Monday, December 31, 2012

bilanţ aproape prozaic


îmbrăţişările lui.
gelozie cu o urmă de zâmbet în colţul gurii.
conversaţii telefonice mai calde şi mai lungi
decât am sperat când formam numărul.
o victorie pe care nu mi-am asumat-o.
adolescenţă supurantă, spartă în faţa cuiva
care vorbeşte mereu despre cum să asculţi
şi nu ascultă niciodată.
teama, doamne, teama! de plumb. mă striveşte
dinăuntru. încerc să o vărs din vaza sfântă a corpului meu
în fiecare dimineaţă, dar cu ocazia fiecărui mâine
revine
ca un bumerang care te dă peste cap.
o inimă din cuarţ roz.
un salt uriaş peste prăpastia
dintre griji şi cuvânt.
cum se spune nu în 30 de zile
gratis, cu somatizări şi profesor
care vrea cu orice preţ să spuneţi da!"

oasele mamei pământ - ghips pentru lacrimile mele.
atâtea piese de puzzle ale supravieţuirii
pe care, văd eu, deja le-am pus la locurile lor!
atâtea lucruri învăţate! şi mai multe lucruri uitate.
şi cele mai multe lucruri trăite.
lecţia despre creativitate pe care am învăţat-o făcând-o pe proasta.
oameni noi.
oameni care nu m-ar putea şti mai bine sau iubi mai mult
nici dacă ne-am şti dinainte de începutul istoriei
sau dacă ne-am fi iubit mai mult ca orice.
oameni care au avut încredere în mine.
oameni care mi-au dăruit cadouri
şi oameni care mi-au dăruit ocazia de a dărui.
Macedonia. cinci zile cu soare şi sidef. suflet pus la dospit.
mulţi copaci bătrâni care îmi permit să mă reazăm de ei
în grădina lungă creşterii mele.
o durere care îmi lasă urme incurabile
şi aproape invizibile pentru ochiul liber, pe coardele vocale.
nu se mai ia. nu mi se ia moartea din poezie.
nu mi se dezlipeşte poezia din nări, să curgă într-o batistă de hârtie
şi să uit.
chiar dacă am petrecut prea mult scriind-o
tocmai ca să nu uit niciodată.
dorul neconsolat care îmi arde lumânarea vieţii.
dificultatea de a fi binevenită.
bucurie cu un mugure de lacrimă în colţul ochiului
şi îmbrăţişările lui.

Saturday, December 29, 2012

oul sau găina, omul sau oglinda, gelozie sau creştere exponenţială, eu şi tu


eu în piramida mea din cuarţ roz
mă transform.
fac exerciţii de respiraţie
şi repetiţii de zbor
până îmi va năpârli sufletul;
abia atunci voi considera
întregul din mine
cu adevărat întreg.

tu în cubul tău din sticlă
ciobit, zgâriat -
inventezi sfere!
zbori înainte de a-ţi fi înmugurit aripile.
îţi rămâne mică pielea
pe drum
şi te laşi vulnerabilă în voia vântului
celui mai jucăuş din tine
şi te traduci într-o limbă
pe care o creezi în timp ce scrii
şi, culmea, omul de rând te înţelege
oricum.

cum vrei
să nu mă fac balon de săpun?
eu mă umflu de lumină, dar
singura poveste pe care o ştiu
este lovirea de peretele rigid al universului

şi mă frâng.

cât despre lumina pe care am crescut-o
în pântecul meu fragil ca o idee prea îndrăzneaţă …
sigur era a ta?

oare chiar tu ai inventat sfera
sau pur şi simplu, ai avut curajul să te deschizi
când nu eram atentă
şi te-ai văzut prin ochii mei?

Tuesday, December 25, 2012

ce a ieşit

iubita mea,


îţi las biletul ăsta
caligrafiat în grabă
pe un post-it mototolit

să-ţi atrag
atenţia / bunăvoinţa / ura / privirea

că te pierzi:

în vise
care există doar de dragul de a fi visate.

în coji de portocală
mai parfumate decât fructul
pe care l-au conţinut
(sau aşa îţi place ţie să crezi
când te speli pe dinţi
exagerat de des).

în flăcări
certate
cu propriul foc.

în tine te pierzi, draga mea,
ca o prismă
care, de bucuria curcubeului, se rătăceşte în ea însăşi.

întinde-ţi razele puţin mai drepte când îmbrăţişezi cerul!

să ştie zeii
cu cine au de-a face.

haide, te las, că deja am întârziat
nepermis de mult
(să plec sau să-ţi scriu
te iubesc pe frunte
cât încă dormi).


bună dimineaţa!

Monday, December 24, 2012

planeta perfectă



sunt mulţi. toţi din jurul tău
sapă în propria mamă
după diamante cât unghia.
ei par că transpiră apă sfinţită.

numai tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful zilelor.

tu singur
decupezi cerul în formă de constelaţie
şi priveşti lumea printr-o lentilă de vis.

nu te amesteci cu ceilalţi.
tu nu crezi în goana după comori în miniatură
ci, nemişcat, o rază încăpăţânată de soare
rămasă ultima la apus -
tu eşti comoara
pe care o dăruieşti lumii
când îndrepţi arătătorul în sensul opus,
spre eternitate.

tocmai pentru că
sunt deja prea mulţi, toţi din jurul tău
care sapă în propria mamă
dupa diamante cât unghia

şi tocmai pentru că
tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful mărunt al zilelor -

pământul este planeta perfectă pentru tine.
tu eşti cel mai binevenit dintre toţi.

ne conduci spre zâmbet,
spre nopţi înstelate,
spre mâini şi conştiinţe
care pot alege să nu se mai păteze
pentru orice.









dedicaţie specială de Crăciun
cu drag
pentru Sorin Briceag.

Saturday, December 22, 2012

faţa nemişcată




mă caut pe mine
în ochii tăi

ca pe legendarul ac
într-o banalitate de car cu fân
(deşi, văd bine,
oile trebuie să-l fi înghiţit
sau poate ca nici n-a existat vreodată

niciun ac.)

sap după lumină
în privirea ta

ca un şanţ
între doua plăci tectonice
care nu-şi amintesc să se fi cutremurat
vreodată, cu atât mai puţin
să fi mângâiat soarele cu recunoştinţa lor.

mă caut pe mine
în ochii tăi de giocondă sătulă

şi nu mă găsesc
şi nu mă regăsesc
şi poate nici

nu exist.

dar eu mă încăpăţânez.
mă pictez pe mine însămi
cu pensula iubirii,
dacă tu nu crezi în culoare
şi nu mă strângi la piept.

acum, într-adevăr, sunt!
sunt pictura
dăruită cu cel mai mare drag
unui orb.

să mă şterg de pe pânză
sau să îmi predau arta
prafului, timpului,
ţie?



Wednesday, December 12, 2012

fir narativ cu mărgele din substantiv


un ghiveci.
o mână de pământ dezrădăcinat
dăruit apei.
o săpătură în formă de iubire.
seminţe mici
din care nu crezi că ceva s-ar putea naşte.
tulpina
ca o coloană vertebrală
a verdelui
din curcubeele de pretutindeni.
frunze
rătăcitoare în labirintul speranţelor.
înmugurire. uimirea înmuguririi.
numirea uimirii înmuguririi -
floarea şi grădinarul.
o stropitoare zâmbitoare.
prima poveste de dragoste fără cuvinte,
clandestină
înainte să-i prindă soarele răsărind înaintea lui.

în sfârşit, după atâta ţipăt
şi atâta împins ţărâna
şi atâta fotosinteză
de parcă lumina ar fi
mai mult decât hrană -

o portocală visătoare.

culege-o.
poartă-i sucul în inimă.
mulţumeşte-i
şi mulţumeşte-ţi
că ai dăruit atâta timp poeziei din tine
înainte de îţi permite să o conjugi
şi să devii
verb.

jurnalul unui om care se ascunde




îmi închid visele
în pietre şi în poezii,
în poezia din pântecul unei pietre
şi în bolovanul care atârnă
de ultimul vers, nescris ...

mă ascund într-o sticlă de
vin care păstrează încă gustul
de strugure strivit,
dar îl poţi simţi numai după ce îl înghiţi.

abia după ce deschizi şi citeşti cartea încrederii
dintr-o suflare,
observi cum te pişcă iubirea mea
de papilele gustative.

Sunday, December 9, 2012

binecuvântare bolnavǎ




m-am molipsit de crǎciun.

îmi ies bube de zǎpadǎ
în inimǎ
şi îmi golesc absentǎ buzunarele
de mǎrunţiş.

acum
ştiu doar sǎ fac cadouri.
ştiu doar sǎ mǎ îmbolnǎvesc
de febra iubirii.
ştiu doar sǎ duc pungile negre de gunoi
la ghena uitǎrii,
chiar dacǎ pentru asta trebuie
sǎ mi le smulg de sub ochi
ca şi cum înǎuntrul lor nu s-ar afla
ceva ce cândva
m-a bucurat
prea mult pentru cuvinte.
prea mult pentru timp.

aştept ziua
când mǎ voi îmbrǎca din nou în roşu.
seara când beculeţele colorate
mi se vor aprinde din nou în plǎmâni,
când voi respira
şi îmi voi aminti

cǎ eu nu ştiu numai sǎ fac cadouri.
eu mai ştiu şi arta origami a buzelor,
de a se îndoi pânǎ se fac zâmbet
ca aerul proaspǎt.





Friday, December 7, 2012

uman.



o vulpe şi-a săpat vizuină în lacrimile mele

dar uneori, când plouă torenţial, câte un copil orfan
care nu crede că are nimic de pierdut
o trage de coadă, afară
din ochii mei, pe obrazul subţire a gheţii

şi o mângâie
chiar şi fără mâini, de parcă cerul nu s-ar crăpa în patru deasupra lor.
de parcă bucăţile de alb rupt care îi copleşesc
ar fi viitoare flori de cireş, nu întrupări ale Recelui cel mai rece.

mirarea vânătorilor: o vulpe şi-a făcut acasă
din vocea blândă a unui copil
care habar n-a avut despre dinţii ei ascuţiţi
sau despre cât de mult avea el de pierdut.

Wednesday, December 5, 2012

lupta




mă zbat
în ghearele poveştii
la care îmi vine din ce în ce mai greu
să renunţ.

nu mai există răsărit
pe cerul gurii mele,
de parcă nici n-ar fi existat vreodată;
acum se mai vede numai soarele
de parcă s-ar fi văzut dintotdeauna

şi eu mă tem că nu este
altceva decât o strălucire moartă
a săruturilor mele preistorice.

mă lupt cu povestea mea
şi o fac din ce în ce mai adevărată.
eu devin din ce în ce mai puţin reală.

îmi ruginesc dinţii şi mi se tocesc;
nu mai pot muşca momeala,
dar o înghit oricum. o înghit pe nemestecate.
o înghit de plăcere.

o înghit de parcă aş face cuiva în ciudă,
întinsă confortabil într-o farfurie din porţelan
cu model de aur pe margine
şi multă, multă căldură înăuntrul meu -
mai multă căldură decât viaţă.

mă zbat între fălcile unei poveşti
despre ziua geroasă. ziua cea mai geloasă
şi mai urâtă
pe care am trăit-o vreodată.
ma zbat şi mă las învinsă în public
pentru că mi-am murdărit toate prosoapele albe.

pentru că niciodată nu am învăţat
să-mi plec, modestă, capul spre înălţimea vestului
şi să apun.

să răsar mâine
altundeva, altfel.

mai luminoasă

decât o poveste..






Saturday, December 1, 2012

maturizare


i.

curg prin timp
ca vinul vechi,
dintr-o sticlǎ în alta.
nu mǎ plâng
cǎ mi-au rǎmas mici visele.
cel puţin astǎzi
îmi gust existenţa
de strugure
care a tremurat în viţa de vie
şi a trecut prin fermentaţie
şi acum îşi dǎ voie sǎ fie
în continuare. sǎ fie altcineva.
cineva care poate îmblânzi anii.

eu spun o poveste
prin curgerea mea

şi niciun dop
nu mǎ mai poate
amuţi.



ii.

m-am cristalizat în timp.
unde sunt mai imperfectǎ,
mai spartǎ -

acolo strǎlucesc cel mai tare.

*

strǎlucesc
şi nu mǎ aud cum joc lumina pe degete
şi nu înţeleg când luna se domesticeşte
şi urlǎ la mine ca un lup
flǎmând.



iii.

m-am nǎscut
prin poveste,
ca cernerneala.
exist
într-adevǎr
cu aroma mea şi spǎrturile mele
şi poezia mea şi cu lumina
şi nu mai am nevoie sǎ
povestesc.

povestea respirǎ
prin mine.



Tuesday, November 27, 2012

Rǎzvrǎtire

Era devreme când am ajuns la mine
cǎ am şi uitat când a fost.

Eram plantat în niciunde, nicicând, o ţintǎ la întâmplare
şi, dintr-o datǎ, m-am hotǎrât sǎ cresc.
Au ţâşnit ramuri din mine. Nu le puteam opri.
Acum eu sunt cel care ţintesc
miezul cel mai înalt al cerului.
Pe crengi îmi cresc frunze în formă de zâmbet
şi fructe crude încă de lumină care-mi aduc
la rădăcini mirarea şi lăcomia târâtoarelor
şi a zburătoarelor rupte din rădăcinile lor...
Şi cu toate că seva mi-e pe terminate,
la mai puţin de-un milimetru de riscul de uscare
continui să fiu stăpânul visului când depăşesc
petalele norilor sângerii răsărite din zâmbetul vântului
care vrea să mă smulgă din mine şi-mi plouă
de ciudă cu cântec de sirenă....

