Friday, October 13, 2017

deconfuzie cu bisturiu şi natură moartă



paşii tăi
rup aerul în mine.

paşii tăi repezi
îmi amorţesc inima.

paşii tăi repezi
care mă aleargă
spre uşa de ieşire
din viaţa ta

şterg soarele
de pe asfaltul
măruntaielor mele

şi scriu în loc
cu cretă de ceaţă
întrebări cum ar fi -

ce ecou are castelul
în ruinele sale?

cine se va trezi mâine
în patul meu,
cine va îndrăzni să se bucure
de răsărit, cu ochi uscaţi
căci în piept îi bate inima mea?

eu voi fi noua chemare.

sirena al cărei cântec
taie unde bisturiul ezită.

umbra ai cărei paşi
adulţi şi sănătoşi
vor decolora viitorul
în grabă spre serviciu
prin parcul în care cândva
 o copilă îşi scosese ochii
de frică
şi cu ei desenase soarele
unde ea nu ar fi trebuit să vadă
nici măcar urmele de întuneric.


Tuesday, October 10, 2017

poezie deși doare unde cresc aripi



între crizele de nervi ale norilor,
li se crapă ploaia
și intră intrusă, nedorită

lumina.

*

foioasele jelesc după vară

cu gânduri de vânt
și foșnet a înfrângere -

se apleacă
în fața propriei umbre

dar nu se rup.

*

deși astăzi pămâtul tremură din toți rărunchii
până îi iese brumă pe pielea ridată
și i i se albesc ultimele fire de iarbă
la amenințarea mamei iarna,

pruncul primăverii
mereu se va îndrepta
către viață.

Sunday, October 1, 2017

elegia unei frunze la început de octombrie



înghit alunecări de teren
prin mușchi; mi s-a dezintegrat pielea.
din ochi s-a topit culoarea –
curge ca niște lacrimi ce nu mai știu
motivul care le-a născut.

pământul fuge rupând orizontul
în fâșii de ger. mă destram și eu
ca să mimez armonia cu soarele.
cu dinții soarelui. cu mantia de întuneric
a soarelui –
uitată peste umerii mei, ca un sacrilegiu
fără cuvinte.

se infiltrează lumina morții
ca un spion între celulele mele.

răsar ca să nu apun. învăț limbi străine ca să zbier mai exotic decât tăcerea.
cânt o mie de valuri, până ce mi se desprinde din voce
rugina.
inima mea tectonică se dezmembrează
în continente care își fac declarații de război.

nimic. rămâne
doar o nervură nesăbuit de subțire
întrebându-se dacă ar mai putea fi
copac.

Friday, September 29, 2017

analgezic neaşteptat

am atâta nevoie de tine, încât
îţi permit să îmi zdrobeşti aripile

- în felul tău imaculat
de a-ţi lovi dinţii unii de alţii
când ronţăi un cuvânt prea mare -

ca să ai motiv să mă înveţi apoi
cum e treaba cu târâtul
printre respiraţii şi amintiri.

armata sufletului

îmi recrutez aliaţi
din rândul frunzelor verzi
pentru care iulie este un fel de
primăvară coaptă.

aleg diamante
pe care nu le pot avea, căci
le-am văzut în stare de carbon,
dar lumina lor îmi alină privirea
pentru o clipă elastică.
mi se trezesc picioarele.
mi se înseninează stomacul.
tac
şi, între două bătăi ale inimii mele la uşa lui,
îmi pot auzi din nou
vocea.

aliniez cuvintele prietenilor
pe care până ieri poate nu îi numeam prieteni -
egale în înălţime. echilibrate
pe bârna iubirii, îmi susţin emoţiile de cârpă udă.
compar silabe, accente, dialecte -
ajung la concluzii matematice
în legătură cu aerul pe care îl respir
şi meritul muşchilor care împing şi trag.

*

capitulez.

aşa îmi petrec timpul liber.

visând la o îmbrăţişare gri-cald.
o ciocolată cu lapte care îmi plăcea când aveam opt ani.
la moduri de a ascunde cinci ani şi cincisprezece dureri
sub un preş ieftin, la intrarea în ceva
în care nu ştiu dacă vreau să intru.

capitulez
brusc ca şi cum aş orbi temporar
şi aş crede că, surpriză! s-au şters toţi norii.
până văd eu că sunt în ochiul furtunii ...
o armată întreagă luptă pentru sufletul meu,
dar numai un fir de suflare ce se află în mine poate
da ordinul de retragere, pentru a salva
tot ce creşte frumos aici.

Friday, September 22, 2017

doamna echinocțiului



când renaște luna și urlă la lupi,
doamna echinocțiului rămâne egală cu ziua.
unește puncte autumnale pe o foaie de suflet
subțire cât întunericul, rezistentă ca lumina
dintr-o picătură de rouă
ce preface tot frigul în viață -

ea găsește acul de soare
într-un car cu frunze arămii.

doamnei echinocțiului îi doresc
destulă seninătate, să își distingă
stelele de nori
și să știe mereu unde se termină noaptea ei
și unde încep mofturile vreunei furtuni
care nu-i aparține

și curcubeul, da, îi doresc
câte un ocean de curcubeu
pentru fiecare picătură de ploaie torențială
prin care a călătorit 
ca să ajungă aici, lângă mine.

Friday, September 8, 2017

speranţa doare

speranţa doare
cum te doare un cal cu coama de spumă când îţi dai seama
că era doar spuma de cal şi de coamă.
că lumina e o minciună pe care ţi-au spus-o ochii tăi de adult
ca să-l omoare (pardon, adoarmă) pe copilul din tine
măcar un pic, în fiecare noapte.

