cine trebuia

da, a citit cine trebuia

dar cine trebuia nu este el,

cel care cu limba lui ca un cuţit de măcelar

mi-a despicat măruntaiele şi lumina din ochi

şi căldura pulsândă din inimă

până când s-a murdărit podeaua cu scame de poezie.

nu, eu trebuia

să stau ghemuită în durerea mea

în care m-am topit ca un cub de zahăr

până când urletul aruncat bumerang din trecut

mi-a reparat ochii

să pot. să văd

că avea dreptate. valorez mai mult decât propria artă

şi valorez infinit mai mult decât o bucată de plastilină

în mâinile lui netede de furie necoaptă.

hai să vă povestesc ce s-a întâmplat când am murit.

nu era nicio lumină la capătul niciunui tunel.

era viaţa mea lungă cât flăcările de întuneric ale iadului

şi la capăt erai tu.

ca atunci când îţi pierzi cheile

pentru că te afli moale în pântecul de iubire al casei tale

şi nu îţi pasă de mănunchiul de metal

până când le simţi lipsa, le cauţi degeaba

şi atunci ele îţi devin totul

te făceai tot mai mic în visul bunicii

şi eu nu ştiam

şi îmbrăţişările noastre intrau la apă în visul meu

şi eu tot nu ştiam

şi în ziua aia tu te-ai făcut mare de tot, un zmeu în muşchii mei

şi eu tot nu am înţeles

până când ţi-ai lăsat vocea tremurând pe podea în faţa mea

ca şi cum te dezbrăcai

de ruşinea de a îmi fi greşit mărimea la suflet de prea multe ori.

atunci mi-a crăpat ceva în creier

ca bibeloul de porţelan din vitrina copilăriei

şi am ştiut

că nu voi mai fi la fel de om.

mi-a devenit inima sirenă, invitându-mă

în ţinutul luxuriant al lipsei de speranţă.

nimeni altcineva nu îmi putea pronunţa noul nume

aşa că m-am dus.

turcoaz

să ai o voce în care să te aşezi

şi să fii.

o voce la nivelul mării.

să nu trebuiască să iubeşti

decât pe tine şi adevărul.

astăzi îmi sunt lună

într-un peisaj cu far.

în sfârşit.

sunt singura care face valuri

la mine, aici, în penumbră.

să ai o voce în care să te aşezi

şi să nu te smulgi din tine însuţi pentru ea

şi să nu o urmezi precum pânzele unei corăbii, vântul

şi să nu conteze nimic mai mult decât 

că ai venit.

despre faptul că îţi uitasem

uitasem transpiraţia ca o rugăciune fierbinte.

uitasem furia ca apa care încearcă din toate moleculele

să nu fiarbă, chiar dacă sunt o sută de grade

şi o mie de feluri în care treci peste mine ca peste linia continuă.

uitasem gheaţa din vocea ta ca dintr-al prea multulea pahar de whisky

şi antarctica sprâncenelor tale calme ca un ştreang.

ca să mă uit pe mine.

te-am iertat

în alb.

ca să doară doar viitorul

până îmi lasă oasele lucioase,

dar măcar să nu mă jupuie de vie trecutul -

am uitat luna nouă din tine. întunericul tău ritual

cu care voiai să îmi înlocuieşti mugurele de strălucire.

ştiam că deveniseşi oglindă strâmbă

cândva, într-un vis bolnav de-ale mele,

dar, pe furiş, am dus la gunoi pungile negre de sub ochii

doldora de amintiri despre răul absolut

din tine.

m-am convins că numai iubirea din tine

mi-a deşirat şira spinării înnodată din naştere.

mi-am inventat imn ... cum că nu ţi-am suportat

sănătatea ca o otravă pentru dracii incurabili din mine.

o inimă nătângă să fiu, am jurat,

decât să îţi conţin haosul de supernovă care se crede soare

şi nu-i decât o pitică albă în devenire

ca noi toţi.

da, uitasem ceea ce mi-ar fi putut răpi basmul preferat din copilărie

şi salva viaţa.

pentru că doare al naibii să îmi desprind, strat cu strat de pansament plin de puroi,

sufletul tău cald de pe rana deschisă cu care n-ai avut habar ce să faci

decât s-o adopţi din orgoliu şi din praf de stea şi din nevoia ta

de a iubi când nu ştiai pe cine. 

să am după ce spune mulţumesc

urările tale, păsări călătoare,

sunt străine de mine.

