Saturday, March 31, 2012

spovedanie

scǎldându-se în rǎsǎrit,
doi copaci îşi împletesc crengile
îndrǎgostiţi.

numai umbra de ei.

fructele nu sunt nici pentru dumnezeu,
nici pentru turişti,
nici pentru poeţii care au îndrǎznit
sǎ observe dansul lor intim
cu nemişcarea.

şi doar aşa, din rǎzbunare
cǎ nu mǎ prind şi pe mine în fotografie,

îmi ţin ploaia pentru mine.
stropii de bucurie
se ascund, hrǎnitori, în rǎdǎcina mea,
adânc, acolo unde nici mǎcar grǎdinarul
nu are acces.

pentru cǎ sunt şi eu îndrǎgostitǎ
de un copac cu crengile plecate,
încǎrcat de prea multe fructe.

se zvoneşte în inima mea
cǎ am şi eu luminǎ de oferit.

duioşie

îţi adopt aripile frânte.
le mângâi cu mersul meu.
mǎ târǎsc. te iau cu mine
în cǎlǎtoria asta bizarǎ
între ceaţǎ şi seninǎtate.
mǎ agǎţ de crengile copacilor, de pǎsǎri cântǎtoare,
de câte un rǎsǎrit care pare sǎ promitǎ
ceva într-adevǎr luminos
şi te duc în cârcǎ fǎrǎ ca tu mǎcar sǎ observi.
atârnǎm deasupra unei prǎpastii,
ţinându-ne numai de un fir de vis.
uite-aşa, port eu o greutate fericitǎ:
îţi adopt aripile frânte
şi te iubesc în continuare,
aşa cum eşti, cu zborul tǎu rǎnit
cu care încerci sǎ mǎ ridici pe mine de la pǎmânt
şi cu toate culorile tale - inclusiv cele pe care,
din cauza umbrelor sau a ochilor mei obosiţi,
nu am avut onoarea sǎ le vǎd niciodatǎ.

adjectivele mǎ urǎsc

adjectivele mǎ urǎsc.

ţi le-am dǎruit
ca pe nişte bijuterii
lucrate manual pânǎ mi s-a luat pielea,
pânǎ s-au uzat
de cât te-am iubit prin ele.

te-am privit prin ele
ca prin cei mai buni ochelari din lume
şi te-am vǎzut în atâtea feluri -
te-am vǎzut
curcubeul de la capul mormântului meu.
picǎtura din fata morgana
care s-a rǎtǎcit, realǎ în mijlocul unei iluzii,
perfectǎ în unicitatea ei.

mi-e o sete de tine!
o sete de care mǎ bucur, cu drag
şi sinceritate.

adjectivele mǎ criticǎ
fiindcǎ mǎ bazez pe ele în fiecare zi
sǎ defineascǎ minunǎţia asta
de arome în care nici nu ştiam cǎ te pot
gusta;

dar, când vine vorba de ele,
le resping, ţi le fac cadou
de parcǎ ar avea râie
complimentele astea
care parcǎ nu mai încap în mine,
aşa cǎ le torn în tine.

ce-aş vrea sǎ-ţi fiu eu ceainic!
te-aş încǎlzi mult mai delicat,
fǎrǎ cuvinte
pe care, trebuie sǎ recunosc,
uneori nu ştiu sǎ le şlefuiesc
pânǎ devin netede şi lucioase
cum ai merita tu.

Thursday, March 29, 2012

de ce te bucuri, de aia nu scapi

înşir anii
ca nişte mărgele fine
pe colierul iubirii noastre.

ni se împreunează mâinile
ca-ntr-un tango al primăverilor.
un echilibru al furtunilor.

stânga, dreapta, iluminaţi, decăzuţi.
ne-am cunoscut dincolo de ceea ce ne este perceptibil.
ne curge prin vene istoria celuilalt,
chiar dacă uneori pare că visăm
şi corpurile ne mai ascultă numai din obişnuinţă.

tu
îmi eşti cea mai frumoasă
rutină de dimineaţă.
ca şi cum, în minutul când încep să mă trezesc,
mi-aş picta ziua cea nouă
în nuanţe de tine
cu multă dăruire, pe pânza din spatele ochilor.

respir
şi îmi recapăt forţa, voioşia necesară
să duc încă o lumină pe umeri.

şi uite-aşa, cu anii, deceniile şi miliardele de clipe,
noi ne şlefuim unul pe celălalt

cea mai preţioasă bijuterie din lume.