*

Mademoiselle se naşte prinţesă
şi este antrenată să şchioapete.
învaţă cu sârg arta fină de a se târî prin emoţie ca prin mocirlă -
ce să ne mirăm că, mai devreme sau mai târziu,
o încurcă fâşiile de mătase rămase din rochie
să-şi frece unghiile rupte de asfaltul denivelat care este o altă fiinţă.

*

speranţa ustură roşu
ca o cârpă abrazivă din proză prost scrisă
cu iubirea-n inimă şi groaza de moarte-n ochi.

speranţa miroase aşa ... ca oceanul când este însărcinat cu un tsunami.
amar cu pete de tânjire.
ceva ce scufundă lumea pentru că lumea
nu s-a lăsat convinsă a pluti, sărată cu săruturile încrederii pe frunte
şi cu prietenie pe buze.


speranţa ... a devenit un reproş
al unui plod rebel
care se uită cu coada ochiului la mama

când poate jura că ea nu-i atentă

... şi el ştie, undeva la mii de leghe sub nivelul inimii,
că este încă prea tânăr pentru jurăminte amare.

Friday, August 18, 2017

întoarcere

și te voi îngropa
în frumusețe
și voi arunca peste tine
praf de poveste
și te voi transforma
în dragoste împăiată
și, dacă te mai rătăcești
pe cărarea spre mine,
te voi primi sub pielea mea
să îți încălzești inima, poate așa
îți vei aminti arta delicată
de a fi tu.

sentință

te-am închis între paginile unei cărți
să nu mai poți ataca vreodată îngerii
ce umblă neînarmați și cu piepturi doldora de iubire
pe bulevardele furtunoase ale inimii mele.

să nu mai poți defrișa păduri întregi în ochii mei
cu un singur cuvânt rostit prea senin.

aici simt pe piele textura luminii.
gustul de caise al inocenței
îmi consolează viitorul îndrăgostit de ceață
(sau de stelele pe care le-am zărit în tine
înainte de a mă lăsa învăluită în bezna
din care ele se născuseră).

aici știu că există, dincolo de spectrul vizibil,
căldura brațelor și prospețimea aerului
și pofta însuflețită de ambele.

Saturday, August 12, 2017

micşorare



ochii ei, animale de povară.

*

pământul scrie poezie
cu degetele ei
tremurânde ca ceara
o clipă înainte să se topească
sub greutatea flăcării.

nu mai e mult timp.

*

braţele ei goale
jelesc
mai mult decât
o pereche de mâneci -

braţele ei goale
sunt arse, infraroşii
de la privirea
pe care nici în scârbă
nu le-a aruncat-o inima lui.

*

între venele ei,
parcă auzi cum
tăcerea
rupe zgomotul.



Saturday, August 5, 2017

chinurile ...

îmi ies curcubeie
ca nişte coşuri pe suflet -


încerc să prind razele soarelui
cu o plasă de fluturi

dar lumina zboară
ca ideile cărora nu le-a venit timpul.


iubirea lor se târăşte
- obosită, ridată -
pe coastele aerului;

din ochii mei
curg lacrimi de nisip

şi copila de cinci ani
din colţul ochiului stâng
încă speră că poate, poate
prin sacrificiul ei, le va dărui lor
clipe elastice cât un secol.



Sunday, July 30, 2017

... curcubeiată

îmi place să caut curcubeie
unde alţii nici nu simt ploaia.

*

văd
cum se arcuiesc puii de zeu;
apoi se umflă de atâta tors,
devin nori
şi îşi tună iubirea
între coastele câte unei persoane
surde la mângâieri.

*

îmi botez fiece respiraţie

iar cea mai importantă lecţie
este să îi dau drumul
ştiind că este irepetabilă.

*

când se rupe spatele
sub greutatea trecutului
ca un foc de artificii şi emoţii,
îl scarpin cu o unghie de zbor -

mă doare
unde alţii nu ştiu
că le-a crescut pielea.

Friday, July 28, 2017

încercări de întâlnire

m-am născut din spuma braţelor lui
şi din seminţele propriilor ochi
mi-au crescut pe pielea de nisip a obrajilor
valuri şi maree:

aşa începe povestea lunii.

*

cu mâini aspre
de istorie uitată,
el m-a botezat
întru ghiftuirea focului
care îi curge prin vene
de când era mic
şi nici astăzi nu a ajuns
în oceanul îngheţat de durere
al ochilor -

aşa se încheie de fiecare dată
refuzul soarelui de a se privi pe sine.

craterele mele
sunt oglinzi
ce arată ca nişte răni.

Wednesday, July 26, 2017

feerică, despre întunecare

la mine acasă,
între pereţii de eternitate
ai unui cristal -

din greşeală!
am vărsat sticla de lumină
pe costumul imaculat
al unui domn arţăgos

şi, se ştie doar,
petele de iubire
nu ies.

*

cât greşesc, râvnind
să mă pictezi tu
în culorile soarelui?

şi
să îmi poarte
altcineva
căldura în piept
ca pe o povară
scrisă în sevă.



Friday, July 7, 2017

mama risipitoare (de cuvinte)

sunt
murdară de stea
pe mâini

nu ca tine

pari
incandescentă
născătoare de lumină

morfină

durere aţipită
în pântecul tău
insipid

*

fotosinteză metalică

vers alb pe muzică

(păcălim surzii

ce circ

ce bucurie)

*

crâmpeie de fiinţă
sfâşiată
plâng

un plânset rupt
ca un ursuleţ
care a aparţinut unui copil
ai cărui părinţi l-au iubit
pe jumătate

*

narcis
doar
medita

*

calci pe suflete

lăsând urme de cerneală

nici mai puţin
nici mai mult