Şi mǎ-ndrept spre rai
fǎrǎ cheie, doar cu greutatea inimii mele în aur de gutui
drept mitǎ.
Fǎrǎ sǎ îmi uit pǎmântul mamǎ, refuz
sǎ mǎ mai înec în propria sevǎ.
Încep sǎ înot. Mai bine, sǎ zbor. Cel mai bine,
sunt!
Îmi înfloresc mugurii în faţa pǎsǎrilor migratoare
şi de-acum mǎ grǎbesc de-a dreptul,
împung curcubeul cu creştetul capului. Îl împing
mai sus, cât mai sus. Forţez ramele portretului propriu
şi îmi mǎresc lumea.








Colaborare cu Mihai Picioroagă

Friday, November 23, 2012

o altă soluţie



lasă.

lasă toamna să fie pictoriţă
mai talentată decât mine
fără acuarelele mele scumpe,
cumpărate cu sudoarea sufletului
din atelierul artistic al cerului.

lasă frunzele moarte
să fie moarte.

ascultă murmurul norilor
înrăiţi pe faţa ridată a lui noiembrie.

lasă iarba să se usuce,
alt galben decât al soarelui.

lasă soarele să fie al lui dumnezeu
şi lasă lumina mea să fie lumina mea
de lumânare parfumată ce sunt.

lasă anotimpurile să treacă.
usucă-te când nu ai apă.
fă-te tu zăpadă!

stă în firea lucrurilor

şi îmi stă în fie

să ofilesc ca o floare
şi să înmuguresc ca o floare
când vântul dorului îmi arde buzele
şi parcă înăuntrul meu
sunt mai mult iulie

şi nu vreau furtuni. nu vreau frunze pictate de o toamnă
pe care, zic eu, n-ar fi trebuit să o cunosc.
nu vreau frunze moarte pe aleile mele
şi este sub demnitatea mea să mătur
îmbrăcată subţire şi tremurând de frig, târziu
în pântecul neprimitor al lui noiembrie,
când singurul meu păcat e că la douăzeci şi trei de ani, încă
îl iubesc pe moş crăciun.

aşa că, după multe retuşuri şi poezii care mi se usucă-n gât,
îmi dau voie să o spun cu glas tare:

frunzele moarte sunt frunze moarte.
eu îl iubesc pe moş crăciun.
toamna cea severă pictează
uneori mai mult, mai fin şi mai uşor decât mine.

l a s ă .


Sunday, November 18, 2012

scenariu de viaţǎ



uşi din lemn.
uşi sculptate în detaliu.
uşi din fier.
uşi cu clanţa ruginitǎ.
uşi prea înalte
care se sprijinǎ neajutorate
pe coloane din marmurǎ.
uşi sparte.
chiar şi din vânt
pot fi construite uşi
de câte un tâmplar priceput
şi prost.

este un templu maiestuos
în sufletul tǎu,
ridicat în amintirea
celui care nu-ţi dai voie sǎ fii;
un templu maiestuos
în care abia au loc toţi zeii
la care nu te închini
cu adevǎrat.
atât de maiestuos încât nu se mai vede cerul
şi nu îţi mai cunoşti orizontul
şi nu îţi mai simţi corpul
decât ca pe o amorţealǎ incolorǎ, inodorǎ şi insipidǎ
pânǎ în clipa în care mori
când, dacǎ ai noroc, ţi se coloreazǎ conturul ochilor
de lumina pe care, econom fiind, nu ţi-ai permis prea des
sǎ o aprinzi
în sala de festivitǎţi dinǎuntrul tǎu.


Thursday, November 15, 2012

definiţii deznodate



poezia
este un moft
al inimii;

metafora este
firea
fiinţei.


eul sub cheie



oare sunt eu
verdele frunzei
ascuns bine
în cutia cu acuarele
a pictorului,

privat de frunză?

*

nu-mi mai găsesc locul
pe tabla de şah
verde şi galben-roşcată
a pădurii.

*

oare sunt eu
piesa scoasă din joc,
privată de moarte?



Wednesday, November 14, 2012

îmi acorzi onoarea de a îmi fi afluent?


mi-a intrat inima la apă

de când eşti tu râu
atât de limpede
şi îmi primeşti lumina
atât de natural

încât îmi doresc să fiu
sau măcar să devin
şi eu râu.



Sunday, November 11, 2012

Cu dinţii încleştaţi



Ca un călău timpul mă rupe
În fâşii de începuturi
Şi nu mai ştiu care sunt eu pentru mâine
Între ruine şi puncte de suspensie.




Colaborare cu Mihai Picioroagă

Thursday, November 8, 2012

ca şi cum



hrǎneşte-mǎ
cu caşicumul tǎu
ca un diamant
mai mult sau mai puţin
şlefuit

ca şi cum
ai fi cântecul
unei ciocârlii
închise în colivia
gâtlejului

sau poate
ca şi cum
ar fi ceaţǎ
în inima ta
şi ar tuna
exagerat de des
în tine
şi nu ai ploua
niciodatǎ destul,

ca şi cum
eu nu aş fi cu tine
aici, acum,
în acest fel
care nu îţi aparţine
şi totuşi pe care l-ai atins
cu amprenta-ţi unicǎ;

în special, ca şi cum
te-ar ajuta -

ca şi cum ... ?
inventeazǎ-mi-te
ca pe o tehnologie
descoperitǎ din prima
încercare!
prefǎ-mi-te în diamantul
cel mai pur şi mai preţios
din mina sufletului tǎu!

metafora îţi aparţine.
povestea ... nici nu am auzit-o
încǎ, dar îţi jur
cǎ eu ştiu cum ai putea-o tu spune
cel mai bine.

fǎ-mǎ mare şi tare
cu caşicumul tǎu
din silicon.


Wednesday, November 7, 2012

reţetǎ pentru reacţii alergice acute la dimineaţǎ


doctorul interior recomandǎ
viaţǎ în porţii mici
pânǎ te reobişnuieşti cu greutatea aerului
şi fusul orar al viselor
care încǎ se mai pot
împlini.


Tuesday, November 6, 2012

liniştea



mǎ afund
în negrul liniştii,
în miezul nimicului,
exilatǎ
la periferia fiinţei mele,
acolo unde prea sunt
o cheie sol
care nu deschide lacǎtul niciunei melodii.


Monday, November 5, 2012

nisip vinovat



timpul mi se dilatǎ
pe faţǎ, umed
ca un mal
care nu a ştiut când
sǎ-şi ia la revedere
de la ultimul val

şi ultimul val s-a spart
de-a ieşit spuma din noi.
ne-am ieşit noi din noi înşine.

acum, ni se spune litoral -
oamenii aranjeazǎ şezlonguri din plastic
pe inimile noastre
din care mǎturǎtorii
încǎ nu au mǎturat
toate cioburile de la sticle de bere
şi toate mucurile de ţigarǎ
pe care turiştii le-au aruncat pe plajǎ
la întâmplare

şi eu ... eu le primesc
cu prea mare drag
pe toate.


Sunday, November 4, 2012

Golul

s-a săpat din senin
un gol anume al paharului

la care plinul din mine
nu mai ajunge,

nu se mai umple.

gol

s-a săpat din senin
un gol al paharului
la care plinul din mine
nu mai ajunge,
nu se mai umple

ca şi cum aş fi
un mango copt
fără miez,

muşcată de inimă
pentru totdeauna.

Saturday, November 3, 2012

O Altfel de Prezenţǎ


O altfel de prezenţǎ
se subliniazǎ
prin absenţǎ,
înainte de toate
şi ziua cea mai lungǎ
se creeazǎ din noapte
ca o nevǎzutǎ naştere
prin moarte.

*

Uneori, când se ofileşte o floare,
i se contureazǎ mai bine rǎdǎcinile

în inima
grǎdinii

ghiftuite
cu mierea
luminii.


*

O naştere în mine
ca un roi de albine
pe care vechiul stup
nu le-a mai putut ţine,
o lume nouǎ
unde, când plouǎ,
eu înţeleg mai bine
cum sǎ-mi amintesc de tine.

*

A plouat torenţial
în palatul de cleştar
şi, deşi nu mai e palatul meu,
eu sper sǎ-mi rǎmâi mereu curcubeu.

Thursday, November 1, 2012

poezie relaţională


noi am co-creat un labirint din nori.

eu m-am îndrăgostit de zori
atât de tare, până când, intimidaţi,
au roşit, s-au înceţoşat, a curs soarele supurant din ei
şi s-au prefăcut la loc în noapte.

tu … tu cu lumina ta
mi-ai picurat un strop de moarte
în pocalul fiinţei, un iz de la revedere
pe care îl simt în stomac înainte de a îţi da bună ziua.
tu ... ai cea mai preţioasă rouă
de la o floare care înfloreşte puţin mai mult în fiecare clipă
şi, oricât de maiestuos ai stăpâni metaforele,
eu nu mă simt deloc floare.

noi am co-creat o întreagă grădină englezească
din margini de nori înmuiaţi în jumătate de lună
şi un sfert de soare ... şi norii au făcut din noi
rătăcitori împreună ...

numai că, vezi tu, aici sunt singură
cu cerneala.
aici depind de ochii tăi ca să exist.

Tuesday, October 30, 2012

retorica mea amară



şi dacă
nu aş scrie cu acelaşi
stilou cu peniţă de aur
ca tine
în maculatorul vieţii mele,

mi-ai permite
să fiu o aliteraţie
la întâmplare
în poezia ta?

*

şi dacă
nu aş tânji atât de egostă
după umbra stejarului tău
celui mai bătrân şi înţelept,

mi-ai îngădui un loc de cinste
şi mie
în lumina ta?

*

şi dacă, şi dacă
unu plus unu ar face tot unu ... ?
şi totuşi, dacă …?


cârcel la piciorul prieteniei


cerul e aşa plin de ulei,
aproape
că nu-l mai poate spăla nici ploaia.

*

azi dimineaţă
la ora patru cincizeci şi trei şi unsprezece secunde,
a izbucnit
cutremurul de zece grade pe scala richter
în mijlocul raiului.

*

pământul cel mai moale din mine
se modelează, se modelează, se modelează prea mult
şi devine foc
şi nu mai naşte nimic cu sens din
pântecul dumnezeului meu interior.

iată că omu’ a învăţat să facă foc
şi ce-a ales să facă?
s-a făcut foc
pe sine
de parcă s-ar fi cunoscut.

*

da’ nu-i bai, căci, vezi tu, eu eram singură
în marsupiul încăpător al iubirii
şi am fost singura
martoră şi eroină şi victimă a cutremurului;

vezi tu, numai eu ştiam
că acolo este raiul.

*

mi se face greaţă
de atâta cer slinos
şi niciun om de zăpadă
nu mă salută din curte.

Monday, October 29, 2012

biblia prieteniei, variantă de lux


tu eşti
o carte prea sfântă
ca să o deschid -

necitită.

nu vei cunoaşte niciodată
binecuvântarea
paginilor galbene
cu urechi de măgar

şi nici eu nu voi şti niciodată
dacă te-am iubit într-adevăr
cu fiecare literă mai mult,
cu fiecare punct mai credincioasă

sau dacă poate doar
mi-a atins inima
bărbatul îmbrăcat în alb
care vorbeşte despre
tine,
duminica măştilor lui
şi lunea sufletului meu
când mă trezesc şi am mult de muncă
la a ţine închişi ochii-mi însetaţi de a se deschide.

învăţ să fiu analfabetă
şi să nu te citesc.

Saturday, October 27, 2012

îngemănare




noi nu ne-am născut împreună.
noi alegem să strălucim împreună.

*

suntem două râuri
care sug la sânul aceleiaşi mări -

acelaşi fel de hrană sufletească
pentru cer.
aceleaşi riduri
din pietrele aruncate de copii, din lumină
şi din oglindiri imperfecte.

*

noi nu ne-am născut împreună.
eu strălucesc mai tare în ochii tăi.

*

pictezi.
în uleiurile tale, mi se împacă
albul cu griul, griul cu negrul,
albul şi negrul
mi se tutuiesc
pe pânza prezenţei tale.
te rog, pictează-mă în continuare,
pictează-mă până când îmi cresc şi mie degetele
ca ale tale: murdare de cele mai vii culori.

*

noi nu ne-am născut împreună.
tu .... tu eşti! lumina cea mai frumoasă din ochii mei
acum.

*

ne îngemănăm
în zgomot şi în linişte
şi ne iubim de parcă am fi surzi
pe muzica dintre zgomot şi linişte
până când se îndoaie portativul
şi se zdrobesc notele muzicale
sub greutatea bagajelor noastre
diferite
puse în aceeaşi traistă.


Wednesday, October 24, 2012

Verbalizarea mozaicului

(cum ai putea face să devină tablou?)




Simte-te ca la tine acasă
în leagănul unui cuvânt
pe care încă nu îţi aminteşti
de unde îl ştii
sau măcar că îl ştii.

Simte-te ca la tine acasă.
Înţeleg razele strângând din dinţi
între petele de culoare
cu care te-ai mânjit.
Înţeleg, inima-ţi
a-sfinţit într-o propoziţie -
cum ar suna să răsară într-o alta?