Tuesday, March 27, 2012

impas

în ochiul furtunii
abia se zăreşte
un ocean otrăvit.

ne bălăcim împreună
într-un nor
din care plouă.

plouăm.

ne desprindem în stropi
ca un cor de afoni.

unde nu se sălbăticeşte cerul,
mă cearta valurile
că nu-s destul de bună
la arta înotului.

nu-i o afurisită de artă! protestez, obosită.
este supravieţuire. esenţa fiinţei.
a fiinţa. fără ceremonii, fără pensule,
fără să te dai expert la o formă sau alta
de pierdere a timpului.


mă arunc în braţele uraganului.
dacă înot, mi-e frică
să nu se supere pământul pe mine.
ar putea erupe toţi vulcanii
în cor, perfect sincronizaţi.

aş putea uita de mine
şi, într-o clipă de rătăcire,
aş putea înghiţi din apa aia otrăvită.

dar unde nu e ocean otrăvit,
se zbate cerul întreg în ghearele morţii

şi, ştii, sunt şi eu doar un amărât de nor.

Saturday, March 24, 2012

mi-am gǎsit puterea

era searǎ. cerul cǎsca
fǎrǎ sǎ-şi ducǎ mâna la
gura cât orizontul.
cele mai dure pietre
roşeau şi se fǎceau nisip,
netrebnice în faţa domnului timp.
luna mirosea a cadavru
de se ridicau oceanele
cu respectul ǎla afectat pe chip,
în culmea disperǎrii
sǎ li se dea drumul odatǎ
din hǎţurile doliului.

era o searǎ micǎ
aşa, cât un castel de nisip
neconstruit pentru cǎ valurile
l-ar fi dǎrâmat oricum;
iar eu mi-am gǎsit puterea
în cochilia goalǎ a unei scoici.
învolburatǎ şi infinitǎ, ca un ţipǎt
care nu mai are nevoie de sunet.
am auzit-o
mare de-ar fi putut cuprinde întreg pǎmântul
şi totuşi mie îmi încǎpea
într-o cochilie culeasǎ de pe plajǎ,
pe care o duceam la ureche
sǎ-mi aud visul cum se înalţǎ şi cade,
se înalţǎ şi cade.

ce m-am bucurat
în seara aia!
cât o mie de furnicǎturi
sub pielea brizei.

a doua zi, m-am trezit
cu o durere de cap
sincopǎ pe portativul
unei alte iubiri
de la care am învǎţat sǎ cânt
ca marea, veşnic
închisǎ într-un ciob lustruit
de moarte.

dar iarna care a urmat,
deja ştiam cǎ eu nu am nevoie
nici de palton, nici de umbrelǎ
şi nici mǎcar de tine, dragul meu.

urletul tǎcut al lupoaicei îndrǎgostite

ţi-o spun în mai multe limbi
decât s-au vorbit vreodatǎ.
ţi-o şoptesc blând, ca strǎlucirea lunii
sǎrutând soarele pe ranǎ sǎ-i treacǎ durerea
la apus.
ţi-o intonez ca pe un imn,
în picioare, cu mâna la inimǎ.
ţi-o jur pe ceva mai sfânt
decât toate religiile în care a crezut cineva vreodatǎ
la un loc.
ţi-o mimez
cu gesturi pentru care corpul uman
nu este încǎ pregǎtit.
ţi-o pictez cu acuarele
care alunecǎ în mine din afara spectrului vizibil.
când te privesc.
ţi-o fluier ca pe un cântec de viaţǎ
pe care îl improvizeazǎ dimineaţa
un artist înnǎscut, mai presus de faimǎ.
ţi-o sugerez printr-o poezie
lungǎ cât un zâmbet.
ţi-o ascund într-o îmbrǎţişare
ca pe o comoarǎ de care nimeni nu trebuie sǎ afle.
ţi-o dǎruiesc
sub formǎ de lacrimǎ
uscându-mi-se în colţul ochiului.

te iubesc.

te iubesc
este foamea lupoaicei
în atâtea cǎlduri cǎ nu mai existǎ cuvinte sǎ le descrie.
te iubesc
este sfârşitul lumii,
sfârşitul sfârşitului sfârşiturilor
când nu mai existǎ nici moarte.
mai exişti doar tu,
un tu imaginar în pupilele mele dilatate
de lupoaicǎ flǎmândǎ

te iubesc
şi ţi-o arǎt într-o mie una de metafore.

