Saturday, December 31, 2011

viaţǎ de împrumut

mǎ împrumut la cineva cu plǎmâni mari:

un pumn de aer, împachetat cu drag
de cǎtre degete dibace care intuiesc
exact cum sǎ îmi evite nodurile.
funda din fire de aur
este din partea casei!

vǎd prin ochii tǎi
culori care nici mǎcar nu au
apucat sǎ existe încǎ
şi simt mirosul catifelat al soarelui
în nǎrile tale
atât de obişnuite sǎ transforme totul în
prospeţime
încât întregul univers pare o floare.

mǎ simt acasǎ
când mǎ îmbǎt de atâta tu.
merg în zig-zag pe asfaltul murdar al cerului.
uneori mai calc câte o stea pieton
din greşealǎ, pentru cǎ n-ai avut inima sǎ mǎ avertizezi
cu privire la legislaţia rutierǎ din paradis.

dar dacǎ te plângi
cǎ îţi fac foc
din stejarul tǎu preferat,

o sǎ-ţi ţip propriile tale cuvinte,
iar apoi, fǎrǎ nicio ruşine,
mǎ voi plânge
cǎ nu îmi mai împrumuţi timpanele tale
prin care tu m-ai ascultat cândva
cu atât talent
încât ai transformat zgomotul în muzicǎ.

cândva ne-am contopit.

eu eram un zâmbet efervescent
şi m-am dizolvat în tine,
am închiriat fiecare camerǎ, fiecare bisericǎ,
fiecare parc, fiecare bancǎ,
fiecare filarmonicǎ şi fiecare salǎ de conferinţe
din tine.
m-ai luat acasǎ într-o zi de varǎ
şi eu m-am pǎcǎlit pe mine însǎmi
cǎ împreunǎ aveam sǎ potolim setea tuturor.
împreunǎ eram un miracol
care avea sǎ mǎ vindece de moarte pentru totdeauna.

dar astǎzi nu mǎ mai simt acasǎ.
am fǎcut autostopul pe autostrada sufletului tǎu
prea mult timp
şi a venit vremea
de furtunǎ
şi tu te întinzi pe prea mulţi kilometri din existenţa mea
sǎ mai fiu de acord sǎ ghicesc norii
prin distanţa spumoasǎ.

de ce m-oi fi mirând?
dacǎ am scos aşa mult profit
din acţiuni la bursa iubirii tale,
era de aşteptat ca mai devreme
sau mai târziu sǎ îmi pui impozit
pe fericire.

dar nu şi mie.
nu şi aici, în grǎdina asta frumoasǎ
cu straturi de pǎpǎdie
îngrijite cu preţul vieţii.

nu mǎ mai simt acasǎ.

iatǎ tragedia împlinirii
printr-o viaţǎ de împrumut:

dupǎ ce am fost noi
yin şi yang
îmbrǎţişaţi în acelaşi beţişor parfumat
şi ne-am ars pe noi înşine
într-un singur fir de fum,

pânǎ când îmi gǎsesc eu
altǎ monedǎ, alt creditor,
alt nume şi altǎ limbǎ maternǎ -

am o sclipire de faliment în ochi.
o prǎpastie între buzele crǎpate.
rǎmân goalǎ
pe dinǎuntru, ca o tulpinǎ de bambus

şi nu existǎ singurǎtate mai mare.

Friday, December 30, 2011

transǎ

cine mai ştie
când s-a simţit ultima oarǎ
zeu desculţ, dezlipit de pǎmânt?
în jurul cǎlcâiului cui
a mai gravitat soarele?

eu
nu mi-am avut înfipt în corp
delirul conceptului de
adevǎr pe bǎncile lipicioase din bisericǎ
şi nu am primit nicio luminǎ
prin cap ca o sǎgeatǎ ascuţitǎ
şi nu mi-am arǎtat iubirea
mai adânc de un sfert de pahar
şi nu am avut niciodatǎ
destulǎ încredere sǎ las
gândurile mele agǎţate în cuierul altcuiva.

m-am ţinut departe de sclipiri.

