Friday, August 18, 2017

întoarcere

și te voi îngropa
în frumusețe
și voi arunca peste tine
praf de poveste
și te voi transforma
în dragoste împăiată
și, dacă te mai rătăcești
pe cărarea spre mine,
te voi primi sub pielea mea
să îți încălzești inima, poate așa
îți vei aminti arta delicată
de a fi tu.

sentință

te-am închis între paginile unei cărți
să nu mai poți ataca vreodată îngerii
ce umblă neînarmați și cu piepturi doldora de iubire
pe bulevardele furtunoase ale inimii mele.

să nu mai poți defrișa păduri întregi în ochii mei
cu un singur cuvânt rostit prea senin.

aici simt pe piele textura luminii.
gustul de caise al inocenței
îmi consolează viitorul îndrăgostit de ceață
(sau de stelele pe care le-am zărit în tine
înainte de a mă lăsa învăluită în bezna
din care ele se născuseră).

aici știu că există, dincolo de spectrul vizibil,
căldura brațelor și prospețimea aerului
și pofta însuflețită de ambele.

Saturday, August 12, 2017

micşorare



ochii ei, animale de povară.

*

pământul scrie poezie
cu degetele ei
tremurânde ca ceara
o clipă înainte să se topească
sub greutatea flăcării.

nu mai e mult timp.

*

braţele ei goale
jelesc
mai mult decât
o pereche de mâneci -

braţele ei goale
sunt arse, infraroşii
de la privirea
pe care nici în scârbă
nu le-a aruncat-o inima lui.

*

între venele ei,
parcă auzi cum
tăcerea
rupe zgomotul.



Saturday, August 5, 2017

chinurile ...

îmi ies curcubeie
ca nişte coşuri pe suflet -


încerc să prind razele soarelui
cu o plasă de fluturi

dar lumina zboară
ca ideile cărora nu le-a venit timpul.


iubirea lor se târăşte
- obosită, ridată -
pe coastele aerului;

din ochii mei
curg lacrimi de nisip

şi copila de cinci ani
din colţul ochiului stâng
încă speră că poate, poate
prin sacrificiul ei, le va dărui lor
clipe elastice cât un secol.



Sunday, July 30, 2017

... curcubeiată

îmi place să caut curcubeie
unde alţii nici nu simt ploaia.

*

văd
cum se arcuiesc puii de zeu;
apoi se umflă de atâta tors,
devin nori
şi îşi tună iubirea
între coastele câte unei persoane
surde la mângâieri.

*

îmi botez fiece respiraţie

iar cea mai importantă lecţie
este să îi dau drumul
ştiind că este irepetabilă.

*

când se rupe spatele
sub greutatea trecutului
ca un foc de artificii şi emoţii,
îl scarpin cu o unghie de zbor -

mă doare
unde alţii nu ştiu
că le-a crescut pielea.

Friday, July 28, 2017

încercări de întâlnire

m-am născut din spuma braţelor lui
şi din seminţele propriilor ochi
mi-au crescut pe pielea de nisip a obrajilor
valuri şi maree:

aşa începe povestea lunii.

*

cu mâini aspre
de istorie uitată,
el m-a botezat
întru ghiftuirea focului
care îi curge prin vene
de când era mic
şi nici astăzi nu a ajuns
în oceanul îngheţat de durere
al ochilor -

aşa se încheie de fiecare dată
refuzul soarelui de a se privi pe sine.

craterele mele
sunt oglinzi
ce arată ca nişte răni.

Wednesday, July 26, 2017

feerică, despre întunecare

la mine acasă,
între pereţii de eternitate
ai unui cristal -

din greşeală!
am vărsat sticla de lumină
pe costumul imaculat
al unui domn arţăgos

şi, se ştie doar,
petele de iubire
nu ies.

*

cât greşesc, râvnind
să mă pictezi tu
în culorile soarelui?

şi
să îmi poarte
altcineva
căldura în piept
ca pe o povară
scrisă în sevă.