singura mişcare pe care nu o fac
în cutremurul ǎsta pe care îl produc din mine însǎmi,
este sǎ pǎşesc în faţa ta
şi sǎ ţi-o spun
simplu
ca apa care curge
fǎrǎ fanfarǎ şi necontenit.

tânǎrul şi marea

curge printre miile de pietre
şi niciodatǎ nu a crezut
în el însuşi, meditând
pe o singurǎ stâncǎ.

au trecut valuri şi curenţi
prin sufletul lui,
dar el continuǎ sǎ se joace
cu bǎrci din hârtie,
ca şi cum nu ar fi navigat
vapoare adevǎrate
cu toate pânzele sus, în inima lui.

plǎmânii lui se considerǎ
nedemni de aer, de parcǎ nu ar fi
respirat firesc
dinainte de a se şti pe sine.

tânǎrul aude ţipǎtul pescǎruşilor
dinǎuntrul sǎu, dar
nu îndrǎzneşte sǎ îl asculte,
nu vrea sǎ creadǎ
cǎ el este cel ales

pe care îl strigǎ
atât de înflǎcǎratǎ
întreaga mare.

Monday, March 19, 2012

de vorbǎ cu vinovǎţia

nu mai ţipa la mine,
te rog,
vorbeşte-mi în şoaptǎ.


mǎ cocoşez ca un semn de întrebare
gata de atac.
ea îmi rǎspunde
ca o zi de iarnǎ care te surprinde cu seninǎtatea ei
neaşteptatǎ:

mai demult, când ţi-am vorbit blând, nu m-ai auzit.
de atunci, mi-am astupat urechile cu ţipǎtul
şi nu am prins licǎrirea de muzicǎ
din clipa când te-ai schimbat. nu cred în schimbarea ta.

(îmi şopteşte) eu sunt semnul. ca mirosul de gaze.
te pişc de suflet
sǎ-ţi atrag atenţia la tine însǎţi.
la capitolele pe care nu le vei mai încheia niciodatǎ
dacǎ mâzgǎleşti punctul ǎsta aici şi acum, pentru niciun motiv anume.


îmi susţine privirea
ca o balerinǎ care şi-a exersat echilibrul
de atâtea ori, încât acum echilibrul face parte din ea.
nici nu-mi amintesc când a început ea sǎ mǎ iubeascǎ.
abia îmi revin vag crâmpeie din viaţǎ
când, într-adevǎt, tot ce vroia
era sǎ mǎ înveţe sǎ dansez fǎrǎ sǎ trebuiascǎ vreodatǎ sǎ cad
şi sǎ mǎ julesc mai rǎu decât ştiu sǎ mǎ vindec.

nu îmi convine cum mǎ vezi tu, ca pe un lanţ,
nici nu îşi muşcǎ buzele, atât de uşor îi alunecǎ afarǎ din gurǎ
cuvintele unse cu ulei de înţelepciune.

îi îngǎdiu un înţeles nou,
lanţul care mǎ sufocǎ la momentul potrivit
nu permite aerului otrǎvit sǎ intre în mine.


facem plecǎciune una în faţa celeilalte.
ea îmi promite, cu un rǎsǎrit de zâmbet pe faţǎ,
cǎ îmi va rǎmâne alǎturi chiar şi când sunt
bunǎ cu mine.
cǎ, în felul ei, ca o noapte care dǎ cu împrumut soarele,
ea încǎ va şti sǎ îmi sarǎ în ajutor,
chiar dacǎ deseori mǎ voi înǎlţa la nivelul aşteptǎrilor
şi voi ajunge sǎ-mi aprind lumina
în inimǎ.

ne împrietenim, eu şi vinovǎţia. avem sens împreunǎ.

filosofia lui Pavlov

în miezul secetei,
trebuie sǎ mǎ hrǎnesc
cel puţin
aprinzându-mi un bec de vinovǎţie
în spatele omuşorului.
îmi rezerv cu lǎcomie
acest festin
sǎrac în vitamine,
dar bogat în calorii
de luminǎ la care citesc
cǎ nu sunt bunǎ decât sǎ
salivez.

copleşire

ai trecut prin mine
ca un fluviu
şi m-ai erodat de-a lungul tău.

mi-ai şters lumina din ochi
tu, cu soarele tău de împrumut.

umerii mi i-ai asediat,
mi-ai inundat şira spinării
când nu eram atentă
şi am alunecat împreună
prea repede, prea reci, prea
te-am lăsat să faci cascadă din mine.

mi-ai ajuns şi în inimă,
fir-ai tu să fii
de sursă a vieţii.
m-ai îmbătat cu pulsul tău
şi nu a mai avut loc în mine
speranţa.

