indiferent cum o primești

unii înfulecă melodia pe nemestecate
și nici măcar nu își dau seama
că le rămâne zgârci de ritm între dinții
lucioși până la greață, ca luna nouă:
uitată.

alții își odihnesc oasele bătrâne de visare
la fiecare colț sincopat, se simt acasă
în fiecare notă, privind cum se dizolvă
soarele în ocean în fiecare seară
credincios pescärușilor care de fiecare dată
îl împing ca pe un ghem înapoi între nori
când e pregătit să renască.

poate din altă direcție.
poate altă piele îi va simți focul.

dar muzica își va continua
propria ființă, dincolo de portativ
de fiecare dată.

în braţele pierderii

şi te trezeşti a doua zi

cu ochi de ceaţă

lipiţi pe cerul gurii

şi pentru un moment

binecuvântat

nu ştii de ce

şi când îţi aminteşti

ai putea sparge termometrul

cu temperatura tristeţii

de pe pielea ta.

şi îţi vine să cânţi şi îţi vine să taci

în aceeaşi respiraţie

şi îţi vine să mulţumeşti

pentru zborul uşor ca un zmeu de pânză

mai sus de orice durere

şi îţi vine să înjuri zei în care nu crezi

pentru maratonul al cărui câştigător

primeşte trofeu doar o cupă de durere

şi de moarte.

şi totul continuă.

vocea ta curge în proză spre mare.

norii adunându-se ca un cadou

din partea cuiva pe care nu-l vei mai vedea

n i c i o d a t

ă

...

au pe margini şi în miez

vine de soare grapefruit.

lumina se întoarce să te privească

de zici că-i este teamă să nu te uite.

şi vrei la mare ca în uter

şi vrei să vorbeşti de acum numai

o limbă în care el n-a rostit

niciun cuvânt niciodată

şi vrei să spui din partea lui

toate cuvintele de argint

pe care nici el, nici tu

nu le-aţi atins cu vârful limbii niciodată -

dar limba e străină

şi sănătatea şubredă

precum un leagăn

dărâmat demult de vecini.

şi uiţi ideea înainte de a deschide gura

pentru că nimic nu repară

firele subţiri din care este făcută povestea noastră

cu dezarcorduri între subiect şi predicat

şi, asta e, te trezeşti

şi este deja a doua zi

şi tu cu ochii tâi de ceaţă lipiţi nu ai putut-o crede

nici pe prima.

din ce în ce mai

şi de la o vreme

se aştern mai uşor

serile în mine

la ora potrivită

în echilibrul

dintre soare şi lună.

pot să mângâi

mai tandru decât ieri

spinarea tigrului

când îi explodează

răgetul pe cer.

şi îmi aud gândurile

între două guri de aer

pe care uiţi să le iei

şi îmi simt emoţiile

în corp

ca într-o cutie de bijuterii

deschisă.

miroase bezna a dimineaţă.

îmi cântăresc cuvintele

în unităţi de încredere

şi momente de întâlnire.

şi glasul meu

curge mai ferm printre stâncile

pe care îţi juleşti genunchii

şi îşi găseşte direcţie

să se unduiască

spre locuri mai senine.

fac popas în mine

ca într-o mânăstire

în care cinstesc

viaţa.

dinamică

călăreţ

impunător

soarele de iulie

pe spinarea muntelui

se duelează

cu linia orizontului

arbitru

întunericul

stă în poziţie lotus

pe covorul de

stele

aşteptându-şi momentul

să strălucească

în barbă









Poezie publicată în volumul Serenitate, Editura Letras, 2020
https://letras.ro/product/serenitate-ebook-epub/
 

celei care a tăcut

că m-a şters cu buretele

din planurile mele

ca şi cum eram un punct

şi nu autoarea,

fie.

că am zâmbit

după ce am vorbit cu tine

şi am decis împreună

să mângâi o sută de oameni

cu ce aveam mai luminos în mine,

doar ca să-mi arunc zâmbetul

cu hotărâre la coşul de gunoi

să-i fac pe plac unuia singur

cu bezna măruntă a vieţii mele,

fie.

că fiecare răscruce

între vasele mele de sânge

este o alegere

şi de multe ori am ales intenţionat greşit

drumul care ducea altundeva

decât spre inima mea,

fie.

că tu l-ai văzut

cum încerca să îmi şteargă numele

de pe foaia de hârtie

care îmi era inimă

ca să se iscălească el, soarele

care îşi arată culorile

doar pentru un minut la apus

într-o zi de iarnă

şi ai tăcut

şi i-ai oferit radiera răbdării tale

şi mi-ai decupat lumina din ochi

cu sprâncenele tale strânse,

nu pot să iert.

finalul face ficţiunea

sunt poveşti cu asemenea final

încât nu merită să le scrii.

hârtia - sevă vărsată în van,

puţin mai uscată sub fiecare cuvânt al tău -

nu merită umilinţa de a fi trădată de tine

aşa cum pe tine te-au muşcat de inimă

spectacolul apusurilor oranj,

îmbrăţişările strânse ca nişte timbre

menite să se învechească

şi să valoreze prea mult

sau omagiul pe care ai reuşit să îl aduci

pentru a onora un trecut decăzut

prin nobleţea liniştii tale ori prin blândeţea vocii.

urât de frumuseţe, ăsta e finalul,

iar călătoria - cu tot ce ai învăţat,

cu tot ce te-ai bucurat, cu tot ce ai renunţat,

cu toată iubirea şi cu toată fiinţa -

aici a adus.

aici - un nicăieri în care se aruncă vise

care ar fi trebuit avortate,

doar că, în inconştienţa ochilor tăi repezi, extremişti,

le-ai confundat cu însăşi doamna realitate.

secretul afroditei

lipsit de ambiţie, cu gust
de sare dar nu de mare,
ar fi fost să fie
un apus
între patru buze -
una o ţâră mai puţin
îndrăgostită decât celelalte trei.
ghici care!

zâmbetul cerului

apusul îşi încreţeşte fruntea:
cerul sǎu nu îşi poate pǎstra lumina
mult timp. tot ce a reuşit în viaţǎ
a fost sǎ picteze nori, sǎ picteze nori
pânǎ s-a sǎturat de el ceaţa.
chiar şi aşa, a aruncat câte o metaforǎ în mare
ca un pescar excentric. ce-i drept, a prins mult
peşte uscat de apǎ şi însetat de iubire.
acum, îşi prinde luna în pǎr ca pe o agrafǎ de sidef,
îşi umezeşte buzele în nectarul rece al nopţii
şi se întinde încet şi împǎcat
pe linia orizontului, sǎ se odihneascǎ.