Friday, July 7, 2017

mama risipitoare (de cuvinte)

sunt
murdară de stea
pe mâini

nu ca tine

pari
incandescentă
născătoare de lumină

morfină

durere aţipită
în pântecul tău
insipid

*

fotosinteză metalică

vers alb pe muzică

(păcălim surzii

ce circ

ce bucurie)

*

crâmpeie de fiinţă
sfâşiată
plâng

un plânset rupt
ca un ursuleţ
care a aparţinut unui copil
ai cărui părinţi l-au iubit
pe jumătate

*

narcis
doar
medita

*

calci pe suflete

lăsând urme de cerneală

nici mai puţin
nici mai mult



Saturday, June 24, 2017

speranţa, regret întors pe dos

sunt o minciună
zbierată de pământ.

*

îmi place să îngrop
stelele de vii
ca să nu cadă,

iar strălucirea lor
să nu se albească
de la cea mai morbidă
constatare.

*

îmi cresc rădăcini
în focul captiv
cu care m-am jucat de mică
şi din care acum nu îmi mai pot
dezlipi ochii.

Thursday, June 22, 2017

şapte

şapte pitici
zboară bezmetici
în stomacul meu,
căci s-au definit printr-un basm
şi când s-a închis cartea. nu au mai ştiut
cine sunt.

*

şase cruci
îmi arcuiesc spatele
şi se teme o lume întreagă,
căci nimeni nu poate şti
în această viaţă
pe cine va nimeri
săgeata.

*

cinci simţuri
şi încă ceva ce nu rimează
ridică umbrele la rang de nori,
norii la rang de prieteni
şi, orbite de ceva ce nu poate fi numit
atât de brusc şi de brut,
nu mai văd, din tot întunericul,
decât lumina.

*

patru parfumuri
m-au tras spre tine
ca pe fulger spre fruntea mamei pâmânt,
să-mi scufund furtuna
în vocea ta de cristal cald
în care mă topesc cu lava
şi devin una cu apa -
curgătoare şi hrănitoare.

trei iubiri
mi-au înşelat paşii
să parcurgă drumul spre tine
până am venit mai aproape decât mi-am propus
şi iubirile au explodat într-un univers de călduri
şi atunci am văzut că nu eram doar
efervescentă. îmi crescusem rădăcini şi aripi
şi eram chiar
destul.

două zâmbete.
atât a contat.
îşi trăgeau sărurile minerale
din două piepturi
şi nu mai conta care era al cui.
un zâmbet  cu ochii-stea, pierdut şi regăsit
şi un zâmbet din catifea, ca să-l adăpostească pe primul
de propria iarnă, până învaţă să zboare.

iată pulsul unui univers
ce n-ar fi existat
dacă nu ne-am fi întâlnit
într-o zi, amândoi pregătiţi să fim
foaie albă de cer
pe care să-i permitem celuilalt să schiţeze
orice culoare.
oricât de nouă.
oricât de zgomotoasă.

Zâmbetul

(lung, cât o clipă
în care chiar
suntem)



am cules - fără să ştiu! -
steaua căzătoare
care credea doar în lumină.

ea mi-a amintit
cum se răsare.

mi-a ghidat razele
şi mi-a dat re-naştere
din privirea-i blândă
reflectând doar strălucire.



când în atmosfera ei fulgera
şi eu tunam, ca un ecou,

ne-am îmbrăţişat -

viitorul meu şi trecutul său
s-au împletit, vindecând
chiar şi ce nu trebuia vindecat.


ne-am izbit istoriile şi umbrele
una de alta
şi ne-am trezit cântând
imnul morţii
în armonie, cu pathos,
aşa cum numai doi muguri de iubire
pot cânta împreună -

indiferent ce nume le dau
dicţionarele monolingve,
limitate la sunetele pe care
o mână de oameni
le-au ştiut scrie.



m-a înmugurit - fără să ştie! -
soarele care nu mi-a înţeles verdele, dar

aşa suntem noi:

el, plin de strălucire.
eu, pictoriţă de viaţă şi freamăt .


