dantela

voalul
prin care am văzut lumea
ca fiind ţesută fin, punct de viaţă cu punct de viaţă
întotdeauna spre o formă de împlinire,

se destramă.

se deşiră din el
fire până acum nevăzute.
se deşiră mirele din mireasă,
stropii de apă din flacără
şi rămân, încetul cu încetul, firimituri fără formă
pe care nu le recunosc, nu mai ştiu dacă

vreo turturea le va vrea
la prânz, cu inima deschisă pe pervazul meu
ţesut alandala cu firele deşirate
dintr-un voal atât de special -
un voal oarecare, prin care eu am văzut lumea
ca fiind simetrică, izvorând adânc din pieptul meu
punct de iubire cu punct de lumină
întotdeauna spre câte un călător obosit.

regrete fără părere de rău

ai o pară coaptă în ochi, aşa-mi spunea.
va veni iarna şi tu vei fi putrezit demult,
dar eu continuam să alerg
cu papilele gustative legate fedeleş într-un vers
despre tine
sau despre mine
sau despre o noapte pe care am încercuit-o cu roşu în calendar
ca fiind a noastră - foaia de hârtie şi bucuria bolnavă din stomac,
nimic altceva.
dar eu gust tot ce tu porţi adânc în ochi, mi-a mai spus
în liniştea sa de cimitir pentru vii.

tablou de vară înrămat în linişte

o viaţă scrisă în scrisori netrimise.
o privighetoare melofobă.
frunze cu milioanele în pădurea de foioase,
toate intimidate în faţa vântului.
iarnă, peste tot iarnă care şi-a decupat din inimă
zăpada şi frigul, lipind stângaci în locul lor
soare din poleială.

viaţa scrisă în scrisori netrimise
va fi lecturată numai de hoţi,
silabisită ca o lecţie din abecedar
până la ultimul strop de singurătate.

presiune

vomit pe hârtie
cerneală cu îmbucături mici de cuvânt
înca nedigerate.
mă hrănesc invers
cu iubirea ta
acum pentru o pagină în loc de un ceas.
acum caligrafiată cuminte
ca şi cum ar avea o direcţie şi o formă
în lumea asta a timpului, a măştilor, a
noastră.

... într-un cântec aglomerat

M-ai recunoscut
abia într-un cântec aglomerat
în care poate mulţimea te-a împins
prea repede ca să-ţi mai găseşti
un rest de timp pentru mine,
o monedă de 5 bani de voce să mă saluţi
din colţul unui zâmbet
şi poate ai simţit şi tu că te-ai sufoca
dacă nu te ridici rapid la înălţimea cerului
şi poate băgai mâna în buzunar
după cheia sol, să-mi descui inima
şi să te simţi din nou ca acasă,
dar buzunarul părea acum gol.

Da, cred că într-un cântec urban
care mie nici nu mi se mai pare atât de aglomerat,
în sfârşit, poate că m-ai recunoscut
pe mine şi iubirea mea din oxigen care nu face decât
să îmi ardă căile respiratorii.

seminţe de speranţă

înflorim

ne zidim
în petale

construim
o mânăstire
dintr-o mână
de frunze

şi-un ochi de verde
amândoi din aceeaşi
rază de soare

nepastel

cerul oftează
într-o singură nuanţă de gri
grea pe umeri
o zi fără umbre

norii mi-au uitat numele
ei prea sus
eu aici jos
desenată cu creta pe asfalt
ştearsă în numele curăţeniei
cu inimă de politician

astăzi nu îmi plouă
astăzi nu îmi ninge
se face deşert fără soare
în corpul meu
mă ascund sub acoperişul
frigului tremurat stângaci
de către pământ
pe hârtia timpului