pneumonia zorilor

da, simt acum
cǎ zorii vieţii mele
sufereau de pneumonie.

cine îşi mai aminteşte
cum tuşeau stele
şi îşi ştergeau nasul cu neruşinare
pe mâneca rǎsǎritului?

cine îşi mai aminteşte
cum sfidam noaptea
pictându-mi autoportretul din cercuri şi linii
pe o icoanǎ?
aproape v-am pǎcǎlit pe toţi.

numai într-o mlaştinǎ
pe teritoriul sufletului meu fǎrǎ graniţe
se mai zvonea
cǎ de fapt eu eram baba cloanţa
iar tu, doar un cǎlǎtor nǎuc
în cǎutare unei fântâni cu apǎ vie.

eu îmi îngropasem adevǎrul
adânc sub straturile de flori
plantate în onoarea unui singur bǎrbat
(de fiecare datǎ era singurul.
de fiecare datǎ el avea sarcina ingratǎ
de a fura seminţe de vis
pentru mine.)

mǎ lǎudam cǎ sunt
captivǎ sub o lunǎ nebunǎ
şi menirea mea pe pǎmânt
era dintotdeauna nici mai mult, nici mai puţin
decât sǎ îmi gǎsesc drumul spre camera tronului
în castelul pieptului tǎu.

aşa mi-am plâns, pe rând, toate copilǎriile
pânǎ la ultima picǎturǎ.
aşa am îmbǎtrânit
cu urme de noapte supurantǎ în plǎmâni.

îi avertizam pe toţi
prin câte un semn discret din cap
cǎ eu sunt specialǎ, cǎ am fost atinsǎ de zei
şi nu se mai ia amprenta -

dar acum îmi dau seama
cǎ de fapt

era doar un caz de pneumonie a zorilor.

aproape

sunt sisif postmodernist.

împing.
mǎ cred însǎrcinatǎ cu soarele.
împing universul cu coatele
sǎ-mi fac loc de o stea norocoasǎ pe cer -

doar, doar mi-o împinge cineva
bolovanul pânǎ în vârf.

*

eu - ca o coţofanǎ
îţi smulg sclipirea din ochi.
îţi fur un cuvânt
mai luminos decât îmi permit eu sǎ nasc.

carǎ-mi tu pietrele de hotar.

cuprinde-mi în mâinile tale
greutatea nodului din gât.

*

tu întinzi braţele.

eu mǎ simt îmbrǎţişatǎ.
întâlnitǎ
ca o mare de cǎtre linia orizontului.

dar tu de fapt
culegi o floare de colţ din dreptul meu
şi îmi scapi bolovanul.

*

nici mǎcar sisif nu sunt.

nu mi-am împins eu greutatea propriului nod în gât
aproape pânǎ pe piscul uşurǎrii
încât sǎ îmi câştig mǎcar dreptul la o lacrimǎ.

avocatul apǎrǎrii

îmi amintesc şi astǎzi -

tu mi-ai fost stâlp
de la început

şi mi-ai ţinuit
acoperiş deasupra capului
când eu plouam torenţial
în mine însǎmi.

pe tine niciodatǎ nu te-au intimidat
glumele de prost gust
pe care le-am învǎţat cuvânt cu cuvânt
când eram micǎ, în loc de poezii.

nu ai cedat
nici în faţa sumedeniei de probe
care pǎreau sǎ îmi dovedeascǎ
vinovǎţia,
nici în faţa vreunui artificiu tehnic.

deşi inferioritatea mea era molipsitoare
şi tu aproape te-ai pierdut odatǎ cu mine
în vâltoarea ruşinii,

ai înotat alǎturi de mine
printre toate pietrele
şi toate lipitorile.

mi-ai modelat din suflet
o metaforǎ nouǎ

nemişcat în credinţa ta.

tu îmi eşti stâlp:

mǎ susţii
pânǎ la norii
pe spinarea cǎrora
creşte ca o cocoaşǎ frumoasǎ
raiul

şi ştim amândoi, ca o lege nespusǎ,
cǎ eu trebuie sǎ susţin pledoaria finalǎ

în cuvintele pe care le-am rescris
cu tine ţinându-mi acoperiş
peste pagini udate cândva de ploaie.

