Tuesday, April 25, 2017

a fi spațiu

a conține un univers
când ții în minte că nu ești
nici măcar un punct -

asta este călătoria mea
pe marginea unui mugure
aproape gata să înflorească.

să taci

un țipăt

și să simți cum îți umblă
după perdelele trase ale ochilor,
în gâtlej, ca un ruj emoțional expirat
de care ți-e rușine dar nu vrei să pierzi tot
ce ai sacrificat pentru el.

să te plimbi în pantofi de hârtie
cu toc,
scriindu-ți cu propriul sânge
o amprentă. o voce. o moarte

ca să trăiești, în sfârșit,

să locuiască în tine
și țipătul, și sacrificiul,
și ne-punctul, și universul întreg -
fără ca vreodată să te mai
dețină.

Saturday, April 15, 2017

zâmbet ştirb

în cutia mea toracică, soarele
a îmbătrânit şi au început să-i cadă dinţii
de lumină:

o rază scăpată peste frunze arămii, din neglijenţă,
pentru că luna i-a tras o palmă de întuneric peste faţă,
în ciuda vârstei onorabile a domnului, ea simţindu-se
regină a eleganţei între umbrele nedesluşite ale oamenilor.

o scrisoare de dragoste verde, mototolită de vânt şi grindină,
căci nu e demn ca el să se coboare la nivelul oricărei păpădii
şi să i se ofere cadou, senin, hrănitor; se dovedeşte mai modest aşa, pe cer.
fierbinte şi de neatins.

o dungă de argint, ca un gest de mână pentru a spune la revedere, a lehamite,
pentru că piticaniile de nori obtuzi între care s-a născut luminăţia sa
îi amintesc în fiecare zi de miliardele de sori mai mari şi mai înflăcăraţi;
prin comparaţie, ce mai contează că suflarea lui blândă, în miniatură,
a sădit seminţe de viaţă din care au înmugurit minuni
undeva, pe un punct albastru de care nu-i pasă nimănui?

uite de-asta, cele patru camere primitoare
din steaua care se adăposteşte la mine în piept,
sunt de obicei închise, etanşe, izolate fonic.
cu artere orfane de vene, tot ce pot
este un zâmbet ştirb de lumină.
eden construit în miezul unei găuri negre
în care cine ştie ce s-ar putea prinde ca-ntr-o capcană,
ce ar putea muri aici
şi ce ar putea înflori?

Friday, April 14, 2017

de-a v-aţi găsitelea, trebuie

(să sclipesc)
           

îmi caut părinţi mineri
care să mă caute frenetic,
să mă găsească plini de speranţă
şi să mă piardă
mereu în jocul ăsta nevorbit
şi netăcut cum se cuvine
de-a v-aţi găsitelea.

îmi caut părinţi, tăindu-mi
pământul şi ceaţa din carne vie,
şlefuindu-mi laturile imperfecte de carbon
să fiu destul de diamant.
să sclipesc mai tare ca soarele
ca, într-o zi caniculară de iulie,
ei să mă vadă.
ei să mă găsească într-adevăr
şi eu să fiu destul de strălucitoare
încât să merit să nu mă mai piardă
printre degete slinoase de somn,
saci de gunoi sparţi sub ochi şi
visuri neîmplinite.


Monday, April 10, 2017

străduire

cheia sol deschide multe uşi
dar nu şi inima ta.
sare pe portativ ca un arc,
se reflectă în încercarea neistovită
a copacilor de a strivi oasele cerului
în braţe -

dar nu are ecou.
nu în ochii tăi.
nu acum.
nu după ce ai aflat cine sunt.