downsizing

Motto: Este o bucurie să te ascunzi, însă un dezastru să nu fi găsit. (Donald W. Winnicott)

... dar tu erai frunza de lumină

într-o pădure de întunecoase.

mi-au foşnit toate trecuturile

în curentul de aer blând

stârnit când ai plecat

şi s-au ascuns de iarnă

sub un covor de căldură putrezită.

s-au ascuns în miezul gol

al prezentului

îmbălsămat, să nu mă schimb prea tare la inimă

până când îmi adun puterile împrăştiate în patru zări

să întind mâna ca pe o nălucă înapoi către tine

fie şi tremurândă

precum un lac când tocmai i-au alunecat lebedele grăbite

din corpul rămas rece.

tu eşti un animal născut din culoare,

care nu ştie ce-i carnea.

ai cunoscut moartea

şi ai râs în faţa ei de timp ridat

în timp ce eu îmi striveam viaţa

să încapă în spaţiul dintre braţele tale.

patul și dumnezeu

patul rămâne martor

liniștii ce se zbate pe el

ca un șarpe decapitat

căruia îi ia decenii întregi să moară.

în fiecare clipă, tăcerea este

cu un gând mai strigăt.

instrumentele de tortură se rezumă la

metafore asimptote care se apropie infinit de sens

dar nu îl ating niciodată,

un tavan alb și un dușman imaginar

cu degetele în urechi. atât.

în mușchi se înnoptează.

fără să îți țină cineva lanterna în ochi

ca singurul tău somn să se confunde

cu negarea convinsă a propriului

miez de lumină spumoasă,

doare oricum tot ce îți curge prin corp

ca un râu rebel al cărui izvor

nu l-ai găsit, să îi îmblânzești

copilăria de singurătate sălbăticită în munți.

mai ai numai această sarcină în viață:

să te faci cerc

de carne putrezită, prizonier gravitând

în jurul întrebării de mătase

al cărei răspuns vital s-a pierdut

pe aripile unui fluture

care a zburat iremediabil din coconul

iubirii tale de muritoare.

pentru că ai încuiat ușa care ducea în miezul meu de căldură

nu am mai intrat demult în acasă al corpului meu.
aștept nimic la intrare și nu știu dacă mai e ceva înăuntru
sau dacă mai am în mine o ușă
ori numai o placă de lemn demn
care își poartă moartea vertical în inelele sparte.

grinzile au crăpat. praful s-a aciuat
în măduva spinării mele. păianjenii
au rupt toți licuricii pe care i-am crescut împreună
la mine în inimă, i-au ros până au ajuns
nutrienți goi de viață, răpiți din propria lumină.
ei țes neobosiți ceața, pentru a mă apăra de gândacii intruzivi care ies
din cuibul durerii
în fiecare noapte.

în mine miroase a închis. se zvonește despre iarnă
așa că s-au zăvorât toate ferestrele
să nu se vadă când apăsarea albă
acoperă totul. să nu mă tenteze să cercetez
cât am albit și eu de la atâta întârziere
în trecut când a început să ningă dar eu mă încăpățânam
să port în continuare doar rochia de mătase a atingerii tale.

în mușchii mei a nins tot. s-a depus strat gros de încordare
și nicio măturătoare nu se încumetă
să îndepărteze de pe țărâna care am rămas
acest ultim omagiu adus altcuiva
construind garduri de netrecut
cu carne din carnea mea.

semioniric

îmi amintesc

o noapte de primăvară

cu gust de fără-cuvinte

proptită de buzele mele

alfabetizate doar în limba

înmuguririi.

îmi amintesc

golul din stomac

în care am căzut

ca într-un film mut

cu explozii

unde dispărea lumea

sub o eclipsă lunară

de trădare.

îmi amintesc

nodurile de sânge zbătându-se în gât

care au pornit la război cu iubirea

când căldura s-a învechit

şi a început să îmi pută a rece între vise

şi m-am trezit şi am văzut

că nu visasem. povestea din cartea pielii mele

nu mai era citită de nimeni.

mă scufund în peisaje uitate

ca într-un purgatoriu

pe care am învăţat să îl numesc acasă

căci pentru ce simţi

când nu poţi vorbi dar deja decizi

că tu nu vei înflori,

nu există cuvinte.

funeralii solare (un poem 100% teluric)

și apusurile sunt poezie.
curge din soare sânge 
de lumină destrămată - ce
poate fi mai viu?
(decât ceva care moare)

pământul cu norii lui
pleacă. ezită. aleargă în pas de vals 
pretinzând că soarele moare 
sau că cel puțin i se deșiră din ființă 
fire trandafirii din ceea ce 
doar prin propria atmosferă
se vedea ca fiind lumină. 