monologul unui trifoi cu trei foi

ne-am împletit
până am format rădăcină comună
în grădina lui hades
pentru că nu există respiraţie fără moarte.

pe rădăcină
au crescut mai multe flori
decât am învăţat noi să numărăm
şi atâtea buruieni
încât grădinarii ezită să mai înceapă
plivitul.

deasupra florilor, ne cresc copaci.
copaci tineri
care abia acum se încarcă de fructe
şi încep, încet, să cuprindă lumea
într-o binecuvântare de umbră.

şi uite, uitaţi-vă bine
cum deja ne cresc ramuri tuturor
chiar dacă nu suntem toţi verzi
întregul an.

minunat, tună
şi ni se ceartă frunzele.

ne este atât de uşor să cădem în vânt.
dansăm pe ritmul pierderii
din cauza refrenului obsedant
şi nu mai ascultăm
muzica de fond a paşilor împreună.

ce ştim noi
despre sevă?

cât suntem de acord
să auzim
despre seminţele de adevăr
şi cum se plantează ele
ca să ne înflorească iubirea?
cum ne putem face fotosinteza
când avem un singur soare
şi, orbiţi de strălucire, nu mai privim
cum ne înverzim unul pe altul
în fiecare clipă?

viaţa este molipsitoare
în grădina asta.

iar când vântul ne îngenunchează,
eu văd un cor de frunze
care fac repetiţie pentru concertul existenţei
de-a lungul întregului curcubeu.

da, am primit furtuna
cu braţele deschise
în măduva oaselor;

acum e timpul.

ne amintim că suntem
împreună
într-o grădină destul de paradisiacă
şi ia multă răbdare

să atingem cerul
cu vârful fructelor noastre.

invitaţie la autenticitate

astăzi mă gândesc la noi
ca la un spectacol de umbre.

îmbinăm
partea din lumina mea de care mă ruşinez
cu acel întuneric din tine care mi se asortează
şi îmblânzim
raza de întuneric care mă spintecă
cu acea picătură din lumina ta care umple paharul ochilor.

copiii râd pe pământul dinăuntrul nostru.
e bine. atât de bine
când ne punem împreună
în puzzle-ul mişcător al vieţii
ca două piese care, deşi nu vor rămâne de-a pururi una într-alta,
în momentul ăsta dau esenţă unei capodopere de pictură.

hai. hai cu mine
să construim din noi înşine
o constelaţie, să creştem împreună
până devenim o zodie nouă
în care nu credea nimeni
şi să prezicem viitorul
pe care nimănui nu îi va veni să creadă
că îl trăieşte.

îmi dai voie
să prind rădăcini
destul de adânc
în tine.

şi uite-aşa, ca un dans echilibrat
al anotimpurilor
între amintire şi uitare -

noi înflorim într-o îmbrăţişare.





Foto: Oana Nedelcu

ars amandi

(actor pe scena iubirii)





mă constelez în jurul tău -
o colecţie de euri posibile.

mă fac halou
şi reuşesc să transmit
orice în afară de ideea
că ai fi sfânt.

strălucesc.
eman lumină cenzurată
cum cred că ţi-ar plăcea ţie,
ca o mie una de lumânări
cu flacăra mică în vânt.

joc numai rolurile importante
în piesa vieţii tale
şi dacă dintr-o întâmplare nefericită
au câştigat audiţia actori mai buni, mai umani, mai calzi decât mine -
nu-i nimic! fac teatru mut
ca obiect central în decorul
unde actorii mai buni, mai umani, mai calzi decât mine
joacă punctul culminant
în piesa vieţii tale.

repet la infinit
fiecare îmbrăţişare şi fiecare sacrilegiu
din oraşul relaţiei noastre.
mă reduc la o singură propoziţie
perfectă
sau memorez milioane de replici
pe care s-ar putea să ţi le recit cândva
ca şi cum ar fi povestea vieţii mele

căci atunci când mă constelez în jurul tău
şi încerc să te conving că tu nu îmi eşti rai
în timp ce beau ambrozie din fiinţa ta,

nu accept să fiu pentru tine
nimic altceva decât un eu de colecţie.