Te invit
la petrecerea întunericului.
Îţi propun să te îmbraci în alb
şi să ţii astfel
doliu pentru ziuă.
Poate îţi vei pune umbra în cuvinte
pentru prima oară
potrivite.
Nu trebuie să rimeze. Nu trebuie să te tai
într-un ciob de la o sticlă de bere în care ţineai prea multe
silabe. Nu trebuie să doară
sau să fii fericit.
Nu trebuie.

Îţi poţi schimba locul
la festinul existenţei,
însă locul tău este
undeva. Unde îl vrei. Unde îl crezi. Unde îl
rosteşti.

Rămâi
ca un pictor
care s-a jucat între contururile clădirilor
şi acum
le îmbină, le studiază, le aduce
împreună, le remodelează
şi le dă sens.
Rămâi
ca un pictor
care, deşi nu a pus în viaţa lui mâna pe o pensulă,
îşi aduce aminte, încetul cu încetul, din ce în ce mai clar,
că poartă un tablou migălit
în piept.

Te invit să pleci
purtându-ţi lumina pe faţă, să se vadă.
Nu te-ai născut cu ea ca să ţi-o ascunzi
ca pe un rest de tine între dinţi!
Îndrăzneşte
să o scrii. Priveşte-o! Fă-i cadou
mătasea vocii tale!

Din poţiunea magică a unei propoziţii,
dă-i voie luminii tale
să devină
ea însăşi.

Mai mult decât un cuvânt.

Thursday, October 18, 2012

regulile jocului




cartea de colorat
pe care s-au jucat
Copilul şi Lumina -
un copac mov.

cartea de colorat,
zeci de pagini de calendar
rupte
şi vorbele mamei -

şcolarul şterge urmele creionului
cu radiera
şi se şterge pe sine
cu un creion verde
bine ascuţit.



netradus



îmi eşti curcubeu
netradus în promisiune
şi, cu umbrela mea cea gri decolorat,
risc
să îmi rămâi baltă în suflet -
o ploaie torenţială
pe care nu am tupeul să o traduc în curcubeu.

îmi eşti spin
şi ştiu, mă rog, pe cuvânt că ştiam
că tu însemni trandafir.
mi s-au împletit
sângele şi petalele,
parfumul şi urdorile,
somnul si dimineaţa -
m-am împletit cu tine
şi am uitat - să mă iert! - am uitat de-a dreptul
să ne traduc pe noi
prin expiraţie -

te păstrez în plămâni
până ce de la respiraţie
ajungem la implozie.

te păstrez în mine
ca pe cea mai mare bancnotă
ieşită din uz
înainte de a fi avut curajul
să îmi cumpăr ceva de valoare.

da, da, ce ştii tu? îmi eşti totul
netradus în nimic.

sunt prinsă în capcana sunetelor nearticulate.

Sunday, October 14, 2012

studiu despre sete



Cerşetorul îşi linge rănile deschise
cu terogul lui ruginit,
murdar de sare.
Cerşetorul are o limbă proprie
în cadrul căreia are voie
să fie
viu.
Cerşetorul îşi ţine cocoaşa dreaptă mereu.
Îngenunchează cu cea mai mare
nobleţe.

*

eu nu aş cerşi niciodată.

eu sunt ecoul şters
al unei avalanşe de
demnitate.
mă sfărâm la mângâierea vântului.
stau în poziţie drepţi
ca la armată
pe timp de pace.
se dau războaie mondiale
şi intergalactice
în organismul meu
la un pas cât al unui copil
de moarte.

eu primesc
numai când plouă.

iar atunci când plouă,
îmi place să mă prefac
că mă înec
în aşa ocean de miracole
mici, mai mici decât unghia
de la degetul meu mic.

eu nu cerşesc niciodată.

Saturday, October 13, 2012

loc de onoare




soarele, mândru de miezul zemos al zilei de vară.
se caţără pe cer ca un copil expert în arta copilăriei
şi îşi dă drumul uşor pe toboganul de nori al cerului
până în ochii celui mai amărât nevoiaş.

îţi mulţumesc ţie, soare, că mi te-ai topit în inimă
şi te-ai simţit destul de acasă
încât să mă onorezi cu o umbră.
îţi mulţumesc ţie, soare, că stai la masă cu mine
cocoşat şi cu dinţi de aur
şi scuipi sâmburi mici de întuneric
în aceeaşi scrumieră de orizont la apus
în care şi eu
îmi zdrobesc chiştoacele de vis.

Thursday, October 11, 2012

modestie



nu recunosc că
te iubesc
pentru că, deşi poate nu mi-ai spune-o,
teiubescul meu pentru tine
ar fi zgomot alb într-o scoică, pe jumătate închis şi
confundat
cu marea, pentru că deşi am fost pe litoral de zeci de ori, eu niciodată
nu am avut urechi pentru
muzica mării.

nu recunosc
nu pentru că nu aş fi comis păcatul originar, cel de la care au pornit toate
binecuvântările;
ci pentru că
teiubescul meu pentru tine
e prea tare ca să mai ai urechi pentru altă parte din mine
şi,
în orice caz,
nici eu
nu am
decât un creion cu vârf tocit, gelos pe cerneală, prea
vulgar ca să atingă o poezie
atât de
sfântă.

nu are rost
să recunosc
pentru că al tău este un întreg
ocean.

Sunday, October 7, 2012

verbul



tremurǎ.

ţi se face frig -
eşti laş. te faci frig.
vǎ clǎtinaţi empatic.
cântaţi
mergând
cǎlcându-l în picioare
pe “a rǎsǎri”.
vorbeşti tare. strigi. şopteşti
pânǎ ţâşneşte din tine - ţipi!
o vorbeşti pe ea
pânǎ se aprinde
şi arde, arde
pânǎ se
stinge
şi tu te
stingi
din felul în care râd eu
când vreau sǎ plâng,
te stingi din mine
şi se face
întuneric.
se substantiveazǎ viaţa.

sunt o laşǎ!
eu mǎ ghemuiesc în umbra unui substantiv.
eu mǎ fac întuneric.
eu refuz rǎspicat
sǎ luminez.
mǎ sting
înainte de
a mǎ fi aprins.

tremur.

şi braţele tale, oricât m-ar încǎlzi,
nu pot fi de ajuns
sǎ mǎ rǎzgândesc. sǎ mǎ transform
dintr-o mânǎ de cenuşǎ tremuratǎ de vânt
înapoi în cineva
care arde.

atât sǎ-mi spui:

atât sǎ-mi spui:

când ai uitat

sǎ-mi strângi inima la piept
ca şuviţele rebele într-o coadǎ de cal,
ca silabele într-o rimǎ îmbrǎţişatǎ?

în ce clipǎ
a cǎrui mileniu
din care zi

s-a scurs ultimul fir de nisip
al iubirii tale
din jumǎtatea mea de clepsidrǎ ieftinǎ
pe care te-am rugat sǎ o pǎstrezi
sub perna cea mai moale pe care o ai?

în ce anotimp
din care urdoare a soarelui
a devenit felul în care mǎ pronunţi
mai puţin decât o artǎ?

sau poate doar eu
alerg în jos pe scara rulantǎ a nopţii.
poate doar mie
mi se pare mai poetic sǎ te privesc
prin ceaţǎ.

mǎ demachiez de întrebǎri
pânǎ rǎmânem
un singur punct
strǎlucitor
prins în ochiul stâng al universului.

când am uitat

sǎ îmi simt inima bǎtând
într-o camerǎ micǎ
şi intimǎ
din vila pieptului tǎu?

atât sǎ-mi spui.

anulare



ce am plantat mai fructifer
în solul umed al ochilor mei.

ce a strǎlucit cel mai tare
între ramurile astea înflorite
pe care le-am ţinut în jurul soarelui
ca pe nişte braţe prea conţinǎtoare.

ce i-a orbit pe ei
cel mai ruşinos
de ireversibil.

ce a crescut
timp de un secol şi
secunda
care a schimbat totul,
momentul când mi s-au uscat mǎrile în suflet.

ce am nǎscut cel mai viu -


şterg cu buretele.



se face baltǎ la picioarele noastre
pentru cǎ nici nu mi-am permis timpul
necesar
sǎ storc buretele
de zoaiele viselor care mi s-au topit
la cǎldura ta.



promit,
voi sta peste program
sǎ curǎţ de pe faţa pǎmântului
balta asta minunatǎ

de apǎ, praf de cretǎ şi luminǎ.


cumul



se adunǎ
din ce în ce
mai mult
parfum
în spatele florilor

şi îmi ud
lumea interioarǎ
cu foc
sǎ creascǎ mare,

dar oare cum
sǎ dau la o parte
trandafirii cei mai sfinţi
şi sǎ mǎ pun în loc
pe mine îmbrǎcatǎ în câteva silabe
ca o grǎdinǎ japonezǎ?

aroma
este mai mult
decât buchete de flori
aruncate la nunţi
dupǎ care te îmbeţi cu aerul
şi nu mai şti cum
sǎ respiri ca sǎ însemne încǎ
din ce în ce
mai mult.

da, da, cunosc pǎmântul
cu mâinile mele ca nişte pietre erodate
de bucurie.
da, da, am coborât
în miezul de noroi al raiului

şi habar n-am avut
ce altceva
sǎ aduc înapoi
ca suvenir
decât asta.

cum sǎ pun întrebǎrile
fǎrǎ sǎ ştiu niciun rǎspuns?
oare chiar este cel mai bine
pentru cǎsnicia fericitǎ
dintre poezie şi viaţǎ

ca ceul şi cumul
sǎ se ţinǎ mereu de mânǎ?

oare?


Saturday, October 6, 2012

naturǎ moartǎ cu şerpi



mii de şerpi
mi se târǎsc sub piele -

dragul meu, uiţi în fiecare zi
pe masǎ câte un mǎr
atât de mare, cǎ i s-ar asorta de minune
o muşcǎturǎ!

îţi bate inima
într-un ritm
pe care din ce în ce mai greu
mǎ abţin
sǎ îl îngân, sǎ îl strig -

mi-aş sparge dinţii vocii
înfruptându-mǎ din secundele
n o a s t r e

; se cheamǎ naturǎ moartǎ, dar mie îmi place
sǎ pretind cǎ este genul de picturǎ
cel mai dǎtǎtor de viaţǎ.

mii de şerpi, dragul meu, mii de şerpi
îmi sâsâie în inimǎ
numele tǎu copt
pe tavǎ de porţelan.


Thursday, October 4, 2012

surpriza




un cub de zahǎr
când nu aveam timp
nici de limba
maternǎ.


*

un cer întreg de arome
pentru care nu am
cuvinte.

*

ies afarǎ
şi observ
nesfârşirea zǎpezii:

în realitate, doar cireşi
care înforesc întruna!

*

tu
rǎsǎrit
pe cerul gurii mele
binecuvântate
chiar şi când ştiu
cǎ nu voi şti niciodatǎ
ce gust ai.

*

zbor împreunǎ
mai important decât destinaţia
chiar şi când destinaţia
este supravieţuirea.

*

eu
asfinţitǎ
într-o limbǎ în care cuvântul noapte
înseamnǎ ceva nespus de frumos.

*

un rând de linişte



pentru cǎ a fost destul.
destulǎ poezie. destule litere.
destulǎ tandreţe ascunsǎ in zâmbetul strâmb
al unei metafore.

*

chiar cǎ
ştii sǎ
faci limonadǎ din sufletul meu!



Wednesday, September 26, 2012

furtuna



te spǎl de pe sufletul meu
ca pe o patǎ de îngrǎşǎmânt natural
care a rǎmas de la festinul florilor
cu toate culorile înfruntând vântul.
mǎ modelez din focul fulgerelor.
mǎ şlefuiesc pânǎ la limpezimea
apei de ploaie; aleg ploaia
în loc de lacrimǎ.
aleg aerul
cu plǎmâni noi.

sunt la pertu ...
cu mine însǎmi!
lumina şi-a înfipt rǎdǎcinile în pântecul meu
acum douǎzeci şi patru de veri
şi, în sfârşit, îmi amintesc!

îmi amintesc de ce sunt în seiful
cu cifru necunoscut
al universului.


strategia struţului



îmi acopǎr goliciunea
cu tine.

sunt o ploaie de meteoriţi
toamna târziu, iarna
şi primǎvara aproape uit sǎ renasc,
sǎ mǎ înalţ la locul meu.

îmi acopǎr cǎderea
cu inima ta;
prefer o piatrǎ moale
în locul inimii tale.
mǎ prefac cǎ mi-e frig
ca sǎ nu mǎ vezi
în miezul de portocalǎ necoaptǎ
al globului meu ocular,
acolo unde mǎ doare.
acolo unde te vǎd
drept panaceul universal
al lumii mele
interioare.

pun plapumǎ
respingerea ta din lânǎ
peste nodul din gâtul meu.
tuşesc. îţi spun cǎ sunt rǎcitǎ cobzǎ,
îmbrǎţişatǎ de viroza despǎrţirii
dintre noi, când de fapt eu mǎ despart în douǎ.

dau vina pentru gravitaţie pe tine
mai degrabǎ decât sǎ recunosc
cǎ îmi iubesc mama pǎmânt
cu tot vântul şi tot zborul
pe care l-am cunoscut vreodatǎ
prin tine, prin tine, prin tine -

doar sǎ nu mǎ ciocnesc
de vreun fluture monarh în migraţie
care sǎ mǎ atingǎ
cu vârful arogant de aripǎ
al Întrebǎrii.

nu, nu, îmi acopǎr goliciunea
cu tine
pâna transform toatǎ lumina ta
în ceva
aproape indecent, aproape greţos,

aproape vindecǎtor.