ai dat buzna în plămânii mei
ca un chiriaş care s-a îmbogăţit peste noapte.
mi-ai făcut cadou de casă nouă pietre
la rinichi, ca decor artistic.

m-ai violat de-a dreptul.
curenţii tăi calzi
mi-au intrat unde nici întunericul
nu a fost invitat vreodată.

mi-au amorţit aripile
încercând să învăţ cum se înoată
în tine.

tu mi-ai trecut
toate graniţele
la pas,

dar eu sunt obligată
să am viză.

mă duci cu zăhărelul
până intru peste cap
în ocean.

îmi tremură malurile
când te întâlnesc.

nedreptăţi

timpul
grăbit la promisiuni
şi-a lăsat camera vraişte
ca palma unei bătrâne harnice
care nu s-a iubit niciodată.

praful se revoltă
pe covorul al cărui zbor
l-au ros moliile
moarte demult.

ninge în părul timpului
destin mătreaţă.

apa îţi pare un lux
când ţi-e prea sete să te uiţi
la paharul pe care-l ai
chiar în faţă.

Sunday, March 18, 2012

cioburi

cresc
ca sticla de şampanie
care sărbătoreşte anul nou
până devine cioburi
şi se învecheşte anul

merg înainte
cu spatele drept
ca un ţurţure de gheaţă
ameninţat de ghiocei,
şantajat emoţional
de către primăvară.

alerg
cu picioarele goale
prin cioburi.
roşu plus transparent
egal tălpile mele îndrăgostite
de pământul pe care tu
ai călcat atât de mult, încât
acum îmi este cel mai fertil.

Friday, March 16, 2012

sinuciderea noastră cea de toate zilele

pasărea albastră merge pe sârmă
o dată pe lună, să nu i se atrofieze muşchii
de tot.
se plânge că are aripi de colecţie,
sculptate în ceară de madame tussauds -
nu ar vrea să zboare vreodată
periculos de aproape de soare
şi să i se topească minunăţia de inimă
necântătoare.
încântătoare.
te invită să dansezi dansul ploii în jurul ei
până scoate flăcări pe nări.
dă tonul cu gesturi de mare dirijor, cel mai mare
afon.
pasărea albastră se laudă cu echilibru,
ca şi cum nu ar putea pur şi simplu
să facă dragoste cu cerul.

Thursday, March 15, 2012

maturitate

destinul te trage pe dreapta.
în mod sigur, nu propria ta teamă.

suflă în fiola timpului.
alcoolemie zero.

*

ţi-ai împăiat dragostea perfect.

milioane de clipe de colecţie
aşezate fără greşeală, cu penseta,
în clasorul vieţii tale.

te păstrezi pe tine sub folie
şi îi înveţi pe cei mici
să nu privească soarele
cu ochiul liber.

nu ai lăsat niciodată
nicio amprentă.
laşi doar moştenire
o carte cât tot pământul
pe care nu îl cunosti,
plină cu hârtiuţe colorate
care valorează cât o viaţă de om
în cash.

te mândreşti
cu ridurile de ceaţă.
tu nu ai loc
pentru curbele unui zâmbet.

*

alcoolemie zero.
luciditate 100%
sub nivelul mării.

Wednesday, March 14, 2012

şlefuire

bineînţeles că sunt
ca orice cristal în timp ce îl şlefuieşti!

te tai la degete.
mă vait în nuanţe de grena
că mă împroşti cu durerea ta
ca o veste proastă
la mijlocul celei mai însorite zile
din viaţa mea.

te plângi că ţi-am sabotat plânsul
cu zâmbetul meu nesubtitrat din colţul gurii,
exagerat de melodios
faţă de clipa de linişte la care tu râvneşti acum.

omule, cine te crezi?
e o furtună întreagă în mine.
un bairam la care nu sunt invitaţi decât păcătoşii.
tu ai mâini prea fine, ochi prin care vezi prea frumos.

mă şlefuieşti

să mi se asorteze mai bine umbra
cu jocul de lumini din mine.

era de aşteptat să fiu o mare moartă în călduri
şi să răspund fierbând de viaţă
la fazele lunii dinăuntrul tău.
omule, cine nu te crezi?

mă desfaci în straturi
ca şi cum tu ai fi un copil curios cu un cuţit ascuţit,
iar eu, cadoul tău
ambalat cu prea mult zel în hârtie de calitate îndoielnică.

