbră,
singura parte din mine
spre care încă mai priveşti.

Thursday, July 21, 2016

rainbowness


vorbim despre ţările calde.

eu sunt o culoare şi tu
eşti o nuanţă diferit, dar
te strecori între liniile conturului meu
ca o coţofană care pretinde
că îi sunt ochii de aur
şi vede în mine viaţă
care n-ar exista fără ea.

tu eşti cuţitul
şi eu untul.
mă văd prizonieră
în forma pe care mi-o dai,
deşi iubeam ploaia
cum se îndrăgosteşte de gâtul meu
până la topire
ca un sărut al curcubeului
înfăşurat în jurul coardelor tale vocale
când mă mângâi cu un cuvânt greu de rostit
şi eu te îmbrăţişez cu o tăcere greu de tăcut.

nu vrem să plecăm.
eu, pentru că am învăţat să mă îndoiesc de aer,
să nu mai cred că m-ar purta mândru
spre un loc mai bun decât braţele tale.
tu, pentru că mi-ai învăţat fiecare piatră
din drumul de ţară care sunt, şi ştii că duc acasă,
şi ştii că fără mine nu ai fi învăţat
să zbori plin. să zbori şchiop.
nu ai fi aflat că ai aripi
dacă nu eram eu să urlu de dorul tău
până când mi s-a rupt inima şi din miezul ei de foc reciclat
au ieşit muguri de aripi ca ale tale.

nu vrem să plecăm.
aici plouă. aici ne punem culorile împreună
într-un cântec pe acoperişul mamă.
aici suntem noi înainte de eu.
dar printre cuvintele umede,
aici eşti tu înainte de noi.

te iubesc şi mă iubeşti
în picături de ploaie
spintecate, din care se naşte
Speranţa,
dar vorbim despre ţările calde.
acolo unde doare să fim noi
pentru că acolo eşti prea tu
şi rămân prea puţine fâşii de curcubeu
în care să mai fiu eu. 

sensul giratoriu din suflet

e roşu
zâmbetul tău la care aştept
să cresc prea mare pentru mormânt.
îmi amorţeşte viitorul sub greutatea trecutului,
dar merg înainte
autodeclarându-mă daltonistă de dragul inimii tale

galbene
ca o frunză toamna
care nu îşi mai poate ţine cuvântul de onoare
de astă primăvară

şi uite de asta, data viitoare când se face verde
şi îmi înfloreşte cineva în piept,
o să uit intenţionat cum se iese
din sensul ăsta giratoriu care eşti tu în sufletul meu
pentru că aici macar ştiu ce mă aşteaptă.

Sunday, July 17, 2016

am descoperit fabrica de caleidoscoape din corpul meu

sunt ca marea.

ce face marea?

curge,                                ce să facă?
muşchi. rezistenţă.
pietre. alge. solzi de peşte.
când nu poate respinge luna, se îndrăgosteţte de ea,
o rupe de pe cer cu picături-picături din valurile care i se sparg
şi o transformă în dans.

şi luna                               ce să facă atunci?
explodează în cântec.
pulsează ca sângele spumant al unui înger.
ţipă. din adâncul craterelor. naşte
un pui viu de lumină
pentru marinarii orbi
şi pentru copiii care trebuie să înveţe ce-i aia copilărie
pentru că oricine se poate juca atunci când vede cerul senin
şi orizontul pare la o sămânţă de curaj distanţă, dar
îţi trebuie ceva noapte în adâncul inimii
ca să te poţi juca printre gheţarii care se topesc în jur
când valurile se ciobesc deasupra ta şi cioburile lor îţi intră nepoftite în ochi.