dar nu ai cum să îl contrazici
când se vaită că-i doar o piatră a beznei
și că in fruntea lui de cer, se surpă norii 
să îi facă loc zilnic-muritorului dumnezeu
în argintul viu din măruntaiele lor
rupte de dorul unui acasă demult demolat.

ritual de sacrificiu

fără tine e ca și cum jungla s-ar fi domesticit

și pământul întreg s-ar fi îmbolnăvit de pneumonie:

cască gura ca pe o plasă de fluturi, să prindă aerul,

dar nu reușește decât să se cutremure

că i-a devenit moartea imună la respirație

și i s-au blocat toate căile pe care ajungea lumina

unde trebuie.

când îmi amintesc de tine, mi se înnoadă limbile

și povestesc despre mâine la timpul trecut

cu mâini adjectiv, supuse propoziției regente

care ești tu

cu ochii tăi de supernovă.

sunt leoiaca pe care ai zidit-o în piatră

ca templul orgoliului tău să poată rămâne vertical.

ți-ai hrănit focul cu sângele meu

și de asta, ca un fel de pasăre invers, cu triluri de liniște

țipătoare, îmi recunosc puii de lacrimă în vocea ta

și corpul mi se îndreaptă către tine

ca o pisică torcând că se visează în brațele stăpânului

pe drum spre eutanasie.

inerţie poetică

doare aşteptarea aia mucegăită

din minutele lipicioase

când nu te ridici de pe scaunul incomod de tablă

deşi ştii

că ai pierdut trenul.

te smulg din tine

amintirile despre călătoria pe care urma să o faci.

numele nou cu care avea să te boteze

o persoană la întâmplare, purtând o mască oarecare -

dar tu ţi-l aleseseşi, ajunseseşi să îl cunoşti

ca pe rarele fire albe pe care le-ai căutat obsesiv în oglindă

ca să îţi dovedeşti că ai avut destul timp

să valorezi ceva.

aştepţi

ca o pasiune arzândă.

pe rugul unui singur atom de speranţă

încerci să te transformi în sacrificiu

pentru anii pe care i-ai dăruit

şi care ţi-au răspuns "adio" când ţi-ai luat la revedere,

pentru sufletul pe care ai mizat tot ce nu aveai încă

şi pentru că ai uitat cui îi erai, de fapt, dator

lumina pe care ai lăsat-o să se stingă în ochi de copil -

aşa că ai aruncat flăcările din tine ca pe nişte gunoaie

în măruntaiele cuiva deja ghiftuit de iubire.

... când nu eşti aici să mă prefaci în lumină.

tu eşti cristal

căci, de câte ori sunt lumină,

trec nestingherită prin fiinţa ta.

tu eşti nestemată

căci, deşi ştiu prea bine

că sunt făcută din pământ

şi săracă într-o sută de feluri,

tot arunc explozibil

în pântecele terrei, să te caut ...

jocuri de putere

moartea mea ridică o perdea de putere
în trupul celui ce mi-a pus capăt zilelor -

crima sa cu intenții materne
încalcă legea gravitației,
complice cu pleoapele
care se visează zburând ușoare
peste dimineți și hârtii mâzgălite:

împreună vom naște o stea.


dar cât timpul își relaxează mușchii
și respiră adânc din ochi, vede
că prea rar reușește să privească
prezentul drept în inimă, iată
cât de lipicioasă este amintirea -
se lipesc secundele de ea
ca licuricii

căci cine mănâncă monștri de vii
țipându-i din carne după îndurare,
nu poate iubi cu adevărat zeii.

inconștiență

s-a amărât cafeaua când a auzit

noaptea curgându-mi încă prin vene,

cascadă care te provoacă să o domesticești

apoi fuge, se strecoară printre pietre

și plesnește pământul nepângărit încă de tălpi

și de visuri ce rămân tot mai departe în spate..

e nevoie de multe și lungi minute

ce se topesc adesea în ore

rătăcite-n grabă într-un pătrat pe calendar,

iar în unele zile nici până se satură soarele

nu îmi dau seama

ce miracol este să poți

irosi un an proaspăt, abia scos din cuptorul stelelor,

ca să ploi peste un singur om care dansează.

eustres

viitorul îmi sfârâie pe gât,

în tigaia din fier prea oxidabil

care este trecutul meu.

mai jos, sub piele,

sub mormântul încă nesăpat,

sub miezul  de nimic al universului -

se coace nepermis de încet

bucuria.