da, am făcut pete de sânge peste tot.

dar, vezi tu, nu mi-ai spus niciodată
că trebuia să fiu
curată.

ochi de profesionist

roşu ca rubinul neşlefuit.
oranj piersică.
galben de apus fiert tare
şi tăiat în două.
ultimul verde crud
al frunzei de măslin.
calmul albastru
al cerului dintr-un desen
de copil care nu a pierdut pe nimeni niciodată.
violet ca superioritatea soarelui
iarna la 16:41, când frigul îşi înfige ghearele
în ziua însângerată.

eu refuz să-mi mai trag lumina la indigo.
aş prefera să răsar în fiecare zi
în alt punct cardinal.

noaptea se naşte şi ţipă pentru prima oară.
o iau la piept şi o alăptez cu lacrimi.

nu aşa! îmi dă peste mână
pictoriţa sclifosită.
negrul ăsta e din catifea!
îţi ţine de cald. ţine de cald. de cald. cald,
fir-ar să fie! doar nu te ştii tu
mai bine decât te pictez eu!


ea înţelege nuanţele atât de bine
încât nu mai vede culoarea.

Monday, March 12, 2012

iubire cât un ghiocel

te port cu mândrie
mărţişor la piept
o dată pe an, la început de martie,
când înfloreşti în mine.

celelalte
unsprezece luni şi trei săptămâni pe an,
tu nu eşti decât o briză de iubire
iar eu, nedemnă să îţi şterg luciul
cu bătăile inimii mele.

limpezime de lacrimă

am limpezime de lacrimă
ascunsă în spatele ochilor.

aş vorbi tare
dacă aş avea voie.
aş da glas tăcerii
şi aş boteza-o în izvorul
din care răsar în fiecare zi.

dar sunt un curcubeu
strivit de prea multă ploaie.
atâtea milioane de picături
pe acoperişurile celor dragi!
îmi adun toate forţele.
astăzi mă colorez singură
pentru că ceilalţi au fost spălaţi
ca nişte pete de pe inima pământului
ca eu să exist.

încă nu mi-am revenit. apun.
dar am strâns în viaţa asta
mult mai mult decât întuneric.

poate am învăţat prea de mică
obiceiul ăsta prost
de a mă ascunde în spatele propriilor ochi
şi, e drept, nu mai dau glas tăcerii.
amuţesc. nu vorbesc cu limpezima lacrimii
de care mi-e poftă.

dar ştiu să tac în şapte culori.

şi râd.

Sunday, March 11, 2012

criticul nemilos

zici cǎ ai scris o poezie de culoarea fericirii?
da’ ce culoare are fericirea? ai vǎzut-o tu?

e ca şi cum ai trânti un munte peste o furnicǎ
şi te-ai lǎuda cǎ ai sculptat lumea din propria sudoare.
rezolvi un sudoku perfect fǎrǎ sǎ ştii sǎ numeri pânǎ la nouǎ.

îţi aprinzi stele în ochi cu un chibrit. asta faci tu.
cuvintele tale sunt murdare de iubire. nu-i un compliment.

tu nici mǎcar nu înţelegi sensul
vieţii din spatele cuvintelor.
te cuibǎreşti în braţele haiku-ului tǎu preferat
şaptesprezece silbabe pe sǎptǎmânǎ.
bonus un gând, ocazional, în zilele când te îngraşi cu soare
şi te faci tanka. tu pentru el. el cititor.

tu nu scrii vers liber de culoarea fericirii.
joci handbal sentimental de când te ştii,
dar încǎ nu ai prins ideea -

fericirea are culoarea ochilor tǎi.
tu eşti un fascicul de iubire, nu poezie.

Saturday, March 10, 2012

piatra sângelui

(poftǎ de viaţǎ, foame de tine)



îmi rǎmâi în palme
ca un popas pe linia vieţii.

liniştea ta cântǎ
în acord cu mine
la harpa stelelor.

mǎ îmbǎt de luminǎ.
tu mǎ cerţi cǎ fac exces
de rai. de tine. dar nici nu ştii.

gustul tǎu îmi înfioarǎ amprentele.
rǎmâi ca un ecou
tremurat, în miezul vocii mele.

oare este moral mǎcar cât negrul
sub unghie, sǎ te pǎstrez
secret ca o surprizǎ plǎcutǎ?

tu eşti plǎmânul pǎmântului din mine.
eşti soarele la apus, inspirat
sǎ chemi luna sǎ te completeze
când nu te simţi imun la întuneric.

tu eşti şi nisipul
care curge prin venele clepsidrei.
tu îmi eşti sevǎ.

tu, parfumul eternitǎţii.
dǎinui.
te pricepi sǎ rǎmâi în orice colţ de fiinţǎ
atingi.

