abandon și angajament

îți arunci minutele
și tragi apa după ele
să soarbă din ele iubirea
ca și cum sufletul tău n-ar fi
decât o jucărie stricată
și viața, o cascadă infinită.
lași să-ți curgă prin voce
tot ce te-a otrăvit vreodată
și te surprinde
că tot ce ai sădit vreodată
se stinge ca un foc
care nu a apucat să ardă
până la stratul de albastru înțelept
al propriei călduri.

și te las ca pe cea mai bună canadiană în toi de vară.
plâng și din lacrimile mele se naște un diamant
ca o promisiune pe care nicio generație înaintea mea
nu a îndrăznit să o rostească.

melodia din care ești plămădit

să împodobești timpul
cu sufletul tău.
să îți pui vocea covor roșu
pe care să pășească soarele
într-o după-amiază de iulie târziu.
să îți abandonezi respirația
maidaneză la intersecția dintre eu și acum.
să înțelegi fără cuvinte
cum s-a clădit universul
pentru că în pieptul tău se coace unul nou
chiar în acest moment de prezență,
cuptor mic al liniștii dintre două curajuri. 
x

Larghissimo

se înfruptă cobra
din carnea fericirii mele,
îmi împroașcă întuneric
pe pielea de sub ochi
să știe toți
unde am fost și cu ce m-am luptat
în fiecare noapte în care nu le-am auzit vocile.
limba ei bifurcată
dansează alb-negru
vals încetinit până la îngheț,
lacrimi care se nasc înainte de a le veni timpul,
lacrimi buruieni pe care niciun erbicid nu le stârpește,
amintiri cât picături care mi-au rămas în corp
și încă îmi mușcă obrajii de zâmbet
când vreau să fac stânga-mprejur
înapoi în iluzia siguranței.