Nesfârșire

 

Tu
prin spumă
îmi faci cu sufletul
în loc de mână
ca din altă viaţă a mea
ca dintr-un vis,
umbră de pe lună.

Tu
încă ai cerul zilei de vară în ochi,
o cameră doar a ta în pieptul meu,
satul copilăriei în voce
şi joaca
o păstrez eu în fiece mişcare.

Nu mai sunt valuri în mine.
Ai plecat ca un tsunami
şi, sincer vieţii aşa cum ai dansat-o tu,
furtuna care a răpăit pe pielea mea
şi în craniul meu şi pe obrajii mei
s-a liniştit până oceanul a devenit
oglindă în care văd stelele,
stelele în care încă te simt,
un Om din ecouri,
miere şi parfum de muşcată.

Şi iată cum, modestă, mi se termină cuvintele
dar poezia împletită din tăceri
pe care ţi-o dedic
nu se încheie niciodată.

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

dezamăgire

lăsată în drum, frunza galbenă
care a iubit vântul
în tăcere
de la distanță ...

flush

se strecoară, seara, când nu sunt atentă,

în timp ce îmi întind corpul

ca pe un elastic cu noduri de speranţă la capete

după o zi cât o cană de lapte îndoit cu apă.

mă trezesc în întuneric

cu greutatea ei echilibrată strategic

între piept şi plapumă, între mine şi vis.

respir atmosfera încinsă

a popasului unde am tras, obosită, fără să ajung.

miroase noaptea a transpiraţie, a mucegai

şi a moarte

ameninţând cu răpirea cel mai acerb

pe cei al căror sicriu este sortit numai pentru umerii

pământului.

devin altceva. toată carnea mea

este acum amprenta ei,

amplificată,

vocea sa îmi curge din gâtlej în loc de ţipăt

şi aşa se formează oceanele de insomnie

cu insulele lor de poezie.

obrajii mei îi sunt megafon.

glasul său sparge toate geamurile

deşi trupu-i cadaveric nu lasă nicio urmă

de unde sonore

pe nisipul de treburi tăcute pe care calcă,

a căror vreme a erodat demult.

de asta se încăpăţânează degetul mic

de la piciorul stâng

să nu se mişte

decât greşit, vânăt, acuzator.

de asta îmi urlă muşchii

să mă întorc la hainele negre

croite din altceva decât o lună

mediocră şi un trilion de stele

îngrozite de apropiere.

eu am putere. cu ascuţiş mai luminat

decât al unei săbii de neînfricat.

poate o voi măcelări cu un vârf de stilou

cândva, când mă prinde răsăritul soarelui

şi poate în vreo viaţă de apoi

o voi preface în cuvinte

şi o voi îmblânzi.

dar nu astă seară.

nu în mileniul ăsta

prea roşu, de-mi ia ochii

şi nu mai văd cu ei

decât o mochetă murdară

şi popasul unde am tras, obosită,

fără să ajung, în paşi de uriaş

melc, nicăieri

celei care a tăcut

că m-a şters cu buretele

din planurile mele

ca şi cum eram un punct

şi nu autoarea,

fie.

că am zâmbit

după ce am vorbit cu tine

şi am decis împreună

să mângâi o sută de oameni

cu ce aveam mai luminos în mine,

doar ca să-mi arunc zâmbetul

cu hotărâre la coşul de gunoi

să-i fac pe plac unuia singur

cu bezna măruntă a vieţii mele,

fie.

că fiecare răscruce

între vasele mele de sânge

este o alegere

şi de multe ori am ales intenţionat greşit

drumul care ducea altundeva

decât spre inima mea,

fie.

că tu l-ai văzut

cum încerca să îmi şteargă numele

de pe foaia de hârtie

care îmi era inimă

ca să se iscălească el, soarele

care îşi arată culorile

doar pentru un minut la apus

într-o zi de iarnă

şi ai tăcut

şi i-ai oferit radiera răbdării tale

şi mi-ai decupat lumina din ochi

cu sprâncenele tale strânse,

nu pot să iert.

poligloţie nevrotică

am dărâmat uşi. am construit pereţi.

mi-am împărţit mintea in mii de cioburi.

fiecare ciob, un laborator de poezie.

inimi pulsânde. nici una nu ştie de celelalte.

dacă s-ar vedea, s-ar tăia între ele

cu lama câte unui cuvânt neşlefuit

lăsat să atârne la finalul zilei, ca un apus fără soare

cu febră musculară la picioarele de lumină

şi negare cronică a iminenţei nopţii.