Thursday, June 15, 2017

bala-muc la nasul balaurului interior

trecutul tras de păr
țipă din rărunchii trunchiului
făcut hârtie - un secol de inele
prefăcute-n pamflet și-n mizerie.

am luat râia de urlet,
am întors-o pe toate fețele
și tot nu am găsit vreun spațiu
limpede
ca să mă pot întoarce
la mine.

eram toți plini de bube pe suflet;
dar, cum aboliserăm oglinzile,
nimeni nu mai cunoștea limba moartă
a viziunii
și a seninătății din care viziunea se naște.

numai vulturii visează
mugetul lumii mărunte
și ei tresar
mai abitir ca acele fire de iarbă
care și-au sacrificat verdele
până la ultima rază de soare irosită.

Friday, June 9, 2017

quid pro nil

să aduni furtuna în ochi,
să o închizi etanş sub pleoape
cu cheie de noapte şi vis.

să faci ceea ce este corect.

să îţi umezeşti buzele
cu scuipatul cerului
şi să verşi cuvinte cuminţi.
cuvinte care nu ţopăie
pe pagina vocii tale:
da, da, da.
"nu" este o mitologie a desfrâului.

*

să îţi avortezi propriile mâini.

ţipătul nu locuieşte în gâtlejul tău.
nici căldura de roşu
nu îţi transpiră în obraji.

goală într-un câmp de nu-mă-uita
ofilite de atâta uitare,
confundate mereu cu o mare,
să nu vrei să smulgi nici un fir de păr
din capul zilei de toamnă
care ţi-a cerut să-i plăteşti cu sufletul
două monede aurii de moarte
ce oricum i-ar fi căzut din degetele-copaci,
coapte, cucerite în sfârşit de gravitaţie.

Thursday, June 1, 2017

mocnit

dialog cu ochii închiși în fața oglinzii.

inima strânsă și brațele orfane de instinct.

*

bomboane - 10% dulcele laptelui
și 85% amarul din vocea lui.

eu, insipidă.

el, prea însemnat.



strigam "nedreptate!" din rărunchii lacrimii
și nimeni nu a auzit;
doar moartea m-a invitat la dans
și mi-a spus o treime din ce voiam să aud.

nu mai contau norii.
nu mai contau nici pescărușii.
soarele palid își dăduse ultima suflare
și tot ce mai conta era
să rămân singură, să pot
ofta ...

*

la mica învoială -

m-am oferit să îmi îndoi speranța,
să mi-o încui într-o sticlă pentru două zile,
s-o arunc cât colo
pe marea furtunoasă a nicăieriului,
să mă întreb unde mă va târî vântul hain,

să mă cred frunză.


otrava de a doua zi -

dacă ale mele cuvinte
îndrăzniseră
să conceapă
un acasă pentru mine
din elastic ieftin
întins peste două ore și-un vis de prunc,

ei bine,
se găsesc soluții
la farmacia ruginii răgușite de rușine
să-mi amintească
cine nu sunt
și cine este el.

cine poate bate
apropouri
și că eu iubesc prea mult
să îmi asum
poziția bipedă și statutul de homo sapiens

dacă prețul este distanța.

*

și ochii lui, doamne, ochii lui antici
de pisică sălbatică
în care bătea vântul, ochii lui
de la care a început totul!

Wednesday, May 31, 2017

planeta nealbastră

tigrii
rânjesc din sânul pământului.

pământul s-a născut
dintr-o lacrimă

muribundă
pe muchia de cuțit a bărbiei
unui țipăt avortat.

(tigrii țipă
tocmai când e tabu.)

liniștea mea
face mai multe valuri
decât oceanul.

oceanul s-a născut
din vocea ta
când nu mi-ai mai încăput
în gâtlej, de durere.

atunci am inventat eu
avalanșele
și cuvintele
și zăpada din hârtie creponată
și renunțarea

- tu ți-ai dat ochii peste cap
cu atâta drag
și, în loc să spui că mă iubești,
m-ai exorcizat:
pentru mine, tu atunci ai inventat
poezia.

tigrii care rânjesc
în sânul pământului
sunt însăși viața -
spațiile de lumină
pe care noi le-am creat
când ne potriveam imperfect.