miezul statornic al călătoriei

vreţi să fiu o mare fără maluri

dar astăzi simt
în toate valurile şi în toţi curenţii
cum mă fac mică
imediat ce vreo scoică
se împodobeşte cu câte o perlă din plastic
şi mă trage de insule
să vin cu ea, să cucerim uscatul împreună.
să îi împrumut coroana mea din oase de delfin.
să fim împreună regina lumii
iar tot ceea ce este lumea să facă parte din mine
ca un titanic înghiţit pe nemestecate
cu bogătaşi şi călători clandestini deopotrivă
prinşi în gingiile mele
slăbite de prea mult da
şi prea puţin spaţiu în care să curg.

astăzi simt
clar
de parcă mi-aş fi luat vacanţă
şi aş fi pornit într-o croazieră
pe cerul
propriei fiinţe.
simt clar
în fiecare picătură de mine
că sunt mare.
eu sunt marea vie.
freamăt de conştiinţă
şi curg, curg mereu
ca un drum care se construieşte pe sine în pântecul lumii
numai de dragul de a fi.

astăzi înţeleg.

mai degrabă decât orice înger de ocazie,
am nevoie de maluri.

Sic cogito

Dacă eu aş fi
un cerc în formă de ego
mâzgălit pe frunza timpului,
şi timpul ar fi o scară către cer,
iar cerul ar fi frunza
pe care stă desenat infernul,
mă întreb…

unde ar fi cerul?
ego-ul ar fi cerul sau marea?
cercul ar fi desenat pe ego,
pe infern,
sau pe tâmpla noastră?

eu aş fi ego-ul, infernul, sau
picătura pasivă a oceanului?

la mila ei

ea.

statuia libertăţii din sufletul meu
de care sunt legată cu lanţuri de oţel.
străluceşte în soarele meu
ca marmura mult prea lustruită.
străluceşte atât de tare, încât ar orbi şi orbii.
prea ocupată cu lumina, ea
mă învăluie în umbră
ca mama vitregă care îi citeşte fiicei la culcare
poveşti de groază.

ea
este ileana cosânzeana
care într-o bună zi s-a gândit
să spargă o bancă de vise în sufletul meu.
a împuşcat vreo doi paznici
şi nici măcar nu a avut nevoie
să poarte mască.

nu, eu eram intrusa. eu, cu creditul meu
până la nori şi puţin mai sus
şi adevărul ascuns în sân
ca scuipatul unei superstiţioase
care oricum nu a adus niciodată noroc
suficient.
eu oricum veneam aici să cerşesc, nu să depun
amintiri frumoase
cadou în contul altcuiva
şi nici să retrag
un zâmbet din contul cuiva drag

eu nu am nicio împuternicire.

*

ea
nici măcar nu a zis mâinile sus!
sau daţi-mi o mie una de nopţi cu lună plină
dacă ţineţi la viaţă! nicidecum.
ea niciodată nu mi-a pronunţat numele adevărat.
n-avea nicio treabă cu actele mele
sau motivul şi durata vizitei
în al nouălea cer.
sigur ar râde în hohote dacă i-aş mărturisi, timidă,
că am intrat prin efracţie în asfaltul
ţării minunilor din sufletul ei -
eu, sinceră şi julită.

tăcerea îmi bubuie în urechi
mai tare
decât dacă cineva ar strânge tot praful de puşcă din lume
şi ar face foc de artificii în corpul meu.

*

doamne, nimic nu doare mai rău
decât cuvintele incolore.

cuvintele astea neutre.
elveţia limbii române
când eu ţin morţiş
să semnez un tratat de alianţă.
cu ea.
negru pe alb.
scris în cuvinte atât de prietenoase
încât să vomite îngerii pe la colţ de stradă
în sufletele noastre -

poate aşa aş uita
că înăuntrul meu mărşaluieste o armată întreagă
de sentimente
în stare de ebrietate, care altfel ar trage la întâmplare
doar să plătească cineva pentru nedreptatea asta!

vreau să scriu poezie de foc

şi, doamne, cât mă dor
cuvintele astea neutre ale ei
ca bricegele, cu lame ascunse
care nu se ştie niciodată
când şi de unde îmi răsar
pe cerul unui organ vital.