*

am demolat sensuri ca să restaurez silabe.

să modernizez structuri gramaticale

ca şi cum aş face castele de nisip

în litiera unei pisici bătrâne, să dau formă

de altceva

trăirilor mele din ultimele ei săptămâni de

chin.

*

mă împart între viitor şi trecut

şi îmi dă cu rest de clipe sfărâmate

când mi-am trădat tălpile

că pământul infertil pe care îl călcam

şi pe care călcâiele mi l-au memorat

ca pe imnul naţional al unei ţări

în curs de dizolvare în sine.

*

fiecare inimă simte altfel sunetele.

în unele se umflă aerul precum un păun

cu pene pe care tronează, pictată de natură,

ruşinea.

în altele, pădurea păşeşte timid

lăsând urme subtile de verde, ca şi cum

s-ar teme să nu lase prea mult

noroi de ego pe faianţa strălucită

a urechilor cuiva drag care ştie să asculte.

în câteva, puţine, trag sufletele baloanelor

trântind uşa aproape în acelaşi timp, obişnuită

cu ticurile lor nervoase şi cu tabieturile lor

de oameni care doar în familie îşi permit

să fie bătrâni.

dar în nicio inimă, moştenită sau construită,

nu găsesc formula magică

să vindec bumbumul ăsta obscen

de tăcerea asurzitoare dintre

rugăciuni.

mediocrităţii

... şi într-o zi, nici nu te-a mirat

că am ajuns să măsurăm totul

în foi subţiri de ficţiune,

pe care feliem capete visătoare

de oameni care n-au închis ochii decât

după ce au tânjit şi creat mai mult

de atât.

se confecţionează câte un dumnezeu

după chipul şi asemănarea oricărui

voitor negânditor muritor

care îşi permite minutele elastice

de minciună şi pudră de dat

pe buzele înşelate de cuvintele ce ies prin ele.

pe podeaua tăcerii, stau cocoşată

sub greutatea sensului pierdut.

aici construiesc, respiraţie cu respiraţie,

un templu pentru seninătăţi şi furtuni

reale, deşi nu întotdeauna ale mele.

uneori, pun mai multe picături de sudoare

decât versuri măsurate în metafore şi bătăi de inimă -

atunci se găseşte câte un posesor de zeu-imitaţie

să mă acopere cu etichete vechi

de pe euri demult expirate şi năpârlite.

mă scufundă în arhaisme. mă botează

un nume pe care îl poate pronunţa el.

şi eu ... mă întind ca untul în dicţionar,

leneşă, autentică şi loială

tăcerii mele care permite undelor

să se formeze şi, din fluiditatea lor,

să nască alte unde.

magie neagră fără ieșire

îmi citesc trecutul în bălți.

se scurg în bălțile în care îmi citesc trecutul

picături din mine. vocea îmi devine undă

ca o undiță ce se întinde spre viitor

fără să înțeleagă că s-a transformat în cerc

și nu îi mai ajunge ecoul

să prindă alteregoul pe care îl căuta.

vocea care mi-a devenit undiță fără momeală,

ghemuită în durerea ei ca într-un uter

de tăcere incurabilă,

încearcă încăpățânată să se înghesuie

în corpul unui mormoloc.

să îi atingă pofta de viață. să fure din inima lui măruntă

pulsul care nu a avut timp

să se lase domesticit.

îmi citesc trecutul în bălți ca o vrăjitoare analfabetă.

nu mai cred în povestea pulsului cu timpul strâns ca un cocon

unde nu are destul spațiu, destul întuneric

să poată fi domesticit;

nu, eu i-am simțit crivățul cum îi cădea

nonșalant pe umărul drept când mă îmbrățișa

și acum știu

-  simt ca o certitudine sub pleoape -

că din balta asta compusă din gol și apă de ploaie

nu se poate curge în ocean.

reculegere

dinamica meditează

pe stâlpi de algebră

în miezul unui cutremur.

porumbeii își declară război -

vor ucide toate armatele zgomotului

până nu va mai avea ecoul

după ce suna

și atunci poate că pacea

le va auzi zborul alb.