Tuesday, September 25, 2012

ţi-am zis eu



la ce bun
strǎlucesc
dacǎ nu
îndrǎznesc
sǎ-ţi dau
sǎ-mi citeşti în palmǎ
cerul
şi sǎ mǎ vezi
aşa cum sunt eu,
un zâmbet de luminǎ
care bucuros s-ar întinde
peste munţi, pe buzele tale,
de la un capǎt al lumii pânǎ la celǎlalt
împreunǎ cu tine?

închizi ochii
şi îmi pui o întrebare plinǎ
de iubire care n-are-a face cu mine;
la ce bun
am strǎlucit?


Saturday, September 22, 2012

Totul


exist
numai în mâinile tale:

*

când ai oase de vânt,
mǎ pierd
în hǎţişurile cerului
şi nu mai ştiu sǎ
r ǎ s a r

*

când ai piele seninǎ,
îmi ies din mine
de fericire, exagerez
şi te exagerez
la superlativ
sub acoperişul unui singur
cuvânt;
atunci cred cǎ sunt
cu tine într-adevǎr
şi nu mai vreau sǎ
a p u n

*

exist
numai în mâinile tale
închiriate la preţ convenabil
cǎci mǎ doare
întrebarea ca o tumoare canceroasǎ
care creşte în mine
şi pe care mǎ abţin sǎ o întreb -

*

m-ai primi sǎ locuiesc
pe gratis şi permanent
în inima ta

chiar dacǎ ţi-aş învǎţa
limba maternǎ
şi aş rima întotdeauna
cu tine?


*

ce prostie
sǎ stau pe podul şubred
al gândurilor!

exişti.

exişti!

ce mai conteazǎ
pânǎ unde ne întâlnim
şi de unde îmi diluez vinul
poeziilor care ne curg prin vene
sǎ nu te îmbeţi prea rǎu
şi nu cumva sǎ exist în lumea ta
prea mult?

exişti.
exist.
ce metaforǎ?


provizii

lista cu provizii de pregǎtit pentru la iarnǎ:

- suflet murat, sǎ reziste.
- zacuscǎ de idei, sǎ ştiu cum sǎ mǎ hrǎnesc şi când pǎmântul uitǎ pentru o clipǎ sǎ mǎ hrǎneascǎ.
- dulceaţǎ de iubire, sǎ pot merge în cǎmǎrile inimii pentru o porţie zdravǎnǎ de bine când am nevoie şi când copacii nu pot face fructe.
- un ghiocel presat, sǎ ţin minte cǎ întotdeauna vine primǎvara
mai puternicǎ decât iarna prin care tocmai am trecut
la pas, cu forţe proprii.

voi fi proaspǎtǎ din nou
şi copacii îşi vor înfige iar rǎdǎcinile în mine
şi-mi vor dǎrui fructe.

idee



de acum, voi scrie doar despre ea.
femeia asta.
femeia asta care dintr-un sǎrut
s-ar evapora, s-ar şterge cu o gumǎ uzatǎ
din cartea zborului.

de acum, o privesc cu drag
printr-un geam termopan -
e ianuarie şi ea îşi freacǎ mâinile goale cu zǎpadǎ -
poate ca sǎ se asigure cǎ este vie încǎ
deşi uneori se preface cǎ nu respirǎ?
sau poate ca sǎ îşi aminteascǎ de copilǎrie?
îi urmǎresc cu interes jocul bizar
de-a umbra şi albul
ochilor ei plânşi. ochilor ei a cǎror luminǎ
şi-o furǎ singurǎ.
oare de ce naiba se joacǎ
pe terenul viran al asfinţintului
când parcul începutului de an este atât de mare,
plin de bucurie -
şi aproape! ar putea merge pe jos!

eu vǎd lucruri
pe care ea nu le vede.
observ cǎ are la piept
o broşǎ de foc;
ea ... poate chiar ea!
da, poate chiar ea este
primǎvara!
de ce nu-şi scoate
oglinda micǎ, ovalǎ
din poşeta viselor?
de ce naiba nu se priveşte?
de ce se joacǎ
deşi ar putea dansa?
cum o atrage frigul, cum flirteazǎ
de curajoasǎ cu moartea,
când ar putea sǎ mai tragǎ timpul de mâneci,
sǎ se încǎlzeascǎ la cǎldura propriei inimi!

câtǎ nedreptate!
fetiţa cu chibrituri
nu ştie sǎ-şi facǎ flori
din ridurile de pe faţǎ,
deşi vântul mi-a şoptit cǎ ea
e destul de artistǎ
încât sǎ ştie
mai bine.

da, de acum voi scrie la persoana a treia
pentru cǎ altfel, femeia asta chiar e în stare
sǎ se şteargǎ cu o gumǎ uzatǎ din cartea zborului
pentru un amǎrât de sǎrut
lǎsat în sertar sǎ se prǎfuiascǎ;

dar eu
o vǎd dincolo de buze

şi ce minunat ar fi ca, într-o zi grea de iarnǎ,
sǎ ies din casǎ;
i-aş pune mâna la piept, peste broşa ei de foc
şi ce minunat ar fi
sǎ o simt dincolo de iubire!





poet rǎsfǎţat



soarele scrie
un rând strǎlucit
pe hârtia subţire a nopţii -

apasǎ tare, nepermis de tare
şi dǎ o gaurǎ de luminǎ
în caietul vieţii mele

ca şi cum i-ar aparţine.

soarele scrie
poezii lungi pe faţa mea
în fiecare dimineaţǎ

şi nu îl pedepseşte

nici linia orizontului
pe care îşi odihneşte
braţele,

nici pǎsǎrile
în al cǎror cântec
se adǎposteşte de ploaie,

nici râul
de a cǎrui suprafaţǎ ridatǎ
se îndrǎgosteşte

şi, culmea, nici mǎcar eu
nu îl pedepsesc
cǎ îmi mâzgǎleşte inima
în fiecare zi
ca şi cum eu aş fi o eprubetǎ
în care sǎ-şi verse el razele
ca un experiment artistic
de mare succes.



Friday, September 21, 2012

viaţǎ nepunctuatǎ



suntem
oameni stilizaţi
în vitrina lumii
am fost
sculptaţi greşit
de-am început
sǎ ne mişcǎm
şi am uitat
sǎ fim
statui
cu sâmge din zǎpadǎ topitǎ
fǎrǎ puls
doar câteva stele
pe care le iubim
refuzând sǎ le cunoaştem
refuzând sǎ ne cunoaştem
existând
suntem
oameni stilizaţi
eleganţi pânǎ la ştergerea culorii din cartea ochilor
ne tragem la xerox
dupǎ foile de cer
uneori furtuni
uneori senini
uneori mortali
dar noi suntem nemuritori
fiecare în felul lui
pentru cǎ fiecare în felul lui
nu trǎim
refuzǎm punctul
şi atunci e numai o chestiune de logica poeziei
cǎ nu ştim sǎ folosim
nici virgula

Thursday, September 20, 2012

despre cireşe, bucurie şi arta de a respira



în mai
sunt cireşele
cele mai bune,

când încǎ poartǎ pofta
în sâmburi
şi carnea lor micǎ
are gust de vis
cât tot cerul pe care-l mângâie
crengile.

*

inspir ...

*

mǎ coc
la lumina ta

şi îmi savurez
fiecare clipǎ,
cǎci încǎ n-am avut

timp
sǎ uit,
timp sǎ mǎ şterg cu guma limbii,
timp sǎ mǎ satur de mine
şi de noi şi de cireşe şi de primǎvarǎ,
n-am avut timp sǎ am
chef de altceva,
nici sǎ-mi fie dor sǎ înfloresc.

*

tu ai parfum de renaştere -

nici nu mǎ mir
cǎ mi-am permis
beţia asta,
bucuria asta,
binecuvântarea asta ilicitǎ.

îmi alunecǎ pe gât
o voce nouǎ.

*

şi expir,

pentru cǎ toatǎ viaţa
care meritǎ degustatǎ
(nu pânǎ la a fi dezgustatǎ!)
este un circuit al iubirii
în mine şi în afara mea,
la uşa respiraţiei tale
şi apoi, vreme de un minut,
înǎuntrul tǎu
dacǎ ţi-e şi ţie destul de primǎvarǎ
sǎ o primeşti.

*

altfel aş exploda
într-un spectacol excentric
de artificii
pe care nu le mai înţelege nimeni -

pocnituri peste tot
şi oameni orbiţi
care îşi înghit sâmburii
şi aruncǎ la gunoi cireşele
de mai.



Tuesday, September 18, 2012

eroare de calcul



ca din greşealǎ,
mi-am colorat lumina
cu creionul tocit al nopţii

sǎ nu te trezeşti
clipind
de prea multe ori într-o clipǎ,
de-a dreptul buimǎcit
de surpriza vie a dimineţii

şi-am ajuns sǎ-mi înfig în piept
un miracol
şi-am ajuns sǎ mǎ doarǎ
ce era mai strǎlucitor în mine;

m-am ascuns de bucuria
pe care vroiam
sǎ o împǎrtǎşesc cu tine

într-o gaurǎ neagrǎ

şi nu mai ştiu
cât a mai rǎmas
întreg din mine.





Monday, September 17, 2012

listǎ



i.

sǎ îi spun cǎ
acum
îmi vǎd propria luminǎ;

eu sunt un soare
destul de strǎlucitor

iar cei care mǎ vor privi,
cei care mǎ vor primi -
ei nu sunt orbi.


ii.

acum douǎ zile
l-am visat pe el -
rǎsǎritul meu
când am învǎţat sǎ strǎlucesc
şi am aflat ce-i aia umbrǎ.
ce-i aia noapte.
ce-i aia sǎ mori puţin
şi sǎ nu se vadǎ, sǎ nu ştie nimeni
sǎ poarte doliu.

se fǎcea cǎ
el a plâns
când şi-a auzit ecoul
în vocea mea
slabǎ ca raza a unui regret
chiar dupa atâţia ani.

se fǎcea
cǎ l-am îmbrǎţişat,
am pus împreunǎ lumina şi umbra
în puzzle-ul vieţii mele.

se fǎcea cǎ m-am împǎcat cu mine
pânǎ la os şi încǎ puţin
mai adânc.


iii.

sǎ dǎruiesc
gustul dulce amǎrui

al copilǎriei mele

închisǎ ermetic
într-un borcan
cu gem de gutui

şi pe jumǎtate netrǎitǎ,
necoaptǎ, irealǎ,
multicolorǎ.

am plâns-o
pânǎ s-a îndulcit
şi acum, iatǎ -

o îmbucǎturǎ din inima mea.


iv.

mǎ plâng
cǎ am fost lǎsatǎ pe pǎmântul ǎsta
ca o luminǎ orfanǎ de sens,
o razǎ cǎreia nu i-au rǎspuns încǎ legile fizicii

şi mi-e teamǎ
sǎ nu mǎ ia vântul
sǎ mǎ rǎsuceascǎ,
sǎ mǎ deformeze
pânǎ în miezul meu de întuneric

fǎrǎ drept de apel
la vreo lunǎ
care sǎ mǎ înveţe cum se stǎ
- plinǎ şi demnǎ -
cu noaptea în care lupii urlǎ la mine
cel mai tare.


capitole din mine


capitole din mine.

foi mototolite elegant
prea iubite de timp

şi cernealǎ
puţin cam îndrǎgostitǎ,
beatǎ de prezentul
din fiecare picǎturǎ de trecut.

*

capitole din mine -

cuvinte care au învǎţat
în ritmul lor
cum sǎ rimeze

împreunǎ.

*

o clepsidrǎ
creionatǎ la pagina cinci;

sǎ ştie cititorii
cǎ are şi final cartea asta -

dacǎ-i pǎcat sau nu
sǎ trişezi, sǎ te uiţi înainte
şi sǎ laşi volumele
pe un raft, colecţionând timbre din praf
fiindca pe tine nu te mai intereseazǎ
acum cǎ ştii
destul?

fiecare decide pentru sine.

*

o dedicaţie
pe prima paginǎ,
sǎ nu sarǎ nimeni
peste faptul cǎ am iubit
chiar şi când nu mai eram eu
ci doar o carte amarǎ,
un pahar cu apa chioarǎ
şi un rǎsǎrit dinǎuntru spre afarǎ.

*

un roman
pe care nu l-am scris niciodatǎ
şi o poezie
pe care am scris-o de prea multe ori
şi un singur om
prin care v-am iubit pe toţi.

*

capitole din mine.

cândva, se vor revolta sunetele
şi se vor face la loc copaci

dar acum, aici, în silaba asta
bat nişte inimi
pe care nici nu îndrǎznesc
sǎ le descopǎr.