doar într-o dupǎ-amiazǎ,
cu perdelele trase, m-am pierdut
fǎrǎ nimeni în camerǎ sǎ-mi strige numele.
m-am agǎţat de o idee tâmpitǎ
care mǎ trǎgea de pǎr
ca pe o fetiţǎ vinovatǎ

şi, pentru prima oarǎ, într-o altǎ dimensiune,
nimic nu mai conta în afarǎ de momentul ǎsta,
patul ǎsta, literele astea de pe ecran
care au ajuns sǎ mǎ trǎiascǎ.

singura datǎ când am mers dincolo
de gratiile de oţel ale conştientului,

am trǎit o transǎ tristǎ.

sufocant

beau apa morţii
de pe buzele trecutului
ca o necrofilǎ
fǎrǎ jenǎ.
îmi cade asul de picǎ
din buzunarul de la
blugi
şi îi scriu scrisori
lui moş crǎciun,
poate pentru cǎ ştiu
cǎ şi stelele ar îngheţa
de indiferenţǎ.

mǎ aplec peste
hârtia îngǎlbenitǎ
şi mǎ fac ploaie
torenţialǎ
pentru cǎ astenia şi
toanele de primǎvarǎ

ne urmǎresc, ne urmǎresc
pânǎ în iulie
şi devin imune la vaccinul
antigripal şi ordinele de
restricţie.

al-truism

mi-am dat toate cuvintele
unul câte unul

celor pe care i-am gǎsit
la colţuri de stradǎ,
aşezaţi pe scǎri de bisericǎ
sau stând turceşte
la uşa vreunui magazin.

mi-am netezit cuvintele
sǎ nu le facǎ bǎtǎturi în palmǎ

acestor oameni
mai bogaţi decât mine.

oameni care nu au
nevoie de mǎrunţişul
din colţurile gurii
cuiva
pentru a creşte.

şi acum?

sunt la fel de sǎracǎ,
aşa cum am început.

o hoaţǎ de bumeranguri
fǎrǎ ruşine.

o ucigaşǎ de vise--
îmi face o plǎcere aproape sadicǎ
sǎ mǎ-mbrac în negru
şi sǎ stau la capul
patului de moarte
în care zac cei sǎnǎtoşi;

sǎ zic fǎrǎ ocoliş:

visul ǎsta poate muri.
va înflori din el
realitatea.

*

îmi pare aşa rǎu.

eu v-am nǎpǎstuit pe toţi.
am pus fundǎ
la tot ce mi-am dorit vreodatǎ,
am intrat prin efracţie şi
vi le-am aşezat sub bradul de
crǎciun.

iertaţi-mǎ!

*

abia acum studiez cum
sǎ vǎ înţeleg pe fiecare

aşa cum un poet învaţǎ
sǎ scrie poezie
de fiecare datǎ când
îşi însuşeşte o limbǎ strǎinǎ.

*

ştiu.

dacǎ vǎ iubesc
nu-mi scuzǎ cu nimic
aroganţa
cu care v-am condamnat

pe voi la belşug

iar pe mine, m-am blestemat
sǎ fiu fericitǎ
numai când
norii calcǎ pǎmântul inimii mele
în picioare.

roasǎ

parcǎ mǎ vǎd peste zece ani
încrustatǎ în lemn,
o bucatǎ de chihlimbar necopt.

bǎtǎile inimii mele vor îngâna
cum vocea ta face scufundǎri
în gâtlejul altei femei
(cǎ te-am iubit cum îl iubeşte
marea pe turist,
cu altruismul ǎla îngâmfat
de fecioarǎ).

voi fi roasǎ
dinǎuntru în afarǎ,
prometeul tǎu

ca dintr-un basm
în care rǎul învinge binele.

regina de picǎ

hei don’şoarǎ,
ai uitat un vis
în coşul de
cumpǎrǎturi-

eul tǎu
prea perisabil
pentru a se târî
printre porţelanuri
ieftine.