dansează nemișcarea

la priveghiul cutremurului

când cuvintele s-au îmbătat

și tăcerea nu mai ajunge

nici până la genunchiul

unui singur mugure de lacrimă.

finalul face ficţiunea

sunt poveşti cu asemenea final

încât nu merită să le scrii.

hârtia - sevă vărsată în van,

puţin mai uscată sub fiecare cuvânt al tău -

nu merită umilinţa de a fi trădată de tine

aşa cum pe tine te-au muşcat de inimă

spectacolul apusurilor oranj,

îmbrăţişările strânse ca nişte timbre

menite să se învechească

şi să valoreze prea mult

sau omagiul pe care ai reuşit să îl aduci

pentru a onora un trecut decăzut

prin nobleţea liniştii tale ori prin blândeţea vocii.

urât de frumuseţe, ăsta e finalul,

iar călătoria - cu tot ce ai învăţat,

cu tot ce te-ai bucurat, cu tot ce ai renunţat,

cu toată iubirea şi cu toată fiinţa -

aici a adus.

aici - un nicăieri în care se aruncă vise

care ar fi trebuit avortate,

doar că, în inconştienţa ochilor tăi repezi, extremişti,

le-ai confundat cu însăşi doamna realitate.

monştrii cu ochi de soare

mă lupt cu fiecare

din adâncul oaselor

şi, după fiecare

monstru cu ochi de soare

urmează altul

parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,

mi se strecoară şi câte un

hoţ de buzunare cu ochi de lună

pe sub pleoape şi-mi fură somnul

când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii

de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost

avertizată că există baubau

şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji

asfinţituri roşii

ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă

pentru tot restul vieţii

cât de talentat îmi este sufletul

la arta sângerării ...

totuşi eu am avut

curajul

să uit.

să zâmbesc oglinzii.

să iubesc lumina din tine

reflectată în mine.

să privesc oamenii în ochi

şi să îi văd pe ei, nu doar

răsărituri care mi-ar putea aduce

sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut

dincolo de picăturile de ploaie

prin care lacrimile mi se vedeau

ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul

mai mult decât cinstit

de a construi, cuvânt cu cuvânt,

curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut

fără oglinzi şi caleidoscoape

drept în plămânii uneori prea leneşi

să respire altceva decât pământ,

tu

mi-ai dat

şah mat

şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet

dinţii de soare

trădător

iarna

*

şi acum

tăcerea mea -

ca everestul.

eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb

mă escaladează

pe mine.

pe mine - 

întotdeauna complement,

niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -

tot un dar de la tine.

prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste

iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine

în faţa publicului

mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist

care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt

fiecare monstru cu ochii de soare,

rând pe rând, să nu mă doboare

chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare

să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,

subsemnata, supusa umbră,

singura parte din mine

spre care încă mai priveşti.

rainbowness

vorbim despre ţările calde.

eu sunt o culoare şi tu

eşti o nuanţă diferit, dar

te strecori între liniile conturului meu

ca o coţofană care pretinde

că îi sunt ochii de aur

şi vede în mine viaţă

care n-ar exista fără ea.

tu eşti cuţitul

şi eu untul.

mă văd prizonieră

în forma pe care mi-o dai,

deşi iubeam ploaia

cum se îndrăgosteşte de gâtul meu

până la topire

ca un sărut al curcubeului

înfăşurat în jurul coardelor tale vocale

când mă mângâi cu un cuvânt greu de rostit

şi eu te îmbrăţişez cu o tăcere greu de tăcut.

nu vrem să plecăm.

eu, pentru că am învăţat să mă îndoiesc de aer,

să nu mai cred că m-ar purta mândru

spre un loc mai bun decât braţele tale.

tu, pentru că mi-ai învăţat fiecare piatră

din drumul de ţară care sunt, şi ştii că duc acasă,

şi ştii că fără mine nu ai fi învăţat

să zbori plin. să zbori şchiop.

nu ai fi aflat că ai aripi

dacă nu eram eu să urlu de dorul tău

până când mi s-a rupt inima şi din miezul ei de foc reciclat

au ieşit muguri de aripi ca ale tale.

nu vrem să plecăm.

