Contraste

 

Întunericul, liniștea și iarba.
Pământul nebărbierit,
mama care nu a fost
și brațele de piatră.
Fără verbe. Aproape fără spațiu.

Dar strălucim mai puternic în amintiri.
Am inimă de flori și brațe de piatră.
Sunt loc de odihnă pentru cei fără adăpost.
Sunt o rugăciune către nimeni
lungă cât o picătură de rouă înghețată.
Ești fiecare fruct dulce care îmi crește
ca o mângâiere pe obraz
din rădăcini hrănite cu carne din carnea ta.

Să mă simt vinovată?
Tu te constelezi pe cerul fiecărui zâmbet
pe care îl greșesc mai mare
decât am știut să îți arăt ție vreodată.


 

Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
 

infuzia de fericire şi efectele secundare

azi se fac

nouă ani de când ne-a privit soarele

două zâmbete care se credeau fără corp

pe aceeaşi bancă

eu pluteam cu lumina amiezii

printre crengile cele mai de sus ale copacilor

tu te pitulai la umbra unui rol bine jucat

mă întindeam pe vocea ta ca pe o saltea

în mijlocul oceanului şi nu mai simţeam

valurile

mă uitam la tine cu coada ochiului

cât să uit că te vedeam mai bine ca niciodată

tu - o oglindă în care să mă reflectez -

mă pişca ruşinea de obraz când trecea

câte un străin pe lângă banca noastră din parc

şi eu te iubeam

şi tu erai doar sticlă crăpată

te zăream printre crăpăturile mari

şi încercam să cred în mozaic

în fuziune

tu credeai în infuzii de fericire

îţi fierbea sângele

pe mine mă desenai în formă de copil

nu îmi întrebai mâinile de ce tremură pe contur

în formă de femeie

căldura electrică dintre noi

liniştea dintre corpurile noastre

poveştile banale dintre râsetele noastre

s-au copt

la soarele reflectat în sudoarea mea

şi în cubul de gheaţă ţinut pe piele până arde

şi astăzi

între firele de iarbă

mă legăn în vântul uşor

îmi simt miezul

fruct care îşi cunoaşte dulceaţa

îi hrănesc pe săraci

dar nu mai cred nici picătură

în infuzii de fericire

mă încadrez cu religiozitate în contur

indiferent de anotimp

aproape indiferent de nuanţă

eu şi vânătăile de prea mult soare

arsuri de gradul patru pe suflet  

pentru că te-am ţinut prea mult

în inimă

ca pe un munte de gheaţă

în care mi se reflecta iubirea

           

copacul când se usucă

ramurile i se îndoaie
ca nişte genunchi obosiţi
căzuţi în faţa înaltului,
în forma semnului de întrebare -

dar e minciună,
pentru că seva cursă
este un răspuns
pentru Întrebarea
pe care poate nimeni
nu urma să i-o pună.

deoarece acum pare că
fructele sale
nici nu ar fi existat,
se chirceşte lemnul
şi îi rămân mari inelele.

vin păsările cântătoare
şi îl mint că îl iubesc
etern cât o zi de vară.
vin tăietorii şi îl păcălesc
că destinul lui este
să îi încălzească pe alţii.

dar soarele
nu mai vine.
nu îi mai împrumută
miez de verde
din inima lui de lumină.
şi când plouă, plouă
cu voce de gheaţă
direct peste trecutul
ca o vânătaie-
scorbură în copac.

ciocănitoarea. crucea de pe mormântul unui anonim.
focul vesel care iese din moaştele pădurii căzute
în sufletul unui copac care s-a uscat
de dorul lui iulie, repetat an de an până s-a făcut secol.

numai nisipul din clepsidră îşi mai aminteşte
că el era pom fructifer,
că un poet a amestecat umbra lui hrănitoare cu salivă de odihnă
şi a ieşit o poezie cu capul de lumină din pântecul lui din lemn

şi numai noroiul şi bălţile îşi mai amintesc
că pomul ăsta fructifer
a avut cândva
rădăcini.

Ceea ce nu ştia fructul când a adoptat un vierme

Secretul
mare cât un copac bătrân
dansează numai cu vântul.
Are rădăcini,
dar a uitat unde -
aşa că-şi păstrează speranţa
până la ultimul strop de sevă ruginită
în seiful ceţii.
Nu vrea să ştie
de ce doare dioxidul de carbon
până în miezul celui mai mic inel,
demult ascuns în sânul scoarţei,
sau de ce se zbate verdele
înainte şi înapoi, într-o pendulare permanentă
între fluturi şi fulgi de zăpadă
ca şi cum fiecare primăvară
ar fi un soi grav de amnezie.
Nu, mulţumesc, lumina
nu îi colorează transpiraţia de la subraţ
domnului măr ionatan
care poartă în cotor o pădure întreagă
şi preferă să cadă decât să-şi simtă
propriul gust.
Despre blasfemii, curcubee şi cer senin
putem vorbi şi-n altă viaţă, în alt univers,
cu altcineva decât
frumosul
tânăr care a adoptat cu generozitate
un vierme mărunt,
complice
să poarte Secretul mai departe
ca pe un ecou
care de fapt nu oferă niciodată un
răspuns.

despre cireşe, bucurie şi arta de a respira

în mai
sunt cireşele
cele mai bune,

când încǎ poartǎ pofta
în sâmburi
şi carnea lor micǎ
are gust de vis
cât tot cerul pe care-l mângâie
crengile.