Friday, September 14, 2012

Intrarea




mi-am gǎsit
uşa mea
din carne, oase şi aşchii de vis.
uşa mea
de lângǎ cireşul cel bǎtrân
despre care abia astǎzi am înţeles
cǎ naşte cireşe
şi educǎ lumina sǎ devinǎ ceva mai complet,
ceva nu neapǎrat orbitor,
ceva ce un pictor ar putea iubi într-o bunǎ zi
cu uleiurile lui, pe o pânzǎ goalǎ.

mi-am gǎsit Intrarea
pe jumǎtate transparentǎ, pe jumǎtate sincerǎ pânǎ la opacitate.
tǎlpile mele se împletesc cu praful meu
şi cu praful lor
şi cu sângele istoriei
care s-a uscat demult
în manualele şcolare.

acum ştiu
cǎ şi eu sunt parte din drum.
am fost întotdeauna
cǎci oare ce mai înseamnǎ itinerariul fǎrǎ cǎlǎtor?
acum ştiu cǎ ştiu
sǎ fotografiez un fluture în zbor,
sǎ îi prind vulnerabilitatea în plasa venelor mele
şi sǎ nu-i trǎdez nici ochii compuşi, nici aripile
care se tem de cel mai uşor sǎrut al ploii.
ştiu cǎ va şti sǎ zboare şi sǎ se adǎposteascǎ cât de graţios
va fi momentul sǎ fie.

acum vǎd asta.

îmi vǎd respiraţia clarǎ pe fereastrǎ
în mijlocul iernii.
îmi aud pulsul
ca o cochilie într-o mare de zâmbete.

şi, în sfârşit, decid
sǎ nu îmi mai şlefuiesc încǎpǎţânatǎ înima
în formǎ de cadou pentru ziua îndrǎgostiţilor;

este destul de bunǎ aşa cum este

într-o formǎ fǎrǎ nume, cu miros de om
şi uneori gust de soare cu dinţi.

am stat mult în faţa uşii mele.
prea mult, prefǎcându-mǎ cǎ nu existǎ,
cǎ nu se aflǎ înaintea mea
decât zǎpadǎ imaculatǎ
care nu trebuie cǎlcatǎ
nici cu o panǎ de scris;
acum aleg, aleg într-adevǎr.

Intru!



Tuesday, September 11, 2012

arborele Luminiî

te-am văzut sau mi te-am imaginat
purtând ziua mea de zahăr
grea pe umeri
ca o binecuvântare;

te-am simţit sau poate mi te-am dorit
fericit ca o noapte de aprilie
dar m-am îmbolnăvit de altruism,
am întors luna pe cealaltă.faţă
şi dimineaţa am constatat că frunzele, obosite până la rugină de iubirea noastră,
căzuseră în cele două miimi de secundă
când mi-am permis să clipesc
o geană de.nisip;

şi, sacrilegiu minunat în ţara celor de negândit,
eu nu m-am simţit sau nu am recunoscut -
m-am cusut cu fir de aur în sufletul tău
nealb.

ai mai mult gust de mine
decât m-ai invitat sau ai putut
să ştii,

pieptul meu miroase a fructele tale
cele mai zemoase.

Thursday, September 6, 2012

melodia geloasǎ a tǎcerii




ştii cum e

sǎ desenezi
cel mai viu desen
pe care l-ai desenat
vreodatǎ

cu un creion fǎrǎ vârf?

*

dansam
într-o piesǎ de teatru mut

un dialog
la persoana a treia

dar numai tu erai de faţǎ
şi nu toţi spectatorii
din sala mare a albului ochilor mei
gustǎ asemenea subtilitǎţi.

*

am ţipat
dupǎ tine

pânǎ mi-a rǎguşit
umbra,

dar ţipǎtul
s-a nǎscut mort
din pântecul murdar
al vocii mele.

*

personajul absent
era tot farmecul poveştii mele
cu final tragic
numai pentru publicul rafinat

dar când personajul absent
îşi face intrarea, este botezat
şi capǎtǎ o înfǎţişare -
atunci înţelege şi Copilul
cel mai mic
şi cel mai îndrǎgostit

ce se petrece
cu adevǎrat.

*

dacǎ e doar o piesǎ de teatru
şi de fapt nu moare nimeni,
de ce miroase amar?

dacǎ e doar un desen
zgâriat pe hârtie
cu un creion fǎrǎ vârf,
de ce mǎ smulge din mine însǎmi
cu atâta ascuţime?




Saturday, September 1, 2012

despre eleganţa prin cromofobie


te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un vânt furǎtor de viaţǎ,
bǎtând tare
pe cel ce îndrǎzneşte
sǎ stea în picioare,
uneori sǎ fie iubit pânǎ-n rǎdǎcini
şi alteori sǎ savureze o lacrimǎ.

tu ştii verdele tǎu - nici pe ǎla pânǎ în miezul
copt.
te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un copil mugure
cǎruia îi este groazǎ
de culori,

o crisalidǎ
care se ţine strâns
de creanga ei
şi refuzǎ vehement
altfel de zbor.

tu nu ştii ce înseamnǎ
lumina care se mǎsoarǎ cu secundele
într-o zi de iarnǎ
şi nu ştii ce înseamnǎ sǎ te pişte frigul
dincolo de bunul simţ al zǎpezii.

când a fost ultima datǎ când ai avut curaj
sǎ fluturi un ghiocel în faţa soarelui
şi sǎ te topeşti
pânǎ nu mai vrei sǎ ştie nimeni cǎ tu
ai existat vreodatǎ
şi te-ai crezut primǎvarǎ?

tu habar n-ai ce înseamnǎ
sǎ-ţi fie martie
de toţi şi de toate,
sǎ zâmbeşti mai viu decât cântecul pǎsǎrilor
la strǎinii de pe stradǎ
pentru cǎ, pur şi simplu, nu te poţi abţine sǎ înfloreşti.




Wednesday, August 29, 2012

de reţinut



1. sǎ îi cerşesc o firimiturǎ de furtunǎ:

îl voi ruga sǎ mǎ plouǎ
pânǎ îmi intrǎ la apǎ
oasele,
mǎ voi oferi cu împrumut frigului
fǎrǎ egoism, chiar în zilele când mi-e foame de mine
şi nu-mi mai rǎmâne poate nici data naşterii
de savurat pe ascuns -

atât de mult am nevoie
sǎ îmi arate cǎ a fǎcut o fotografie
şi e fapt dovedit cǎ îi
sunt curcubeu.


2. sǎ îi mulţumesc

pentru cuvintele decupate din ziar
şi extrase din pǎlǎria lui de magician,
la ora fixǎ
când aveam mai mare nevoie.
îi voi spune cǎ le-am respirat adânc
şi, încuiate cu cifru în corpul meu, s-au zgâlţâit
pânǎ au devenit
poezie.

şi pentru promisiunea
ca o parǎ aromatǎ
care şi-a amintit de mine şi de iubirea mea
în prima sǎptǎmânǎ din septembrie,
punctualǎ.
din suflet.


3. sǎ îi dǎruiesc jumǎtate de metaforǎ

din cel mai luminos haiku
pe care l-am descoperit vreodatǎ
bine îngropat în desişul limbii -

atât de luminos, încât
a trebuit sǎ înghesui mult întuneric
în douǎsprezece silabe
ca sǎ înţeleg ceva din strǎlucirea autorecunoaşterii
şi mi-e ruşine de câtǎ noapte
pot înghiţi pe nemestecate;

lui îi voi zâmbi doar un colţ de rǎsǎrit,
umbra oranj a ideii
cǎ mi-a fost tovarǎş bun
pe drumul ǎsta uneori înnodat
care numai eu ştiu unde duce.

îi voi scrie doar cǎ poate
nu mai e vina lui.


Sunday, August 26, 2012

confesiuni la doişpe noaptea



i.


îl iubesc
pe zmeul din hârtie
de care mǎ leagǎ
doar un fir de aţǎ
şi copilǎria mea departe de casǎ.

*

mǎ bucur de el
ca soarele
care primeşte fiecare nor
cu braţele deschise
în lumina lui.

*

poezia asta -
nu, nu cuvintele amǎrâte
pe care le citeşti tu acum -
Poezia
asta, care-mi bate în piept
certatǎ cu ritmul,

nu
încape
în
mine.

este.

îşi dǎ voie
sǎ existe
prin mine
când uit sǎ mǎ uit
pe unde merg
de atâta drag.



ii.

vreau.

*

vreau
o bucǎţicǎ
din ciocolata ei,

aş urla

pânǎ se crapǎ cerul
într-un colţ, pe margine -

dar mami m-a învǎţat
cǎ nu-i elegant
sǎ înghit în sec -

nu mi se asorteazǎ cu
sufletul.

*

tac.

nodul în gât
merge cu o duşcǎ de ceai cald;
se înmoaie, alunecǎ ...

*

şi visez cu ochii deschişi:

se fǎcea cǎ era noapte.
pǎmântul nu mǎ mai vroia
sub aripa lui
rǎnitǎ.

tuna în mine. tuna dinspre cei pe care îi iubesc.
oricând, un fulger m-ar fi putut zdrobi
şi ar fi stors din mine
cenuşa.

se fǎcea
cǎ mi-era tare fricǎ;

nu existǎ legi contra fricii.

*

da, mǎi, mi-e poftǎ
de bucurii acidulate
cu multe euri,
de zbor împreunǎ
şi de el ...

Saturday, August 25, 2012

mǎrturisire




omule frumos,


îţi mǎrturisesc
cǎ m-am nǎscut
din foc
prematur
cu picioarele înainte
şi cordonul ombilical în flǎcǎri.

de atunci, din prima clipǎ,
m-a lovit blestemul:
dacǎ te privesc în ochi
prea adânc,
rişti sǎ arzi din temelii,
contaminat de iubirea mea cronicǎ.


cu mult drag
şi cu scuzele de rigoare,

Copilul interior



Monday, August 20, 2012

arta victoriei



rǎzboiul
i-a rǎmas ridat pe faţǎ;

s-au cusut multe
la viaţa sa,
poveşti depǎşite
în pasul de vals
al timpului,
poveşti acre şi îndulcite artificial,
poveşti fruct
rǎsǎrite ca peste noapte
din rǎdǎcina vocii sale
fǎrǎ timbru, fǎrǎ destinatar
şi de fiecare datǎ trimis de un expeditor diferit
care locuieşte la aceeaşi adresǎ, în acelaşi corp.

între un cadavru şi o inimǎ încǎpǎţânatǎ
sǎ batǎ tare, tare
când n-ar fi trebuit,
a decis sǎ nu mai danseze în pas alergǎtor.

astǎzi îngenuncheazǎ,
chiar dacǎ îi scârţâie trecutul în oase;
miroase grǎdina într-o petalǎ de trandafir
cǎzutǎ ca un sǎrut de noapte bunǎ pe fruntea pǎmântului.

pradǎ uitǎrii, întrebarea -
şi ce dacǎ
i-a rǎmas rǎzboiul ridat pe faţǎ
ca încercarea de roman de aventurǎ
a unui puşti de zece ani ...






Saturday, August 18, 2012

bine-ai venit

(bine sǎ pleci)




ca pendulul sculptat în cel mai fin detaliu
dintr-o picǎturǎ de lemn şi un kilogram din sudoarea sculptorului,
aşa şi eu, bolnavǎ de frumuseţea nimicului,
ştiu foarte bine când sǎ tic
şi când sǎ tac.

citesc milioanele de secunde
pe faţa ta machiatǎ cu fructozǎ
sǎ nu se simtǎ acreala sincerǎ a lǎmâii
şi ştiu sǎ scriu cu miezul fiinţei mele
bunǎ ziua şi la revedere, aceeaşi
caligrafie.

da, îmi place sǎ cânt
ca firele de iarbǎ îmbrǎţişate pe ascuns, între bǎncile parcului.
îmi place sǎ se danseze cu mine
la picioarele goale şi bǎtǎtorite.
da, îmi place sǎ cânt la orǎ fixǎ, iubesc
când ţi se întipǎreşte cântecul meu pe buze
şi ţi se lipeşte de inimǎ, ca propriul puls.

nu accept, însǎ, strivitul florilor
pentru simplul motiv cǎ nu mǎ asortez cu rochia ta veche.
meseria ta poate este sǎ mǎ tai din rǎdǎcini şi sǎ mǎ faci altceva,
niciodatǎ sǎ mǎ ucizi pânǎ nu mai rǎmâne niciun strop de bucurie din mine.

dacǎ uiţi, dacǎ mǎ laşi într-un sertar
cǎci ţi-e ruşine de zgârieturile mele,
îţi voi arǎta cǎ deşi am fost atâta timp binevenitǎ,
ştiu cel puţin la fel de elegant sǎ fiu bineplecatǎ

iar într-o zi fǎrǎ soarele ca o monedǎ din luminǎ
vitalǎ, dispǎrutǎ din corpul tǎu textil,
când nu vei mai ţine tu minte
ce-i ǎla timp de rugǎciune şi ce-i ǎla timp de compasiune
şi dacǎ ţi-a venit ceasul sau poate ţi s-a dat voie sǎ te mai chinui cinci minute,
vei vedea cǎ eu am ştiut mereu când sǎ tic şi când sǎ tac
şi nu-ţi convine ca eu sǎ tac tac tac
tac pentru totdeauna, poposind în acelaşi loc al cadranului, departe de tine.

valorez mult pentru colecţionarul cu ochi bun,
chiar eu, cu zgârieturile mele
şi cu istoria mea însângeratǎ
şi cu felul în care citesc timpul ca şi cum mi-ar fi limbǎ maternǎ.
ca şi cum eu însǎmi aş deveni limba maternǎ
a cuiva.