aici plouă. aici ne punem culorile împreună

într-un cântec pe acoperişul mamă.

aici suntem noi înainte de eu.

dar printre cuvintele umede,

aici eşti tu înainte de noi.

te iubesc şi mă iubeşti

în picături de ploaie

spintecate, din care se naşte

Speranţa,

dar vorbim despre ţările calde.

acolo unde doare să fim noi

pentru că acolo eşti prea tu

şi rămân prea puţine fâşii de curcubeu

în care să mai fiu eu. 

cuvinte târzii

culeg pentru tine cuvinte târzii

ca lacrimi din bărbia copacilor

care nu au ştiut să-şi îmbrăţişeze luna

cât era noapte.

îmi îndoi ochii

şi îmi modelez inima

pentru că acum mai am doar linişte

din care să îţi creez

aceste cuvinte târzii ... atât de goale de silabe

pe cât încărcate de sens.

mă întind spre tine

pe un vers ca o ramură subţire

şi mă prefac în umbra ta.

şi tac în cor cu lumina ta

mai pală decât aş fi vrut

şi mai preţioasă decât am ştiut.

mă sparg de malul trecutului ca un val.

mă împinge vântul către tine

şi renaşte în mine iubirea

... ca un cal troian?

stau la margine de drum şi culeg

zgomot alb pentru ieri

din praful rămas de pe tălpile tale;

nu am nimic nou să-ţi ofer;

doar că astăzi, pentru un minut, 

în onoarea ta -

întunericul de negrăit din gâtlejul meu

este Altfel.

călătoria unui suflet blestemat

te extirp ca pe o tumoare canceroasă din sânul pământului.

o arătare cu miros de moarte, eşti la o stea distanţă de rai

şi te plângi de strălucire, dârdâi pentru că ai strălucit

până ai stors şi ultima picătură de frig din corpul tău putrezind.

acum eşti o căldură soră cu soarele, dar soarele din ochii tăi

s-a transformat în simplu foc. oamenii de rând ţi-au aflat secretul

şi, de ruşine, te-ai făcut pitică albă

acolo, în exil, în raiul unde picior de călător n-a călcat

şi glas de prieten nu şi-a petrecut vremea de tăcere

să te asculte.









6 aprilie 2014

silabisiri jenante

vocea mea
stâlcindu-ţi limba maternă
şi tăcerea ta
care păstrează ascunsă
cheia accentului corect.

în ziua ta însorită. m-ai văzut
cum îmi purtam întunericul
în pielea goală şi mă cocoşa
greutatea lui cu care tu jonglezi
precum marea cu fazele lunii.

precum marea cu focul,
mi-ai strâns iubirile între dinţi
până n-a mai rămas din ele decât
un vierme de mătase
deşirat din propriu-i suflet.

vocea mea
încercând să modeleze din buze
conturul unei inimi
şi tăcerea ta
de om care a luat în secret
cursuri de anatomie.

în mireasma ta de trandafiri îndrăgostiţi
mi-ai conţinut şocul termic
în timp ce sughiţam propoziţii
lipsite de acordul dintre subiect şi predicat,
o melodie care-şi înşeală ritmul fredonându-l
şi prieteni falşi la tot pasul
când încerc să traduc golul meu din piept
în limba ta sonoră,. în timp ce tu taci.

îmi priveşti neîndemânarea
cu ochi de istoric.
îmi prinzi braţele maidaneze
de prin fundăturile cerului
între ramurile tale de stejar bătrân
cu rădăcina puternic înfiptă
în pământ.

tu mă ierţi fără să îmi pară rău.
eu nu te iert fără să îţi ceri scuze.
tu mă vezi cum îmi plâng lacrimile
din obraji şi mi se preling în globii oculari
şi aproape ştii de ce.
eu te cunosc unde te doare mai tare
dar nu ştiu de ce.

totul pentru că mi-am aruncat vocea
în poalele tale, ca un prunc de lumină
plămădit din fire de umbră
şi tu nu mi-ai răspuns ca să aud în fiinţa ta
ce silabe trebuie accentuate
şi pe care merita să le donez
pentru acţiunea caritabilă de a salva colţul nostru
de univers.

nu era mai bine
când tăceam şi eu în cor
cu tine?

carenţă

miroase a cafea
inima mea,

petală de oboseală
ştearsă cu radiera
de pe desenul unui copil
intenţionat senil.