*

inspir ...

*

mǎ coc
la lumina ta

şi îmi savurez
fiecare clipǎ,
cǎci încǎ n-am avut

timp
sǎ uit,
timp sǎ mǎ şterg cu guma limbii,
timp sǎ mǎ satur de mine
şi de noi şi de cireşe şi de primǎvarǎ,
n-am avut timp sǎ am
chef de altceva,
nici sǎ-mi fie dor sǎ înfloresc.

*

tu ai parfum de renaştere -

nici nu mǎ mir
cǎ mi-am permis
beţia asta,
bucuria asta,
binecuvântarea asta ilicitǎ.

îmi alunecǎ pe gât
o voce nouǎ.

*

şi expir,

pentru cǎ toatǎ viaţa
care meritǎ degustatǎ
(nu pânǎ la a fi dezgustatǎ!)
este un circuit al iubirii
în mine şi în afara mea,
la uşa respiraţiei tale
şi apoi, vreme de un minut,
înǎuntrul tǎu
dacǎ ţi-e şi ţie destul de primǎvarǎ
sǎ o primeşti.

*

altfel aş exploda
într-un spectacol excentric
de artificii
pe care nu le mai înţelege nimeni -

pocnituri peste tot
şi oameni orbiţi
care îşi înghit sâmburii
şi aruncǎ la gunoi cireşele
de mai.

vocea bunicii

pe vocea bunicii
şi-au lǎsat amprenta
romanţele.
un fel de iubire
prea mare pentru cuvinte,
un fel de rai
prea mare pentru cer,
un fruct prea aromat
pentru curtea din spate -
s-au cristalizat toate
odatǎ cu zecile de ani
în coardele ei vocale.

dar din fruct
picurǎ zeama.
i se crapǎ coaja
şi, deşi bunica, superstiţioasǎ,
ceartǎ soarele
cǎ nu-i anotimpul potrivit,
ceartǎ planetele
cǎ nu s-au aliniat ca la carte,
îl ceartǎ pe dumnezeul cuibǎrit în sufletul ei
cǎ a comis genocid
sub influenţa altruismului
în filmul mut al tinereţii -

poate greşeşte. poate sticla de nectar nu-i destinul
perelor prea coapte pentru curtea din spate.
bunica mea şi-a stors vocea din corp
de bunǎ voie şi nesilitǎ de nimeni. lichidǎ,
ia forma oricui.
în inima ei, ruginesc romanţele rând pe rând,
dar ea încǎ se mirǎ
cǎ toate rândunicile pe care le-a hrǎnit cândva cu dragǎ inimǎ
acum migreazǎ spre ţǎrile calde.

uneori, mi se face frig între cuvintele bunicii.

fructul deshidratat şi congelat al singurǎtǎţii

sunt o cireaşǎ
ascunsǎ între crengile arogante
ale unui pom nefructifer,
iarna.

îmi spǎl inima cu mocirlǎ
fiindcǎ gheaţa mǎ îmbolnǎveşte
acolo unde nu ştiu sǎ mǎ însǎnǎtoşesc
iar apǎ am renunţat demult sǎ mai caut.

m-am împrietenit cu goliciunea
livezii nesimţite
care se crede prea importantǎ
ca sǎ respire
şi frigul mi-e singurul
admirator sincer
pe care îl mai simt sub coaja subţire.

nu e nimeni aici.
grǎdinarul a ieşit la pensie.
soarele strânge din dinţi
şi nu mai vrea sǎ mǎ strângǎ în braţe
pânǎ revin la gustul primǎverii.
copiii au învǎţat bunele maniere
şi nu mai furǎ de la vecini.
cerul dǎ o petrecere de rǎmas bun seninǎtǎţii
şi pocnesc fulgerele peste tot,
dar poliţiştii şi-au luat toţi concediu
şi nu le pasǎ dacǎ se gǎseşte câte un nor
care îndrǎzneşte sǎ se plângǎ
cǎ la ora asta ar prefera sǎ doarmǎ
în loc sǎ se destrame în stropi mǎrunţi de ploaie.
iar dimineaţa, oamenii de zǎpadǎ pleacǎ la serviciu
şi se topesc.

mǎ fac gri. nici nu mai ştiu
ce culoare aveam
şi cu atât mai puţin îmi amintesc
cum eram eu la atingere.

oare am existat cu adevǎrat vreodatǎ
sau am fost doar visul unui copil
care nu avea pe nimeni
şi spera sǎ nu moarǎ niciodatǎ?

incredere

imi iau copilaria
si o intind pe masa
ca si cum ar fi
o tesatura fina.

imi ofer lacrimile
pastrate intr-un insectar spiritual
unor straini, oameni inca fara fata
in fata carora
ma voi intinde goala pe podeaua cerului
si le voi spune: “uitati-ma, asa, un mar necopt;
ma legan intre copacul vietii si vant.”

va las voua amintire
destinul meu de lapte.
mi-a ramas mic.
acum imi naparleste sufletul
si asa, cu ochii intredeschisi,
ma imbrac in prietenie
si am incredere

ca toti am fost loviti de grindina.
toti crestem odata cu razele soarelui.
toti am nascut din acelasi pamant

si sunt la fel de fruct,
merit la fel de multa rabdare
din partea toamnei

ca toti ceilalti.