Sunday, August 12, 2012

metamorfoza



renunţ
la stratul de singurǎtate supurantǎ
în care am fost învelitǎ
ca o crisalidǎ,
nemişcatǎ şi fǎrǎ spaţiu sǎ mǎ pot vedea
altfel.

mǎ desfac în straturi de luminǎ,
matryoshka ce se construieşte pe sine
invers:
cel mai mare strat, pǎpuşa pictatǎ
de un art-terapeut rǎnit aproape mortal
cu glonţul unei idei;
cel mai fin strat, culoarea
care zǎboveşte în codrul fiinţei mele
la vreme de zbor
şi liniştea în care mǎ adǎpostesc
când plouǎ.

îmi las florile sǎ se hrǎneascǎ
dintr-o lacrimǎ,
dau voie soarelui sǎ mǎ strângǎ în braţe,
devin curcubeu şi sǎrut cerul pe gurǎ.

renunţ
la stratul de singurǎtate supurantǎ
şi, sub formǎ de ţipǎt,
evadeazǎ din mine
fluturele de mǎtasea iubirii.


Saturday, August 11, 2012

reacţie chimicǎ




mǎ scufund în tine
ca o vitaminǎ efervescentǎ,
sinucigaşǎ.

când sunt cu tine, nu mai sunt eu;
suntem o fierbere împreunǎ
care formeazǎ un element nou, tu+mine-->noi
unde tu eşti întotdeauna
subiectul. apa. esenţa.
şi acidulata de mine
sunt o amestecǎturǎ de bucurii ascunse sub pielea aerului.

mǎ scufund în tine;
aşa ştiu eu sǎ renasc.

*

un gând rǎtǎcitor
îl stropeşte în ochi
pe cel care ne bea
în formula asta:

dar tu? tu cine devii?
cu ce eşti mai hrǎnitor
când mǎ dizolv în zâmbetul tǎu?




Thursday, August 9, 2012

picǎturi.



nu am fost eu prima picǎturǎ.

de prima picǎturǎ,
m-aş fi putut îndrǎgosti.
se dǎruia din tot curcubeul.

*

paharul a înnebunit.

a început sǎ ne colecţioneze
ca pe nişte timbre,
dar eu aveam prea multe amprente pe inimǎ
şi mǎ simţeam prea alb-negru.
am uitat de ce aş fi fost vreodatǎ valoroasǎ
într-un clasor
casabil.

nimǎnui nu pǎrea sǎ-i mai fie sete.

*

ea a fost ultima picǎturǎ.

la temperatura camerei.
compoziţie chimicǎ dubioasǎ.
nu ştia sǎ alunece pe gât ca celelalte,
dar îşi dǎdea voie sǎ patineze de plǎcere
între voci multicolore.

am sǎrit pe fereastra imaginaţiei
pentru o fracţiune de secundǎ.

mi-am zgâriat puţin venele într-un ciob de vis
când cineva mi-a atras atenţia
cǎ nu respect regulile jocului.
paharul, clasorul - toate
sunt eufemisme; chiar dacǎ nu sunt dulce,
chiar dacǎ mǎ sufoc şi nimǎnui nu-i mai e
nici mǎcar poftǎ, protocolul cere sǎ nu mǎ preling
pe marginea vieţii

şi eu înţeleg ca nuca-n perete,
cǎ şi faţa de masǎ îmi întoarce spatele.

*

mi se destramǎ moleculele
şi nu sunt demnǎ
de un experiment ştiinţific.





Wednesday, August 8, 2012

câteva notiţe despre sincronizare

(ghidul începǎtorului)




prea devreme, prea târziu;
sunt un cântec trǎdat de vocea
unui pocherist mediocru.
niciodatǎ n-am pus cǎrţile
cu faţa-n sus pe masa tǎcerii.
niciodatǎ n-am îndrǎznit
sǎ joc la cacealma.
iar tu, fir-ai tu sǎ fii de binecuvântare,
m-ai îngânat fals mereu şi niciodatǎ
n-ai acceptat lecţii de canto
nici mǎcar drept cadou,
atât de mult a contat pentru tine
sǎ îmi înţelegi
tremoloul sau de ce aleg pierderea
ca pe o delicatesǎ
oricând.

mǎ încânt
cu îmbrǎţişarea ta în loc de mic dejun
o datǎ la un an
bisect;
restul timpului îl petrec
dansând cu singurǎtatea,
nu care cumva sǎ îmi pretindǎ cineva
alt ritm -
prea devreme, prea târziu





Tuesday, August 7, 2012

ceva profund



sorbi zahǎrul topit
din limonada vieţii
altcuiva,
dar nu ajungi
chiar
pe culmile iubirii
cum ţi s-a promis
în revistele care pânǎ ieri
îţi pǎreau ieftine.

furi cuburile de gheaţǎ
din paharul
pe care l-ai decorat
cu cioburile propriului sânge;
le alinţi între buzele
încǎ uscate.
vara îţi dǎ cu tifla
şi habar nu ai
de ce.

te sinucizi
cu sǎnǎtatea stoarsǎ dintr-o lǎmâie
pe care o amesteci
în numau douǎ linguriţe rase
de culoare stoarsǎ din ochii tǎi
sub formǎ de lacrimi
pe care abia ai reuşit sǎ le ştergi
înainte sǎ fii prinsǎ.

de când te ştii,
ţi-ai conservat existenţa
în sticle curate,
închise ermetic cu dopuri de plutǎ.
ţi-ai lovit urechile încontinuu
ca pe cei mai mari duşmani şi
ai cântat fals
cât ai putut de tare, doar sǎ nu simţi
cǎ, dincolo de versul ǎsta profund,
dincolo de teoria asta revoluţionarǎ,
dincolo de iubirea asta efervescentǎ
care se transformǎ înapoi în praf
dupǎ cinci minute,
dincolo de filosofia asta
a cevaului profund

eşti
doar
tu.

eşti
chiar
tu.

un val fǎrǎ mare.
o picǎturǎ fǎrǎ val.
o vibraţie fǎrǎ materie
în care se ascunde
întregul univers
cu splendida lui
insignifianţǎ.


numai o clipǎ de linişte
din lumea asta.
bea
şi ultimul strop
din tine.


Monday, August 6, 2012

anotimpurile uitǎrii



am ascuns dimineaţa
într-o scorburǎ a arborelui de cacao
sǎ-mi rǎmâne mie toatǎ
tinereţea soarelui, toatǎ
roua îndrǎgostitǎ de frunze
în pǎmântul palmei mele ...
şi am uitat. acum cred
cǎ ploile l-au spǎlat pe dumnezeu
ca pe o poezie confundatǎ
cu o mare patǎ de cernealǎ.
acum cred cǎ în palma mea
florile înfloresc deja ofilite.
acum cred cǎ soarele e un bǎtrânel scârbos
cu o cocoaşǎ de luminǎ
care se stinge încet, câte puţin în fiecare minut
şi nu-mi amintesc sǎ ne fi strǎlucit ochii vreodatǎ
altfel.
am scuipat miracol dupǎ miracol
şi le-am învelit în dimineaţa sufletului meu
pe care am ascuns-o, rebelǎ,
într-o scorburǎ a arborelui de cacao,
iar acum nu-mi mai amintesc
dacǎ e adevǎrat sau numai o legendǎ
cǎ mi-am dorit cândva atât de mult
sǎ joc şahul vieţii, încât nu încǎpea în mine îndoialǎ
cǎ ambii jucǎtori vor câştiga.

acum abia simt gustul unui cappuccino
pe limba mea înrǎitǎ de nori amari
şi fulgerǎ în mine,
un spectacol
la care eu refuz
sǎ aplaud.


Sunday, August 5, 2012

existenţialism într-un pahar ciobit



beau un strop de viaţǎ
din cupa eternitǎţii
şi, ghiftuitǎ,
mǎ întreb dacǎ setea
nu mi-ar pişca limba mai puţin
sau dacǎ nu cumva
aş fi cel mai în siguranţǎ
sub acoperişul unei limbi
uscate.
beau un strop de viaţǎ
din cupa eternitǎţii
şi mi-e poftǎ de mai mult, dar
am uitat cum se savureazǎ pulpa
bucuriei.


Friday, August 3, 2012

Cacofonie



Piepturile noastre, puse împreunǎ
fǎrǎ virgulǎ sǎ le despartǎ
sinceritatea-n douǎ,
au o luminǎ aparte
pe care am mai vǎzut-o undeva,
într-o toaletǎ publicǎ
unde doi îndrǎgostiţi urcau spre rai
dezbrǎcaţi de prejudecǎţi şi amintiri întunecate.
Luminile noastre se îmbinǎ într-un fel
greţos de frumos
şi ceea ce naşte din contopirea asta
am mai mirosit undeva, într-o grǎdinǎ englezeascǎ,
dupǎ vizita unei vecine geloase
cu sufletul ei caniche
ţinut strǎns în lesǎ şi înrǎit; Ţin minte
cǎ fetei de demult
i-a îngheţat zâmbetul pe faţǎ
ca un ţurţure la streaşina realitǎţii
şi n-a mai recunoscut cǎ iubeşte pe nimeni.
Eu decât sǎ pǎţesc un asemenea sfârşit fǎrǎ punct la capǎt
ce m-ar salva de la cǎdere în prǎpastia din mine însǎmi,
mai bine
urmez cele mai absurde reguli
de punctuaţie şi ploaie şi
fulger ca singurǎ sursǎ de luminǎ în viaţa mea.
Hai sǎ nu ne împreunǎm luminile fǎrǎ virgulǎ
şi sǎ nu ţinem cont cǎ, în alte limbi, cǎldura
ia naştere
din cele mai nǎstruşnice cuvinte;
în alte limbi, metafora zemoasǎ
este mai sǎrbǎtoritǎ
decât coaja sunetelor.
În alte limbi.

Wednesday, August 1, 2012

Ţipǎtul



Ţipǎtul
pe strada gâtului meu, numǎrul doi
bate-n poartǎ
pânǎ lasǎ vânǎtǎi pe coapsele tǎcute ale vopselei.

l-am încuiat în curte
şi am înǎlţat gardul într-atât, cǎ nici în zbor
nu va mai putea evada.
avem sǎ ne jucǎm, Ţipǎtul şi eu,
jocul pe care îl detestǎ cel mai mult -
de-a liniştea.

ne facem cǎ tǎcem.

sunt o imitaţie laşǎ
de piatrǎ preţioasǎ -
mǎ şlefuiesc
sǎ nu vadǎ nimeni prin mine
cum ofteazǎ vântul.

cineva ne zǎreşte
printre scândurile gardului.
aproape simte
cǎ ceva neortodox se petrece
acasǎ la mine.
aproape îmi gustǎ Ţipǎtul
înnodat în vocea mea şifonatǎ
de prea multe purtǎri numai la ocazii inadecvate.

dar, bun cetǎţean, trece mai departe
ca un gând frumos,
turist care nu îmi cunoaşte limba maternǎ.

Ţipǎtul se spânzurǎ de burlanul
buzelor mele
supǎrǎtor de curate;

dar, bunǎ gospodinǎ,
îmi pun un lighean de singurǎtate
sub burlanul buzelor, sǎ nu îmi curgǎ ploaia
în pǎmânt.

mǎ simt Atlas prea greu pe umerii planetei.

sǎru(tu)rile minerale nu sunt pentru mine.
florile nu se hrǎnesc cu lacrimile mele.

nu îmi dau voie
sǎ dǎruiesc Ţipǎtului meu
forma şi culoarea
de a te striga pe tine.


Tuesday, July 31, 2012

vindecare




strǎlucirea ta
furǎ tabloul durerii
din expoziţia corpului meu
şi îl înlocuieşte
cu o copie fidelǎ
dupǎ prietenia lui pablo.

tu filtrezi lumina
prin însǎşi fiinţa ta
şi mǎ hrǎneşti
cu îmbucǎturi mici de rǎsǎrit
de fiecare datǎ când mi se face fricǎ
de apusul sufocant din mine.












Credit pictura - "Friendship" de Pablo Picasso

Monday, July 30, 2012

circuitul iubirii în naturǎ



raiul a dat faliment
şi a fost aruncat în stradǎ
ca o zdreanţǎ.

ce noroc
cǎ eu îmi permit
sǎ îl gǎzduiesc
în colţurile unui zâmbet
de când te-am cunoscut
pe tine!

ce noroc
cǎ m-am îmbogǎţit
peste noapea
sufletului meu,
am înverzit şi înflorit
de la sǎrurile minerale
din pǎmântul fertil
al braţelor tale!

Friday, July 27, 2012

locul ploii




locul ploii e afară.
aşa îmi împac florile
cu pământul.

nouă luni
am găzduit furtuna.
i-am permis tavanului
să se pişe în borcanul vieţii mele
în care îmi strâng, lacrimă cu lacrimă, visele.

nouă luni, de parcă aş fi fost însărcinată
cu sămânţa unui curcubeu.
nouă luni mi-au tunat gândurile.
mi-am fulgerat eu singură atât de aproape de miez
încât este un miracol că nu am alunecat
la picioarele tale, un maldăr de cenuşă.

dar acum înţeleg că
locul ploii e afară.
îmi las norii haihui, să se destrame.
te invit să ne jucăm împreună
de-a modelatul norilor frânţi de furtună
până devin ghemotoace pufoase, albe
de prospeţime.

te cunosc. tu poţi convinge soarele
să zâmbească dintr-un colţ al întunericului.