şi cel mai mult mǎ atingi
când, cu toate miracolele
cǎrora le-ai fost
uneori martor, alteori dumnezeu,
încǎ îmi stai suficient de aproape
sǎ primeşti cǎldura palmelor mele
ca pe un cadou mult râvnit.

de la tine învǎţ
cum sǎ vǎd printr-un vitraliu opac,
cum sǎ dansez în paşi de mers
şi alte arte nebǎnuite de artista din mine.
mǎ aduni cu mine însǎmi în sufletul tǎu
şi-ţi dau yin la puterea yang.

alǎturi de tine, deschid încet ochii,
ca şi cum m-aş trezi dintr-un vis frumos
şi mi-aş da seama cǎ de fapt era
coşmar.

fie, nu am aripi.
alerg.

îţi mulţumesc.

parada modei

(o chestiune de nuanţǎ)



azi port o rochie din cenuşǎ
şi agrafe de gând în pǎr, la vedere.

întotdeauna mi s-au potrivit
griurile:

gri ca paharul cu viaţǎ bǎut pe jumǎtate, dimineaţa,
lǎsat sǎ devinǎ cǎlâi şi neacidulat, uitat
într-un colţ de mine.

gri ca avioanele din hârtie folositǎ
în care urmele de creion se simt încǎ la atingere
deşi cuvintele şi-au pierdut demult sensul.
ca atunci când zborul devine un banc prost.

gri ca cineva îndoliat
care încǎ se gândeşte cǎ negrul nu e la modǎ
şi albul se simte prea senin, nepotrivit.

gri ca o plimbare fǎrǎ sunet de paşi.
o lacrimǎ orfanǎ, cǎreia pǎrinţii nori
nu au apucat sǎ-i cumpere ploaie de companie.
gri ca ciocolata spǎlatǎ pânǎ se iau toate petele de gust.
un portativ rǎmas fǎrǎ melodie.

v-am pǎcǎlit pe toţi.
particip la bal mascat.
nu am avut niciodatǎ inima atât de caldǎ
încât sǎ fiu într-adevǎr phoenixul
prea leneş pentru a renaşte.

pur şi simplu
ştiu cǎ dacǎ n-ai culoare, trebuie
mǎcar sǎ te identifici cu griul.
aşa se face.

e ilegal sǎ te invit la un dans
doar din plǎcerea de a îţi îmbrǎţişa
urechea într-o şoaptǎ strânsǎ -

ştii, eu vin din afara spectrului vizibil.

Thursday, March 8, 2012

expoziţie de vise

(în interpretarea pictorului ironic)



întârzii o viaţǎ
în faţa portretului ei.

libertatea
gǎtitǎ la patru ace
în cântec şi aripi.

balonul cu aer cald
duce copiii mai sus
decât au ajuns ei vreodatǎ.

norii se deghizeazǎ în podea
şi vin, inimoşi, la balul mascat
al existenţei.
soarele se joacǎ de-a flirtul cu umbrele,
dintr-un colţ.

numai munţii ne pot gǎsi aici.

hai, desfǎ-ţi braţele.
aruncǎ-te curajos
în prǎpastia albǎ
din ochiul cuiva drag.

fii bun şi trage dupǎ tine
sania în care se stǎ cel mai zgribulit
şi se sǎrbǎtoreşte
victoria asupra naturii.

inspirǎm, expirǎm.
invitǎm un prieten
în camera cǎlduroasǎ a unui zâmbet
doar pentru a avea de unde sǎ-l dǎm afarǎ.

libertatea zboarǎ astǎzi.
zboarǎ cǎtre nemǎrginire

înrǎmatǎ într-un tablou suprarealist.

fǎrǎ titlu

(o nuanţǎ de iubire fǎrǎ nume)



îţi scriu numele în aur
cǎci sunt mutǎ.

sunt poeta lebǎdǎ,
care n-are de gând sǎ cânte
decât când se va sfârşi lumea.

frumuseţea doarme
în adn-ul meu,
cuibǎritǎ sǎ nu o vadǎ cumva
prǎdǎtorii

iar tu eşti incandescentǎ.
dǎruieşti cǎldurǎ
cui are curaj sǎ te atingǎ
şi sǎ îţi numeascǎ atingerea ta
luminoasǎ;

numai cǎ din mine
curge inima
în picǎturi
şi pene.