încǎ nu eşti
la bord
dar
lumea ţi-a
naufragiat deja;

tu îţi spui artistǎ
când toate
acuarelele
s-au uscat
demult

şi pictezi
doar ochi
de pǎmânt …

mimozǎ

am început verde la faţǎ
cǎ luaseşi înapoi alintul clasic
sǎ-l dǎruieşti altei fete
şi apoi am înfrunzit
cǎ eram specialǎ;

tu mi-ai arǎtat pentru prima datǎ
ceva, altceva decât mine,
care tremura de la cel mai mic
cutremur din degetul tǎu inelar.

câţiva ani mai târziu
am învǎţat sǎ practic pacea
chiar aşa, cu sǎrutul lui iuda
încǎ slab conturat pe obraji

dar ştiu cǎ s-a meritat
şi mai ştiu cǎ,
într-o poezie despre mine
lungǎ cât un cuvânt,

ai avut dreptate.

pǎcat

îmi cos viaţa
din scame reciclate

ca la muzeu
când privesc o picturǎ
postmodernistǎ:

mi se spune - „ştii,
asta-i o femeie
care a trǎit multe
turnuri-înclinate-din-pisa
şi care în sfârşit vede
cǎ poartǎ soarele
pe umǎrul drept”

şi aşa îmi torturez ochii
cu interpretǎri fasciste
şi mǎ îndoiesc
de mine însǎmi

când tot ceea ce vǎd
este

un pǎtrat cu douǎ
cǎlcâie
mâzgǎlite alandala
şi-un chip înlǎcrimat

pe care eu presupun cǎ
cineva
a lǎsat prea multe stele
sǎ îngheţe.

Wednesday, December 28, 2011

viaţǎ bonsai

am deschis ochii
umezi de timiditate.

era dimineaţǎ

şi încercam sǎ vǎd,
printre razele neaşteptate
de soare,

dacǎ sunt

stejar
sau
salcie plângǎtoare
sau poate

aveam eu sǎ înfloresc?


*


fiecare grǎdinar
m-a tǎiat puţin

în felul lui aparte.

a curs sevǎ
din mine

ca un jurǎmânt
sacru

pânǎ mi-au încǎput
rǎdǎcinile
într-o poezie.


*


am fost udatǎ

de fiecare grǎdinar
în parte

cu apǎ sfinţitǎ
prin prezenţa totalǎ
în spectacolul
care mi se pregǎtea.

ca la japonezi, de trei ori:

o datǎ pentru vas -
sǎ-mi fie prietenia
acasǎ
şi sǎ trǎiesc
ca o mlǎdiere de ramurǎ
în vânt.

o datǎ pentru sol -
sǎ am o poveste
în care sǎ îmi înfig
rǎdǎcinile
şi din care sǎ extrag
sǎruri minerale
hrǎnitoare sufletului meu.

şi o datǎ pentru copac -
sǎ înţeleg cǎ eu sunt
fiinţa ce respirǎ aici,
în spaţiul şi timpul ǎsta mic
în care mǎ simt mare

şi, cu o sârmǎ de curpru
sau
o tǎieturǎ minuţioasǎ
sau poate
prin plantarea unui nou bonsai
alǎturi de mine,

fiecare om din viaţa mea
îmi poate fi grǎdinar
în felul lui aparte

Thursday, December 15, 2011

sărăcie

sufletul mi-a rămas lefter.

mă botez
în oceanul îngheţat
al tăcerii

de dragul de a nu fi
o greutate prea mare
pe umerii universului
tău interior.

dansez
ca un copil
căruia nu i s-a permis niciodată
să se dea în leagăn

şi cânt
ca un dresor dur
care, din lipsă de lei,
şi-a îmblânzit prea mult
corzile vocale.

nu te îmbrăţişez -
fac nemişcarea asta
cu pasiunea afectată
a unui connoisseur.

e de bun simţ
să nu exist
prea mult

ca o culoare ţipătoare
care se sfieşte
să zăbovească
în desenele tale

când poate tu
preferi un pastel.

mi-a rămas sufletul lefter.
mă cred zgomotul alb
care termină prin a te asurzi

şi m-am săturat să cerşesc
la colţ de stradă
măcar o coajă de iubire pe zi.

mi-au ajuns
tentativele
de renaştere.

mă lipesc de mine însămi
şi rod unghiile poveştii
pe care mi-am citit-o singură la culcare
de prea multe ori când eram mică, iar acum

sunt un spectacol de artificii
care îşi alungă cei mai dragi spectatori.