îmi plutesc în ochi

ca un blestem să trăiesc

fericită până la adânci bătrâneţi

fără mine, cu o singură şi subţire

voce fără ecou, ghemuită

pe o bancă în intersecţia aglomerată

dintre a fi, a iubi şi a nu.

ţin mâna întinsă după trandafirii

îmbrăţişărilor tale

şi trecătorii se prefac că nu au

nici măcar monede ruginite de timp

măsurat în nanosecunde.

urările tale, firimituri de căldură

pentru păsările călătoare din mine

ce vin din când în când să bârfească

despre speranţa pe care au mirosit-o

în aerul vreunui alt continent,

mă hrănesc. mă pomenesc.

îmi resuscitează inima. şi inima mea pompează

încă o picătură de sânge, doar una,

o halucinaţie auditivă cu aromă de ecou

care pentru astăzi pare a fi

de ajuns.

ceasornicarul

ceasornicarul pe limba minutelor şi clipelor caramelizate care se întind nepermis

- nu vorbeşte, ci îi bate inima.

se confundă cu munca lui

învechită în epoca vitezei şi a informaţiei gratuite, goale de iubire, cu picioare fine de

stăpână în faţa sclavului său, omul de cultură.

s-a spart ecranul luminat care îi despărţea

sufletul de unităţile reci de măsurare a scurgerii vieţii din corpul cronic neîmbrăţişat

şi anii ceasornicarului aleargă o mie de maratoane în fiecare minut

sfidând clipele elastice care nu se rup oricât de mult le-ar întinde

suferinţa din oasele lui încă prea neîncercate de vremea

a cărei ecou a devenit

el, ceasornicarul

rămas cu nimic şi cu inima cât un atom de groază ce-l ţine în

viaţă.

circular

tu ești parfumul cântecului de mierlă
la 05:45 fix, cu gust de dimineață
și textură de noapte albă.

tu ești un fald din pielea mea
pe care nu îl ating niciodată
de teamă să nu se șteargă
amprenta iubirii.

tu ești ultima rază de soare
într-o zi cu furtună și întuneric și fulgere
și nici nu ai umbră de idee
că ai fost singura.

mă văd nevoită să te definesc
în atâtea feluri greșite
 ca să pot începe să te cunosc.

o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.

matematicile sincerităţii

algebra slinoasă a adevărului

împărţit la viitor

alunecă printre degete

de pianist care nu a atins

niciun pian niciodată.

murim competitiv

ca şi cum ne-am vâna pe noi înşine

pentru un trofeu de etalat

pe peretele nezugrăvit

al trecutului deschis

la orice interpretare.

ne calculăm fiecare

pas funcţie de spectatori

şi scoatem destinaţia din ecuaţie.

ne înfometăm, privaţi din oficiu

de nevoia de a avea nevoi

şi aşa ajungem să mâncăm

punctul de origine

cu sare şi piper de uitare

asezonat cu senzaţiile 

de je-ne-sais-quoi nespus

explodând în corp.

elogiul inutilității

trăiesc într-o lume împletită
din cețuri intenționate,
fire de basm și amintiri pe care le împrumut
celor mai bogați decât mine.

în valea pierderii, orice floare este regină
și orice copac făcut ferfenițe de hârtie
se mândrește cu cerneala ca și cum ar fi
destinul albastru al celor puțini.

aici fac nimic ca și cum ar fi muncă de plumb.
îmi întind brațele de vânt fără să gândesc
să mai prind pe cineva între ele ca într-o menghină.
îmi mulez capul de spumă pe forma morților
care și-au aruncat câteva flăcări de viață
ca pe un bumerang, peste terenul viran al veacurilor.

așa cântată, nu se cheamă depresie.
așa un leagăn sculptat din lemn de contemplare
nu răspunde când îl strigi pe nume
lipsă de speranță.
poeții se aliniază ca niște tacâmuri
în casa goală a sinelui
așteptându-și rugina
ca pe un strigăt
fără ecou.