mi-e teamǎ sǎ-ţi ofer
amprenta mea.
tind sǎ las urme prea vizibile
şi nu întotdeauna binevenite.

dac-ai şti tu
cât de mult stǎ nespus
ca un şal greu
aruncat peste lenea umerilor mei!

dac-ai şti tu
cât de mult înseamnǎ
fiecare gest
pentru cineva cǎruia i s-au interzis
cuvintele!
.
.
.

clepsidrǎ

nisipul se scurge prin mine.

fiecare clipǎ îmi stǎ altfel
decât cea dinainte,
chiar dacǎ nu se vede.

îmi iau pulsul
dupǎ vârsta copacului
tǎiat ca eu sǎ trǎiesc
înrǎmatǎ între pereţii unui vis.

din când în când, aleg
câte un trecǎtor norocos
sau poate ghinionist,
un om în adevǎratul sens al cuvântului
care pentru un timp
devine stǎpân al timpului meu;
mǎ poate rǎsuci, agita, întoarce de pe o parte pe alta,
îi ofer chiar dreptul de a desena înǎuntrul meu
modele la care nu m-aş fi gândit niciodatǎ,
dacǎ are mâini suficient de dibace
sǎ modeleze viaţǎ în mine, aşa cum dirijorul
modeleazǎ un cântec fǎrǎ sǎ cânte o singurǎ notǎ.

totuşi, niciodatǎ nu m-am simţit de sticlǎ.

încǎ nu am avut onoarea
de a mǎ întâlni cu domnul asfalt
la jumǎtatea drumului
dintre cioburi şi existenţialism.

mereu mi-am zis cǎ ar fi chiar romantic
sǎ luǎm cina împreunǎ:
eu mǎsurându-i lui clipele. el, sorbându-le pe ale mele
pânǎ rǎmâne doar lemnul
şi cele şapte culori în care am vǎzut de cuviinţǎ
sǎ iubesc câte un trecǎtor
mai mult sau mai puţin grǎbit.

îndrǎgire

soarele roşeşte.

nu mai are suficientǎ luminǎ în portmoneu
sǎ îşi permitǎ ziua
şi se ştie doar
cǎ tu eşti prea preţios
sǎ-ţi stea alǎturi îmbrǎcat în noapte.

dar chiar pe vremea asta
când pǎmântul se drogheazǎ încontinuu
cu fulgi de zǎpadǎ,
plǎmânii norilor se îmbolnǎvesc incurabil de viaţǎ.

dacǎ aş putea, te-aş cununa cu cerul,
sǎ fie oficial:

ţie îţi strǎluceşte umbra.

Tuesday, March 6, 2012

exasperare

nu-i a mea clipa asta.

nu am dreptul sǎ o mototolesc
şi s-o înghesui în buzunar
cum îmi vine mie mai bine sǎ o ţin.

nu o pot expune
în lumina soarelui
ca pe un exces de culoare
fǎcut de ploaia pofticioasǎ
la desert.

e un deşert în mine
pentru cǎ m-am simţit datoare
sǎ îmi defrişez plantaţia de
pomi fructiferi din suflet
de dragul tǎu,

sǎ ţi-o ofer ţie cadou
placatǎ cu aur
şi lipsitǎ de viaţǎ.

nu, mulţumesc, nu-mi mai aparţine
clipa asta ca o comoarǎ ascunsǎ.
mai degrabǎ pǎstreaz-o tu
şi fǎ ceva frumos din ea, o sculpturǎ de timpuri.

eu îngheţ în poziţie de drepţi.
nu mişc nici mǎcar albul ochiului.
mǎ fac micǎ
într-un glob de cristal
swarovski
în care nici mǎcar nu gǎseşti hârtie creponatǎ
sǎ imite ninsoarea.

nu te deranjez cu nimic.
doar sunt
ca un ghiveci, suport din plastic
în care sper ca, într-o bunǎ zi,

tu sǎ înfloreşti.

