cică nu ştiu cui

ca pe un compas condamnat la perfecţiune,
te păstrez conştiincioasă în trusa de geometrie
a plămânilor
să-mi desenezi cercuri de aer
pe care le-aş respira
mai simetric. mai viu.

te oblig să zgârii foaia de hârtie
deşi urlă pădurea din rădăcini
pentru copacul ce nu şi-a dat acordul
să te iubească aşa, murdar de cerneală,
obsedat de propriul contur
fără să te intereseze
pătratele din caietul de matematică -

acum triunghiuri umede
pe care mi le-am decupat din inimă
şi ţi le-am dat pomană
pentru cea care nu mai am de gând să fiu.