îi ascult discursul pastelat
în timp ce în corpul meu
artificiile nu mai încetează

şi mă îngrozesc
la gândul
că încă nu sunt
suficient de
surdă.

*

ea străluceşte, străluceşte cât o ţin plămânii
şi mie îmi este frig, atât de frig
aici, în umbră.

eu nu îmi permit să strig mâinile sus!
că doar mă dau drept om milos
la mila ei.

aştept cuminte să mă erodeze tăcerea

şi sper.
scriu o rugăciune în alfabetul braille.
dă, doamne, să nu devină cuvintele ei
săbii
de care nu mi se dă voie să fug.

iluminare împreună

astăzi
sunt binevenită în grădina ta
chiar dacă îmi cresc spini
pe tulpina inimii.

tu aştepţi,
grǎdinarul meu drag;
mǎ îmbrǎţişezi oricum sunt,
ca apa care curge
printre fisurile unei pietre.

tu înţelegi
că ia timp, mult timp împreună
până am curajul
să mă dezbrac de iarnă
şi să îmi port din nou lumina în ochi.

tu rămâi cu mine.
brusc, eu îmi las mugurii
să se vadă.

inima mea îţi înfloreşte în palmă
şi îndrăznesc să miros a trandafir
alături de tine.

descoperită

mi-e atât de cald

şi ruşine
să renunţ la pătura groasă
din metaforă căptuşită.

patul a luat forma corpului meu
atât de exact

încât ar fi un sacrilegiu
să mă ridic
aşa cum sunt, cu semne din naştere
pe suflet
şi să las să se vadă

cât de bine, cât de bine îmi este
când sunt cunoscută
şi primită
până în groapa marianelor din fiinţa cuiva
mult prea drag.

sunt indecentă
eu cu bucuria mea.

un scurt metraj
pe care minorii nu au voie să îl vadă
nici măcar cu acordul părinţilor.

o formă de sinceritate
care poate dă bine în poezie,
dar în realitate
îmi topeşte toate fortăreţele.

dacă mă dezvelesc,
eu voi fi prima
care se prăbuşeşte
la cutremur.

vă rog,
prefaceţi-vă că nu mă observaţi
cum fac duş cu dimineaţa nudă în ochi
şi cum, de la razele fierbinţi de iubire,
faţa mi se încreţeşte în formă de zâmbet.

voi luaţi-vă micul dejun
şi mergeţi la muncă
şi întorceţi-vă după vreun lucru uitat
şi alergaţi dupa autobuz
şi daţi bună ziua fără intonaţie

ca şi cum pe pământ nu s-ar întâmpla
blasfemia asta frumoasă din sufletul meu.

perspectivă

eu sunt tu şi tu eşti eu.

mă împrietenesc
cu câteva umbre

care te ceartă
pe tine când eşti eu,
că nu aşa se face.

nu aşa se iubeşte,
cu pumnii apăsaţi
pe gâtul meu
când eu sunt tu.

apoi îşi îndreaptă
atenţia spre mine
în rolul tău:

nici aşa nu se iubeşte,
cu umerii fracturaţi
susţinându-te ca pe o
comoară
ascunsă bine într-un
bulgăre uriaş de noroi.

da, umbrele nu mă cunosc
şi nu se curbează
după zâmbetul de pe faţa mea,
aşa cum faci tu.

umbrele îmi spun pe şleau
că tu mă sugrumi.
mă rupi din rădăcini
tocmai când eu aş vrea
să înfloresc.

să înfrumuseţăm împreună
vaza vieţii tale.

umbrele nu ştiu
jocul nostru secret de-a
eu sunt tu şi tu eşti eu;

dar în limba mea,
traducerea nu ar putea fi
mai clară de atât.

eu te agăţ cu durerea mea
exact acolo unde te doare.

vreau să fii tu
magicianul meu perfect
căruia să îi pot da
tot noroiul meu preţios

dacă rădăcini nu simt că merit
să îmi crească în inima ta.