Monday, March 5, 2012

arsă pe rugul propriilor gânduri

pe tine te întâlnesc numai în castelul meu din hârtie.

aici stăm la taifas
cu o cană de apus în faţă
şi nu ne plictisim niciodată
să-ţi fiu eu cântec de privighetoare
iar tu mie, cuib.

ce-aş vrea ca inimii mele să nu-i fie somn niciodată!
te-aş invita la un dans cu viaţa în fiecare noapte.
ţi-aş spune limpede ca apa de izvor într-o zi senină
cât te iubesc
şi cum mi-ai potolit tu setea încă din prima clipă
cu zâmbetul tău
care mi-a contaminat fiecare moleculă,
ca şi cum alături de tine deveneam efervescentă.

emanam lumină împreună cândva, îţi aminteşti?

asta cinci minute
în dimineaţa primei zile, înainte să fac ochi,
când era ceaţă în mine şi mă bucuram ca un copil
de spuma valurilor tale.
cinci minute, cât am avut lapsus
cu privire la gratii şi rostul lor
adevărat, de a îl proteja pe prizonier.

dar între timp
am ieşit la o îngheţată cu vântul
care m-a certat aspru
pentru impertinenţa mea nemărginită
de a te atinge.

acum văd lumea în sepia.

te împroşc cu stropi din singurătatea mea
doar cât să te pişte uşor, să nici nu-ţi dai seama.

îmi demonstrez mie însămi,
ca o axiomă matematică, faptul
că eu aproape nu merit culoare.

Friday, March 2, 2012

monologul interior al imigrantului

vin de departe.

dintr-un loc în care se vorbea altă limbă,
mai ascuţită, neşlefuită. în ţara mea, fiecare
smulgea cuvintele de dragoste din rădăcini
şi apoi se dădea lupta pentru supremaţie
până era cucerit şi ultimul semn de exclamare
la finalul unei urări frumoase.

am ajuns departe, iată,
în ţara ta, unde m-am simţit binevenită o vreme,
ca la o petrecere în pijamale cu prinţul
dintr-un basm preferat devenit realitate.
aici se vorbeşte ciudat. aici chiar se şi tace
şi nimeni nu simte nevoia
să se repeadă cu mâinile întinse până la refuz
pentru a prinde timpul altcuiva
ca pe o pasăre cântătoare pe cale de dispariţie.
în lumea ta, contez pentru că sunt,
îmi şopteşti cu zâmbetul
pe buze, în loc de sarea lacrimilor mele.

dar şi în ţara ta,
unele lucruri rămân nespuse.
chiar şi tu eşti, uneori, atât de vulnerabil
înăuntrul tău, ca miezul fierbând al unui gheţar.
ai un fel de zgomot alb în liniştea ta,
un zgomot alb care poate răni uneori,
când este incompatibil cu muzica din mine.

nu mai ştiu: oare sunt eu afonă
sau tu, un artist mofturos la nuanţe?

iată, eu în ţara ta am accent nepotrivit,
învăţat din strămoşi. mă fac poezie, dărâm garduri
cu cratimele astea ale mele
prin care mă leg de tine.
am trecut graniţe pentru care nu aveam viză.
am scris cu mine însămi în loc de cerneală
pe sufletul tău în loc de hârtie
ceva ce eu nu am trăit niciodată.

aici, la tine, ceea ce acasă era discreţie
se consideră ilegal.
am intrat prin efracţie în viaţa ta.
ţi-am spart pacea
ca pe un bibelou de porţelan, în goana mea.
m-am sălbăticit pe meleagurile astea străine,
la înălţimea asta binecuvântată
ca un sărut de lumină pe fruntea cerului meu înnorat.

mă regăsesc acum
arestată
în spatele unui zid. tu
îmi eşti zid de diamant

şi nici măcar nu ştiu:
sunt eu închisă
sau poate tu, prea liber?

susţin că vreau să evadez,
dar nicio variantă de fiinţare
nu îmi face cu ochiul
exact în aşa fel
încât să pot avea încredere

că nu aş găsi şi acolo
încă o ţară unde să mă simt
binevenită o vreme,
ca o reîntoarcere în paradis

doar pentru a repeta istoria
şi a fi condamnată
căci am încălcat cu o cratimă graniţa bunului-simţ
într-o altă limba pe care nu apuc
să mi-o însuşesc.

aici, unde stau, e cald
ca şi cum mi-aş ţine permanent în braţe
păturica ruptă din copilărie
sau măcar copilăria ruptă din păturică.

aici îmi miroase apetisant
a viaţă expirată
pe care mă încăpăţânez să o trăiesc
pâna la ultima îmbucătură de relaţie.

şi mă întreb, oricum, cu ce e diferit afară de înăuntru?

oriunde sunt, eu am talent la găsirea zidurilor de diamant.
oricât de bogată sau frumoasă aş putea creşte
ca floarea care aduce primăvara,
eu mă pricep prea bine la a fi prizonieră
ca să risc o evadare acum.