Thursday, July 26, 2012

delicatesă



numele tău mi-e talisman drag.
îl port cu sfinţenie
în şoaptă, buzunarul vocii mele,
oriunde merg -
la cursuri de unde învăţ mai mult decât mi-am dorit,
seara, la o plimbare în miezul verde al parcului
de vorbă cu singurătatea,
la cinema, fericita posesoare a ultimelor bilete,
la munca zilnică de a respira
mai puţin decât meriţi tu, dar întotdeauna
mai mult decât mi-am promis.
numele tău pe limba mea
are un gust pe care nu l-a putut descrie nimeni niciodată.
îl simt cald între dinţi timizi.
vibrează
până în gât, se aventurează în laringe
şi cântă un concert întreg
la clapele inimii mele.
numele tău
mă vindecă de tăcere:
trebuie doar să îl pronunţ din când în gând
şi ceva nemaisimţit înfloreşte în mine.

Wednesday, July 25, 2012

sute de pagini



am scris sute de pagini despre tine.
pagini cu genunchii juliţi.
copaci tǎiaţi felii de un copil rǎsfǎţat.
te-am vrut într-un ocean de cuvinte.
te-am mirosit cu pofta unui pescǎruş
care se înfruptǎ lacom din rǎsǎrit.

dacǎ ai lua un pix roşu în mânǎ
şi ai privi prin mine
ca printr-o foaie de hârtie prea subţire
pe care am pus prea multe puncte pe un singur i,
mi-ai tǎia toatǎ viaţa cu o linie.
m-ai certa cǎ nu pun accentele corect.
ai ţipa cromatic la mine
cǎ am apǎsat prea tare,
am stricat textura velinǎ a relaţiei noastre
cu un jurnal
şi prea mult nisip scurs din clepsidra spartǎ a sufletului meu.



Monday, July 23, 2012

dragoste neîmpǎrtǎşitǎ


degetele se bat
pentru ritm,
neauzite
la poalele vieţii;

aştept cu nerǎbdare
ziua când
în mii de cioburi, eu
voi fi curcubeu

sǎ nu-mi mai râdǎ
ploaia în nas
dacǎ, lipsitǎ de maniere,
mi se nǎzare
sǎ o invit la dans.

frânturǎ de coşmar



flirtez cu nimicul
într-un cub de sticlǎ
pe care mi-e prea fricǎ
sǎ îl sparg.




Sunday, July 22, 2012

încǎlzire



îmi încǎlzesc aerul
la flacǎra vocii tale
înainte sǎ îl respir.


*


laşi cupa inimii mele
plinǎ,
musafir mult prea politicos
ce refuzi sǎ bei chiar şi o picǎturǎ din mine -

oare sunt atât de amarǎ?


*


am curs prin timp împreunǎ
ca douǎ fire gemene de nisip
şi, fǎcând în sâc naturii,
fur o piatrǎ din mǎduva oaselor tale

sǎ rǎmânǎ amprenta cǎlǎtoriei
eternǎ în mine.


*


linia orizontului se îngusteazǎ.
apusul este o grimasǎ de luminǎ acrǎ pe faţa cerului,
dar eu zbor neruşinatǎ, un strop de existenţǎ între valurile universului.

îmi mǎsor aripile
cu metrul sufletului tǎu.


*


m-ai încǎlzit atent între degete
ca pe un secret prea frumos
pentru a fi profanat
de savoarea buzelor tale -

acum, ard.

tu mi-ai fost lunǎ dragǎ.
eu sunt rǎsǎritul.




Wednesday, July 18, 2012

când ai un drum



când ai un drum,
visul tǎu este scheletul asfaltului
şi aripile tale sunt vântul
care îmbracǎ în muzicǎ fiecare copac
de-a lungul cǎlǎtoriei.

când ai un drum,
el îţi este ghid, iar tu lui, adǎpost -
dormiţi unul înfǎşurat în celǎlalt
şi nicio razǎ a soarelui nu strǎluceşte într-atât
sǎ te orbeascǎ, sǎ vǎ despartǎ.
vǎ împletiţi, vǎ asortaţi, vǎ cunoaşteţi
ca douǎ şuviţe de pǎr
siameze.

când ai un drum adevǎrat, viu,
îţi arde picioarele din când în când,
iar tu îl murdǎreşti de cretǎ coloratǎ uneori,
ca un copil obraznic cu prea multǎ imaginaţie.
tu te bucuri prea mult de viaţǎ.
drumul se naşte încontinuu din tǎlpile tale -
mai ales când cântǎresc greu şi îţi cocoşeazǎ sufletul.

când mersul tǎu
ciocǎne la poarta gimnasticii
şi, cu ochii lipicioşi, la şase dimineaţa,
începi sǎ îţi dai seama
cǎ itinerariul nu are formǎ de semnul întrebǎrii -

drumul
eşti
tu.



Sunday, July 15, 2012

sevraj



mi-e dor de tine
cum îi e dor rǎspunsului
de întrebarea
pentru care s-au chinuit cuvintele
sǎ se strângǎ laolaltǎ
şi sǎ se ţinǎ de mâini
într-o propoziţie.

ştiu, nu-i nevoie sǎ-mi explici
cǎ tu nu eşti o întrebare,
iar eu trebuie sǎ învǎţ
sǎ stau în picioare
între propria mea majusculǎ
şi propriul meu punct

înainte ca
autorul de comedie ieftinǎ
care ne-a înghesuit împreunǎ
pentru câteva pagini
aşa, de hazul haosului,
sǎ scrie sfârşit -

tu eşti exclamaţie purǎ,
tu zbori printre rânduri
şi numai eu m-aş lǎsa strivitǎ
între coperte.


încǎpǎţânare




mǎ rod dinţii soarelui
pânǎ la os.
pânǎ la visele îngropate cel mai adânc
în pǎmântul fiinţei mele.
pânǎ la oasele viselor.

curând, nu mai rǎmâne
aproape nimic
din mine

în afarǎ de puloverul gros de lânǎ
şi privirile mirate ale oamenilor
într-o zi de iulie ca asta
când, dacǎ n-a fost sǎ fim cândva
capodopera universului,

refuz sǎ mai lecturez calendarul
sau lumina ta.




te-ai întrebat vreodatǎ de ce versul este o artǎ orizontalǎ?


dimineaţa
a murit în venele mele.
respira
prin porii lunii, din ce în ce mai încet,
iar ochii mei, ca nişte copii în prima zi de grǎdiniţǎ,
n-au vrut
sǎ se dezlipeascǎ de mama pleoapǎ
pânǎ când a fost prea târziu
şi nu mai aveau ce vedea
în afarǎ de doi nori puşi de-a curmezişul cerului
şi soarele gropar
ars şi beat
anunţând la portavocea pǎdurii
cǎ s-au încheiat orele de vizitǎ în fiinţa mea.
sǎracu’ strǎlucitor cu capul în nori
vroia sǎ zicǎ
“cine a apucat sǎ intre, rǎmâne!”
dar i s-a împleticit limba, încǎ prea asprǎ
de la ploiaia de 95 de grade
pe care a sorbit-o asearǎ dintr-o suflare
a vântului.

dar astǎzi
mǎ întreb, ce se face poetul
când viaţa cântǎreşte în balanţǎ
mai grea decât cel mai nǎstruşnic cuvânt
pe care l-ar putea inventa
vreodatǎ?


a
s
t
ǎ
z
i

m
ǎ

î
m
b
r
a
c

î
n

c
u
r
c
u
b
e
u
l


p
e

c
a
r
e

l
a

p
r
e
ţ

d
e

a
t
â
t
a

f
u
r
t
u
n
ǎ

tu
mi-l
dǎruieşti.





Friday, July 13, 2012

zbor silnic



lângǎ tine, mǎ simt ca o pasǎre
legatǎ de cer.
lipitǎ prin zbor de soare.
aripile mele sunt loiale înǎlţimii
celei mai mari la care ajung.
cum te-aş putea înşela vreodatǎ
cu domnişoara odihnǎ?
lângǎ tine, ştiu exact cât valorez
în colivia mea infinitǎ din luminǎ
cu gratii decorate fin de un artist
într-ale morţii.
mi-e prea teamǎ
sǎ mǎ închid ca o cutie muzicalǎ
în timpul nopţii; cine ştie
ce se poate întâmpla
în fracţiunea de secundǎ cât închid ochii
şi îmi adǎpostesc capul la sânul pǎmântului?


am înghiţit bisturiul cu care urma sǎ mǎ vindec



mǎ frâng
între degetele tale din catifea.

mǎ împrǎştii
pe stradǎ, pe cer, pe zebra dintre doi nori -
numai cioburi de cântec.

ce pǎcat cǎ nu vei rǎmâne
sǎ admiri curcubeele care rǎsar
din mine cea prea plinǎ de o iubire
sfâşietoare!


Wednesday, July 11, 2012

dependenţǎ



refuz sǎ fiu
mai mult decât
urma pe care o laşi tu
cu minǎ de grafit
pe foaia vieţii.

refuz sǎ fiu
mai puţin decât
cea mai vie metaforǎ
pe care o vei scrie tu
vreodatǎ.




nu te-am uitat


fereastra camerei mele
s-a înzǎpezit de ani;
tu nu mai treci pe-aici
şi eu nu mai am ochi liberi
cu care sǎ te vǎd.
ne-am schimbat
ca-ntr-un bildungsroman clasic.

stau la un birou care a uitat
simplitatea caietului
pe care ardeam cernealǎ
şi mǎ gândeam, într-un fel
sau altul, la tine.
am poze care mǎ întind
pânǎ la refuz
ca pe o lingurǎ de miere
cu cǎldura lor;
nu mai am timp, adicǎ
nu mai încap lângǎ tine
de apusul hawaian
care mi se caţǎrǎ pe obraji
de-atâta absenţǎ.

dar, chiar când renunţ
şi chiar când stau nemişcatǎ,
chiar în locurile în care am amintiri
mai puternice decât tine
şi chiar când te estompezi,

sufletul încǎ mi se îmbracǎ în alb

şi vreau sǎ ştii cǎ
portretul meu conţine încǎ
linii de pensulǎ pe care le-ai trasat
tu.









Feb. 5, 2009

Monday, July 9, 2012

doliu dupǎ un vis avortat înainte de concepţie


se scurge nisipul
prin crǎpǎtura dintre noi
şi încǎ nu am reuşit
sǎ mǎ împac
cu absenţa mǎrii.



*



îmi vine sǎ
mǎ arunc de pe acoperişul fericirii
direct în mine însǎmi,
unde-i mai tare şi mai fierbinte asfaltul.
unde-s mai casabilǎ eu.



*



nu-mi mai pasǎ de gustul acru al struguirilor,
i-aş înghiţi pe toţi dintr-o datǎ

mai curând decât sǎ-ţi mǎrturisesc
cǎ tu mi-eşti
dragǎ
piatrǎ
filosofalǎ -

tot ce ai atins în mine
s-a transformat în aur.
tot ce ai atins în jurul meu
care era deja din aur,
s-a transormat în praf.

dar nimic
nu ai lǎsat neatins
în mine

şi vibrez
ca o chitarǎ
la atingerea ta.

bineînţeles
cǎ nu pot sǎ îţi şi
vorbesc.



uite-aşa.



ni se terminǎ timpul
şi eu nu am ajuns la ultimul vers.

peisaj cu fruntea în mâini



soarele se ofileşte
în vaza cerului -
cad petale de luminǎ
şi murdǎresc covorul albastru închis
al mǎrii.

hai, recunoaşte
cǎ şi tu te-ai ascuns
în braţele destinului
pe ringul de box

într-o zi
puţin mai seninǎ decât celelalte,
când ai vǎzut
cǎ nu ştii sǎ te bucuri.


Sunday, July 8, 2012

când mǎ cos pentru cineva

(sǎ nu mǎ mai înţep în acul tǎcerii)




punct cu punct,
învǎţ sǎ fiu cât mai clarǎ
când nu pun punctul pe i;
.
m-am înţepat cu acul tǎcerii
şi mi-a dat imbold sǎ
mǎ cos pentru tine
bidimensionalǎ şi coloratǎ.

pe etaminǎ sunt cea mai vie.

punct cu punct,
mǎ aplatizez
ca sǎ încap
pe sub uşa sufletului tǎu -
doar cât sǎ strecor o scrisoare
atât de intimǎ, încât de dragul
a ceea ce am sǎ-ţi spun,
am uitat cum se scrie.

în limba mea maternǎ, curajul
se furişa, parcǎ, între ghilimele.

în alte cuvinte, iatǎ-mǎ, iartǎ-mǎ,
am pierdut ceea ce îţi datoram,
am spart piesa unicat pe care am
împrumutat-o din lumina inimii
tale.

cu câteva împunsǎturi
şi zeci de ore aruncate la gunoi
în mod artistic,
rezolv prea puţin.
plâng prea puţin.
te strig pe nume
ridicol de puţin.

poate mi se vor împânzi ochii
şi mǎ vor orbi propriile vorbe nerostite
pânǎ când, obositǎ, în ultima noapte
sau mai târziu,
voi deschide larg toate ferestrele
şi-mi voi da voie sǎ recunosc
cǎ mi-a prins un curent sufletul
şi nu mǎ mai vindec de lumina ta.

îţi mulţumesc.