te agăţ
şi mă plâng
că lanţurile
cu care te leg de mine
mă strâng de gât.

normal:
eu nu mai pot respira
şi tu nu mai ai spaţiu
să îmi faci respiraţie gură la gură.

măcar aşa mai pot să mă regăsesc
pe mine în inima ta înmugurită:

când îmi iau distanţă.

eu devin tu
şi mă împrietenesc sincer
cu umbrele

pentru că, chiar şi dincolo de lumină,
chiar şi când îţi sunt întuneric,
chiar şi când trec prin sufletul tău ca un uragan -

tu îmi eşti mai drag ca orice.

dăruire

aş fi vrut să îţi ofer un strop de rouă.

*

atât aş fi vrut de la tine, zic eu

cu ironia ascunsă în spatele vocii
că doar ştim amândoi:
era un gest nobil din partea mea.
eu nu îţi cer niciodată nimic.
decât când tu îmi ceri să o fac.

*

aş fi vrut să transpir un strop de rouă
şi să ţi-l ofer ţie

dar tu
te-ai făcut rece.
te-ai întunecat la suflet.
te-ai plâns că-i noapte
după fusul tău orar
şi nu, nu sunt binevenită la orice oră
pe teritoriul tău,
eu cu miracolul meu mic: o floare
care, din când în când, mă onorează
cu reflecţia ei înăuntrul fiinţei mele.

iar când tu
te faci rece
şi te întuneci la suflet
şi te numeşti noapte,

eu
mă
usuc.

*

oare

când te spăl
în cuvintele mele

ce se întâmplă de fapt:

îţi dăruiesc un crâmpei din mine
să-ţi ţină de sete vreodată
sau
te rog să îmi urezi bun-venit
cu dimineaţa pe chip?

*

oare

de ce te implor
să primeşti
stropul ăsta de rouă
de la mine

dintr-un loc mai profund
decât îmi cerşesc respiraţia
de la aer?

fuziune

tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

suntem două baloane de săpun
născute împreună.

suflete siameze.

al meu şi al tău
se confundă
într-un vis
în care ne spunem de trei ori, ca o rugăciune,
că de fapt suntem învăluiţi de somn. că tot ce trăim acum
nu-i nimic mai mult decât o simulare a existenţei.
o copie nereuşită a cine eşti tu şi a cine voi deveni eu.

repetăm întruna cuvintele astea,
de ne rămân nod în gât
ca un refren în gândul unui afon

dar nu ne trezim.

nu se ţipă în visul ăsta
pentru că, nu-i aşa? este cel mai frumos vis
pe care l-aş fi putut visa eu despre tine
şi cea mai împlinită fantezie pe care tu ai fi putut-o imagina
despre cum m-ai creşte tu pe mine.

of, vechea idilă
dintre mâinile brutarului şi aluatul proaspăt!

şi visul ăsta, visul ăsta
în care suntem mai fericiţi
dacă dormin în continuare
şi ne facem că trăim împreună
pân’ la adânci bătrâneţi,
visul ăsta atât de feeric
încât nu ne mai trebuie
fructele necoapte ale arborelui de adevăr

devine coşmar numai când, uneori,
observăm cu stupoare
timp de o miime de secundă
că nu putem fugi.

în orice caz, nu putem fugi
în direcţii opuse
că doar tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

ni s-au lipit tălpile
unuia de celalalt,
de suflete siameze ce suntem.
de întreg ce formăm noi împreună:
un eu mai complet decât mine
şi un tu mai perfect decât tine.

ce-i drept, am putea ţipa în coşmarul ăsta.
am putea ţipa ca un nebun
când moare pe tabla de şah,
dar aşa nu reuşim decât să ne asurzim pe noi înşine.

încercăm mai bine să ne facem linişte.
împreună. împreună dincolo de timp.
ne facem că nu observăm
cum ne frângem
chiar şi sub greutatea zgomotului alb
dintre noi.

ne dăm reciproc şah mat
şi nu mai câştigă nimeni -

aşa nu riscăm să pierdem nimic.