un înger
cu aripile decupate.

un soldat
cu armele predate.

un strigăt de linişte
mi-a luat foc în gât
şi-acum se zbate
între gratiile
tatuate

pe gâtul
libertăţii

din care iese
preaiubitul
cântec de lebădă

căci i-a expirat viaţa
şi-are gust de scuipat,
dar încă nu i s-a dat
dezlegare la moarte

în postul ăsta în care
nu se consumă
carne de iubire,
nici lapte de mamă

şi nici măcar ouă n-am voie
să clocesc, să iasă puii de vis ...

sem título

împrumut atâtea voci de la vecini.
îmi spăl lacrimile cu detergent străin
în văzul nimănui, dar cu ştirea tuturor

căci cu fiecare voce, împrumut
o mie de feluri de a tăcea.
ofer greutatea sufletului meu în platină
pentru fiecare nuanţă, mă târguiesc

să le îngrop pe toate
într-un sărut, la doi metri sub
pământul uscat al buzelor mele.

umbre de zâmbet

ţi-a curs o dâră de iubire
pe bărbia vocii

şi tu nu o ştergi cu batista.
nici nu inviţi mai multe
bale de lumină
să-i ţină de urât.

tu îi dai voie să fie
în cameră cu noi,
în viaţă cu noi



iar mie mi-a rămas în gât
o îmbucătură mare de cântec ...

nu mă învineţesc
sau învinovăţesc,
nu mărturisesc că te iubesc
şi eu.

nici nu o scuip cât colo,
nici nu îi fac moftul
să îi dau drumul la zbor, să o
cânt -

eu îi dau voie să fie
prizonieră în mine
ca o floare presată
între paginile braţelor tale.




împreună tăcem cel mai melodios
Secretul
cunoscut de amândoi,
dar prea fotosensibil să fie lăsat liber să zburde
în soare.

versul perfect

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am pierdut în iarbă
descriind norii din mine.

ca un cer invers,
te-am numit poezie
înainte de a îmi încălzi vocea
suficient
pentru a te putea recita.

am încercat. am făcut
cu succes
genuflexiuni pe pământul umed al unei metafore
pe care am găsit-o în părul tău.
am şoptit cu duble şi triple sensuri.
intertextualitatea deja se simţea la ea acasă
în braţele noastre
încetul cu încetul orfane de apropiere, dar bogate în mărunţiş
de limbi străine pe meleaguri
care ar fi putut fi
autohtone.

în căutarea versului perfect despre tine,
te-am uitat.
într-un cântec care aducea a ceva mult-dorit
între ţipăt şi rugăciune,
am tăcut.
la persoana întâi singular
timp de atât de multe pagini
încât
am uitat amândouă
unde am fi vrut să începem.

în căutarea versului perfect
am devenit
o poezie fără punctuaţie
un sens care şi-a aruncat conţinutul la gunoi
de dragul rimei
rimelului cu culoarea plânsului
un dor ars în cuptorul inimii
fără iubire

melodia geloasǎ a tǎcerii

ştii cum e

sǎ desenezi
cel mai viu desen
pe care l-ai desenat
vreodatǎ

cu un creion fǎrǎ vârf?

*

dansam
într-o piesǎ de teatru mut

un dialog
la persoana a treia

dar numai tu erai de faţǎ
şi nu toţi spectatorii
din sala mare a albului ochilor mei
gustǎ asemenea subtilitǎţi.

*

am ţipat
dupǎ tine

pânǎ mi-a rǎguşit
umbra,

dar ţipǎtul
s-a nǎscut mort
din pântecul murdar
al vocii mele.

*

personajul absent
era tot farmecul poveştii mele
cu final tragic
numai pentru publicul rafinat

dar când personajul absent
îşi face intrarea, este botezat
şi capǎtǎ o înfǎţişare -
atunci înţelege şi Copilul
cel mai mic
şi cel mai îndrǎgostit

ce se petrece
cu adevǎrat.

*

dacǎ e doar o piesǎ de teatru
şi de fapt nu moare nimeni,
de ce miroase amar?

dacǎ e doar un desen
zgâriat pe hârtie
cu un creion fǎrǎ vârf,
de ce mǎ smulge din mine însǎmi
cu atâta ascuţime?