Saturday, July 7, 2012

anunţ


caut suflet de închiriat.
iubirea mea nu mai încape acasă.
mi-a obosit inima, i s-a albit părul
şi nu mai ştie să bată toba
în ritmul cu care a obişnuit publicul interior.
rând pe rând, au plecat toţi
de la concert, dezamăgiţi
că i-am orbit fără ruşine
şi acum mă sting ca o lumânare topită.
accept orice preţ, în limita legilor matematice.
dacă nu mi-e imposibil de plătit, sunt dispusă
pentru orice. îţi voi răsplăti prezenţa
în lingouri de căldură
mai grele decât pleoapele mele dimineaţa .
voi fi 23 de carate pentru tine
şi ne vom putea plânge în cor
că nu sunt 100% ce ţi-ai dorit.
caut suflet de închiriat
să fac curat lună înăuntru, chiar dacă
steaua ta norocoasă
deja arată perfect la prima vedere.
avertisment: eu sunt chiriaşă încăpăţânată
şi tind să exasperez vecinii -
insist cu cerul şi cu pământul
să stau cel mai sus
şi rămân, rămân, rămân
chiar când se face gaură în tavan
şi mă plouă lacrimile destinului.
orice, doar să nu ajung din nou în stradă
cu iubirea nespălată de o săptămână
şi cu io zdreanţă de inimă..

Friday, July 6, 2012

îngrăşământ chimic


mă simt şi arăt a materie brută
care s-a aşezat în autobuzul existenţei
pe locul bătrânei doamne Vid,

dar miros a flori de măr
şi, în curtea voastră din spate,
asediată de lumină, am făcut fructe
entuziasmate de mărime şi culoare.

nu îmi ştiu propriul gust
căci nu m-am savurat pe mine însămi
niciodată,
dar îmi cunosc bine valoarea
în caserola din supermarket.

am parcurs un drum lung
pe picioarele altora.
am crescut din pământ
până era să ating cerul
şi, de frică, de ruşine, am fugit,
m-am adăpostit în mâinile aspre ale grădinarului.

nu sunt demnă
de raiul pe care îl promit.
nu ştiu cine aş fi fost eu
fără îngrăşământ chimic.

nu ştiu dacă în miezul meu
am crescut într-adevăr
cea care vreau să fiu
sau poate, vrăjită de magia
voastră, a celor care aţi considerat
o pierdere de timp să mă şi udaţi,
am reuşit doar să fac fructe din carton
să am cu ce mă lăuda
la trecătorii naivi.

a doua şansă



mă inviţi la un al doilea dans.
tu, eu şi doamna bucurie
la lumina vocii tale
care mă cheamă.

de data asta, scriu poezie
în firele de iarbă, împreună cu tine
la persoana întâi.
îmi amintesc de care metaforă
mi-era poftă, de apa cărui afluent al tu
îmi era mie sete.
mă ghiftuiesc cu îmbrăţişarea
dintre piatră şi valul care o conţine.
îmi despletesc sufletul în vânt
şi dau timp fructelor din vara sufletului meu
să se coacă la căldura ta.

cât despre tine, te inspir
să scrii şi tu poezie
în crengile copacilor care ne ţin umbră.
scrie împreună cu mine, tot la persoana întâi
şi îţi urez din cel mai adânc loc dinăuntrul meu
să scrii cum nu au ştiut cei mai buni poeţi
că se poate scrie
de frumos şi de limpede.

Tuesday, July 3, 2012

astǎzi nu am cuvinte



astǎzi hrǎnesc porumbeii din sufletul tǎu
cu firimituri de luminǎ pe care nu o poţi vedea.
astǎzi nu am cuvinte.

astǎzi mi-am scrântit deja gleznele,
mi s-a învineţit mândria
şi mi-am rupt toate oasele
cu care te-aş fi putut îmbrǎţişa;
dar tot nu renunţ la încercǎrile mele
de a urca muntele în zbor.
astǎzi mǎ simt mai mult sau mai puţin
decât un om.
astǎzi nu am cuvinte.

astǎzi voi boteza cu numele tǎu
o stea de care tu sǎ nu auzi niciodatǎ.
astǎzi voi uita cum sǎ aparţin unei constelaţii.
îmi intrǎ praf cosmic în nǎri
şi eu îl invit sǎ se simtǎ ca acasǎ.
mǎ las asediatǎ de un viitor
pe care nu trebuia sǎ îl trǎiesc
înainte de vreme.
mǎ ofer pe tavǎ unui trecut
când n-ar fi trebuit sǎ mor.
ieri am învǎţat sǎ te privesc în ochi
fǎrǎ sǎ tremur de frig în vara noastrǎ.
ieri te-am privit îndelung
direct în inimǎ
şi m-am lǎsat privitǎ de tine îndelung
fix unde eram cea mai casabilǎ;
dar astǎzi mi-e fricǎ de cuvinte.

sunt îngrozitǎ cǎ, undeva între litere, mǎ voi rǎtǎci
într-o clipǎ de neatenţie
şi nu ştiu cum arǎt eu cu adevǎrat
dincolo de punctele de suspensie pe care le-am pus
pânǎ acum intenţionat
pentru efect dramatic.

sunt îngrozitǎ cǎ mǎ vei vedea
cum arǎt atunci când visez
eretic de frumos
şi poate îmi vei auzi în crǎpǎturile vocii
entuziasmul de a te cunoaşte
ca un tunet într-o zi înnoratǎ
şi de aceea, draga mea, te mint politicos
cǎ astǎzi nu am cuvinte

(când eu de fapt ţi-aş putea dedica
un dicţionar complet
într-o limbǎ nouǎ.)



Monday, July 2, 2012

de-a v-aţi ascunselea cu iubirea




eu m-am ascuns. ea mǎ gǎsea
ca şi cum eu aş fi fǎcut parte din ea.
“siamezele”, aşa ne-au poreclit
cei care ne cunoşteau. asta pe vremea
când încǎ ne mai cunoştea cineva.

sǎream şotronul în loc sǎ alerg.
mǎ aşteptam ca ceilalţi sǎ-şi batǎ joc de mine
cǎ fǎceam febrǎ muscularǎ la suflet
de fiecare datǎ când, ca o împǎtimitǎ a morţii,
îndrǎzneam sǎ mǎ ridic şi sǎ joc
din nou.

la un moment dat, i s-au supǎrat dinţii pe mine.
a ros-o furia ca o carie, pânǎ când
tot ce fusese cândva iubire
aproape a devenit
umbra mea.
nu ştiam dacǎ e luminǎ sau întuneric. mǎ orbea.
mǎ durea sǎ îi privesc lacrimile
pentru cǎ
ştiam cǎ nu merit curcubeul de la final.
meritam testul şi notele proaste, dar nu şi lecţia
şi în niciun caz profesori cǎrora sǎ le pese.

dintr-o datǎ, am învǎţat sǎ mǎ ascund
cu adevǎrat, pentru cǎ mǎ arsesem prea mult
la flacǎra ei zâmbitoare.
m-am strecurat deasupra unui nor
unde n-aveam ce cǎuta
fiindcǎ ştiam cǎ acolo nu-şi va imagina ea
în vecii vecilor
cǎ sunt

pentru cǎ nici nu eram,
nu chiar.

dar iubirea mea, vigilentǎ, m-a zǎrit
cu colţul inimii ei rotunde, nesimţita de ea.
o datǎ nu mi-a dat voie sǎ câştig
pe necinstite
sau sǎ joc la cacealma!

m-a scuipat
fix când credeam cǎ, în sfârşit, avea sǎ meargǎ
prefǎcǎtoria mea de zile mici.
m-a scuipat drept în ochi, sǎ mǎ trezesc,
m-a scuipat de au auzit toţi copiii
ruşinea şi binecuvântarea mea.

aşa am crezut atunci, cǎ eu eram prea importantǎ
sǎ mǎ rǎtǎcesc. în lumea mea din cristal
în care hârtia creponatǎ mi-era ninsoare,
mǎ consideram reginǎ
cǎci întotdeauna mǎ îndrǎgosteam.

fugeam cu spatele, fǎrǎ sǎ-mi dau seama.

uite-aşa, mi-a luat toatǎ viaţa sǎ înţeleg
cǎ eu am interpretat greşit regulile jocului
şi, de fapt, am ascuns-o pe ea
cǎci îmi era mai dragǎ decât aerul
şi mǎ temean din adâncul fiinţei mele
ca nu cumva
altcineva sǎ-mi spunǎ
cǎ ea are o influenţǎ negativǎ asupra mea
şi sǎ ne interzicǎ sǎ ne mai vedem
vreodatǎ.

Sunday, July 1, 2012

cald-rece


ţi-am aproape-spus, într-o zi
când ploua cu puf de plop
şi tuna inima-n mine,
cǎ tu mi-eşti scump
ca soarele pe 21 decembrie.
dar în lumea ta este varǎ.
tu îmi înfloreşti între coaste,
îmi dizloci umerii
cu plenitudinea ta
şi nici mǎcar nu auzi
pârâitul oaselor mele.
ţi-am aproape-spus atunci
cât mǎ doare jocul ǎsta cald-rece
cu care te distrezi aici, la mine
în piept, dar m-am oprit
la agonia unei respiraţii.
tu nu meriţi
nimic mai puţin
decât sǎ mǎ destram ca pǎpǎdiile
şi sǎ iasǎ din mine o muzicǎ
pe care nimeni n-a ştiut sǎ o audǎ
vreodatǎ.
mǎ deşir în vântul gândurilor
doar pentru tine;
iar tu eşti aşa uşor, o floare
firavǎ de nu-mǎ-uita,
încât nu trebuie nici sǎ mǎ observi
şi sǎ-mi şopteşti numele.


Saturday, June 30, 2012

muzei mele actuale


tu mǎ întrebi
în limba melodioasǎ
a prezenţei
o mie una de ecuaţii
la care nu trebuie
sǎ ştiu
sǎ vreau
sǎ rǎspund
altfel decât
printr-o metaforǎ
care se încheie cu
semnul întrebǎrii

şi asta-i frumuseţea
noastrǎ.

hai sǎ te întreb şi eu:
de ce
naiba
îţi cumpǎr plicuri fǎrǎ timbru
şi-ţi scriu în propriul sânge
dedicaţii fǎrǎ destinatar?
ce valoare are arta mea
fǎrǎ fond?
un om care-şi ţine r-
re-
resp-
respir-
respira-
respiraţi-
respiraţia?
dar, ca de obicei, nu tu trebuie
sǎ îmi rǎspunzi.
braţele tale, strânse puternic în jurul meu,
sunt întotdeauna un ecou
al poeziilor tragice pe care le-am scris
demult, demult de tot, înainte sǎ te cunosc.
iubirea noastrǎ, de unde încep şi unde mǎ termin,
nu este niciodatǎ o afirmaţie

şi asta-i durerea
mea

pe care, sâc mie, sâc ţie, sâc lumii întregi
n-o s-o împart cu tine
în veci.


Friday, June 29, 2012

o zi fără tine


dragul meu,


o zi fără tine
e ca o mare fără valuri
în care n-a murit nimeni
şi în care nu s-a scufundat
niciodată
niciun titanic.

o zi fără tine
e cafeaua fără cofeină
după ce nopţi la rând
am dormit câte două ore
şi-n rest am pictat cu degetele
îndrăgostite
portretul unui om fără faţă.

într-o zi fără tine
mă voi simţi cel mai bine,
mă voi coace în mine însămi,
sinceră şi nedecojită.
într-o zi fără tine
nu voi mai avea nevoie
de raze ultraviolete
ca să-mi simt pielea.

într-o zi, voi face cunoştinţă
cu mine, cea din spatele tău,
domnule soare.


cu sinceritate,
o floarea soarelui
care nu se mulţumeşte
cu extazul şi-atât.

o chestiune de perspectivǎ


stejarul cel bǎtrân
la umbra cǎruia nu s-a scris nicio poezie
se închinǎ la umbre;
poate, cândva, vreo strǎinǎ
şi-a odihnit capul în poala lui verde crud
şi, pentru o clipǎ, el a gustat o fǎrâmǎ din soare.
lumina este periculoasǎ, avertizeazǎ el florile.
eu duc greul întregului cer pe umeri şi
pǎdurarul mi-e singurul sprijin.

aşa îşi alinta crengile în vânt
stejarul cel mult-prea-bǎtrân,
privind duios pǎdurarul cum fredona un cântec
în timp ce-şi ascuţea ferǎstrǎul.


Thursday, June 28, 2012

mi-am spus nu mie însămi






mi-am spus nu mie însămi
de opt ori şi-am dărâmat optul.
am făcut un banc prost
pe seama muşcăturilor de şarpe veninos
din sufletul meu
şi-am aşteptat ţinându-mi respiraţia
să râdă toţi, să se tăvălească soarele pe jos
ţinându-se de burtă
şi să mă ardă din rădăcini.

cum era să risc
să îţi zgârii orgoliul din sticlă
cu unghiile mele atent rotunjite?
cum era să refuz să-ţi şoptesc ţie da
când puteam atât de uşor
să îmi spun nu mie însămi?

n-am crescut ca să mă umflu
ca un balon argintiu pe cerul nopţii
manipulat prin aţă ieftină
de un copil care ştie ce vrea
şi vrea să creadă toată lumea
că mări întregi
se ridică la o mişcare a degeului său mic
şi îngenunchează din nou după dorinţa lui.

n-am învăţat gramatica vieţii
ca să vorbesc
în numele meu
şi al nimănui altcuiva.