Monday, September 26, 2016

când eşti prea orb să te uiţi în oglindă

ochii tăi privindu-mă
cum nu mă mai arătasem niciodată
se simţeau ca nişte sori
pe pielea mea de găină,
arzându-mi iubirea expirată.

îmi auzeam ecoul
ca pe o explozie
din care nu voi şti niciodată
ce stea sau univers
o fi răsărit
sau dacă, poate, nimic.

orbecăind
prin labirintul cuvintelor
cu un baston alb
de vis căruia nu credeam
că i-a venit timpul,
m-am dezbrăcat de viaţă, de eu şi de moarte,
am devenit mai puţin decât o cratimă,
trei puncte de suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva
ce acum nu mai avea să se întâmple niciodată.

am făcut eu, atunci, să se întâmple
un fragment din mine, aproape lipsit de context şi de timp,
înainte să mă îmbolnăvesc de vidul în care deja
îmi înotau organele interne, ca nişte peşti
zbătându-se pe uscat

şi nu ştiam dacă să mă simt pe uscat
când adevărul meu se reflecta în ochii tăi
şi habar nu aveam cum
pentru că orbisem de la prea multa lumină
a acestei ciocniri între sori.

cu ochii închişi de frica reflecţiei,
normal că nu am aflat niciodată
dacă sunt şi eu soare.

No comments:

Post a Comment