Sunday, December 11, 2011

încǎ o moarte nemuritǎ

învelitǎ într-o pǎturǎ din noroi
mǎ sufoc de viaţǎ
ca de un blestem
care loveşte pânǎ la a o mie una generaţie.

sǎgeţile de foc

cusute din firul inimii tale
deşirat de la sine în mâinile mele
amorţite

îmi strǎpung aripile.

mǎ pui la colţ
în insectarul tǎu
care trebuie
sǎ fie nici mǎcar cu o antenǎ mai puţin
decât perfect.

tu
mǎ pui sub lupǎ
ca pe veriga lipsǎ
a autocontrolului

şi eu
te primesc
în respiraţia mea
întreruptǎ
de dragul tǎu

şi al tuturor celor care au crezut
vreodatǎ
cǎ decât sǎ ne punem zborurile împreunǎ
chiar dacǎ uneori ne aflǎm unul pe celǎlalt
în picaj,
valorez mai mult expusǎ în insectar.

de amorul artei de a te fi iubit
şi de a fi eu mai puţin decât mine,
te pǎstrez
ca pe o veiozǎ la capul mormântului meu.
îmi cânt propriul prohod
în ritmul tǎu
sǎ rǎmâi, sǎ rǎmâi cu mine în era asta glaciarǎ.

dacǎ vrei, mǎ dau cu parfum
în timp ce mǎ descompun!

mǎ machiez
cu pudra cuvintelor tale
preferate.

eventual
îmi pun chiar tub de oxigen
ca sǎ te mint altruist
cǎ încǎ mai am inima sǎ

respir.

Monday, December 5, 2011

sedimentare

lava
mi se prelinge pe coapsele privirii
ca o retrăire a tot ce a explodat vreodată
înăuntrul meu.

oceanul se aprinde. trecutul îmi arde ochii
lumina devine nimic altceva
decât o mulţime nerafinată de unde
orbitoare.

nu cred că pot înota
cu delfinii.
nu când delfinii înţeleg prea mult
din ceea ce mă face pe mine om
şi în acelaşi timp, spre deosebire de mine, ei
pot lua valurile în stăpânire
ca şi cum le-ar fi mici furnicături sub piele.

insulele din mine
fac pactul tăcerii.
domneşte cerul
într-o lume unde
a visa la rai
este interzis.

*

iată, astăzi îmi pun tăcerea în cuvinte -
o metaforă care se explică pe sine.

mă adoptă un continent
şi eu mă împrietenesc
cu vapoarele.

iată, se sedimentează lava în fiinţa mea.
se separă diamantele de noroi

şi, în sfârşit,
sunt.
eu şi delfinii.
eu şi valurile
care mi se îndreaptă neruşinate
spre rai.

înot

văd
că nu întotdeauna
am nevoie
să fiu la suprafaţă
şi că uneori
am voie
să ating cu câte o picătură din mine
mult iubita linie a orizontului.

*

înotăm chiar frumos împreună, eu şi delfinii.

Friday, December 2, 2011

o nelinişte sorǎ cu viaţa

a aţipit un cutremur
în mǎruntaiele pǎmântului.


*

continentele se încovoaie
ca spinarea unei pisici
speriate
pentru puiul ei.

articulaţiile mǎrii se fractureazǎ
şi eu mǎ vǎd nevoitǎ
sǎ îmi pun vulcanii în ghips.

*

e ca şi cum soarele s-ar fi îmbolnǎvit
şi ar refuza sǎ meargǎ la doctor
pânǎ când, complet senil,
dǎ uitǎrii şi ultimul gheţar din istorie.

*

“când m-oi îneca eu
cu un os de umbrǎ
şi m-oi sufoca
de sǎ devin piticǎ albǎ -

atunci mǎ voi minuna
ce cutremur a aţipit
în mǎruntaiele pǎmântului.”

*

aşa e pentru mine
sǎ te iubesc.

Thursday, December 1, 2011

în verbe tǎcute

zilele înzǎpezite
dau pagina
de calendar
a iubirii noastre

şi doar cu
priviri calde
nu putem topi
distanţa




dar sunt şi zile albe
când anotimpul tu
dǎinuie în mine
sincer
ca un stejar fǎrǎ frunze

şi ne cuibǎrim
unul în celǎlalt.