încercări de resuscitare

mă recunoşti. mă ştii.

mă dau în gândul ăsta ca într-un leagăn

ţinându-mă încă strâns de frânghiile fricii

de a mă arunca în

speranţa că m-ai prinde

zborul de împrumut

este vindecător numai cât timp

mă trage de piele

greutatea monedelor de plumb şi sudoare

numărate până la ultima suflare

să ştiu că am. să îţi înapoiez fiecare

colţ de zâmbet

egal, un triunghi echilateral

confecţionat din oglinzi

şi disocieri forţate

dacă aburul declara că sunt vie

pesemne am rugat moartea să se cuibărească în mine

am avut un vis urât despre întuneric

şi nu mi-am dat seama dacă m-am trezit

între timp

şi geana de lumină

pe care mi-o dăruieşti cu pipeta

ca un răsărit pudic şi atât de viu

în zorii de iarnă biciuiţi de cel mai frig

frig

rămâne să recunosc. să iubesc

flacăra din mine

încă aprinsă

să îţi mulţumesc că te atinge

deşi bate vântul din trecut

şi prin paravanul de panică

aud deja foşnind

jungla din tine

ultimul întuneric

e o nostalgie acrișoară
când spui la revedere ultimului întuneric.
noaptea își pune în pungile de plâns de sub ochi
stelele și liniștea și fără să articuleze vreun cuvânt
pleacă
deși tu încă aproape nu știi
ce să faci cu toată lumina pe care ai descoperit-o
adânc în tine.

e o ironie a sorții
când crezi că te desparți de ultimul întuneric
tu, deal sprijinind soarele
care te scurgi picătură cu picătură de rouă
spre răsărit; tu care habar n-ai încă
ce beznă poți duce.

noaptea pe malul Egeei din mine

în fiecare carpe diem
te pierd pe tine cel din mine
puțin câte puțin
cum își pierde un steag teritoriul
în favoarea păcii
degradându-se la lumina timpului
până se ridică într-o zi
complet alb.
în fiecare aventură amoroasă cu sine
ecoul tău în vocea mea rostește
mai puține silabe.
mă înclin pe celălalt mal al tristeții
- cât larg am parcurs, câtă durere
am adăpostit în corpul meu ca într-o mănăstire!
câtă iubire ciobită am primit
din brațele tale încordate, când nu știai
ce se face cu ea! acum
ești un val în oceanul
din mine. prefac totul în nisip. mă tem
de următorul cutremur, deși nu mai înțeleg
scrierile sacre ale civilizației dispărute
sub picioarele noastre călcând zări opuse.
ești un diamant din care au rămas în inima mea
fire de nisip cât eternitatea de fine.

și uneori vreau să nu te mai văd niciodată.