Friday, May 5, 2017

... şi aşa, am prins rădăcini.

privită de soare
pe după umeri.
o rază a lui,
o şuviţă din părul meu.

ne întindem peste timp
ca elasticul şi, deşi
nu ne vom atinge
decât cu o amprentă
a unui vârf de vis adolescentin
- nimic mai mult -

eu am transformat
un fascicul din strălucirea lui
- cât un ou, doar atât -
într-o curgere de verde
prin venele mele ...

Sunday, April 30, 2017

proteică

anotimpuri

pe aripa unui sunet

o faţetă a mea
în fiecare decibel
care se pierde în linişte

o margine de tine
îmi şlefuieşte ceva în suflet
cu fiecare tăcere
care se naşte din vibraţie

vom privi fiecare
dincolo de anotimpuri
şi ne vom boteza călătoria

muzică

Tuesday, April 25, 2017

a fi spațiu

a conține un univers
când ții în minte că nu ești
nici măcar un punct -

asta este călătoria mea
pe marginea unui mugure
aproape gata să înflorească.

să taci

un țipăt

și să simți cum îți umblă
după perdelele trase ale ochilor,
în gâtlej, ca un ruj emoțional expirat
de care ți-e rușine dar nu vrei să pierzi tot
ce ai sacrificat pentru el.

să te plimbi în pantofi de hârtie
cu toc,
scriindu-ți cu propriul sânge
o amprentă. o voce. o moarte

ca să trăiești, în sfârșit,

să locuiască în tine
și țipătul, și sacrificiul,
și ne-punctul, și universul întreg -
fără ca vreodată să te mai
dețină.

Saturday, April 15, 2017

zâmbet ştirb

în cutia mea toracică, soarele
a îmbătrânit şi au început să-i cadă dinţii
de lumină:

o rază scăpată peste frunze arămii, din neglijenţă,
pentru că luna i-a tras o palmă de întuneric peste faţă,
în ciuda vârstei onorabile a domnului, ea simţindu-se
regină a eleganţei între umbrele nedesluşite ale oamenilor.

o scrisoare de dragoste verde, mototolită de vânt şi grindină,
căci nu e demn ca el să se coboare la nivelul oricărei păpădii
şi să i se ofere cadou, senin, hrănitor; se dovedeşte mai modest aşa, pe cer.
fierbinte şi de neatins.

o dungă de argint, ca un gest de mână pentru a spune la revedere, a lehamite,
pentru că piticaniile de nori obtuzi între care s-a născut luminăţia sa
îi amintesc în fiecare zi de miliardele de sori mai mari şi mai înflăcăraţi;
prin comparaţie, ce mai contează că suflarea lui blândă, în miniatură,
a sădit seminţe de viaţă din care au înmugurit minuni
undeva, pe un punct albastru de care nu-i pasă nimănui?

uite de-asta, cele patru camere primitoare
din steaua care se adăposteşte la mine în piept,
sunt de obicei închise, etanşe, izolate fonic.
cu artere orfane de vene, tot ce pot
este un zâmbet ştirb de lumină.
eden construit în miezul unei găuri negre
în care cine ştie ce s-ar putea prinde ca-ntr-o capcană,
ce ar putea muri aici
şi ce ar putea înflori?

Friday, April 14, 2017

de-a v-aţi găsitelea, trebuie

(să sclipesc)
           

îmi caut părinţi mineri
care să mă caute frenetic,
să mă găsească plini de speranţă
şi să mă piardă
mereu în jocul ăsta nevorbit
şi netăcut cum se cuvine
de-a v-aţi găsitelea.

îmi caut părinţi, tăindu-mi
pământul şi ceaţa din carne vie,
şlefuindu-mi laturile imperfecte de carbon
să fiu destul de diamant.
să sclipesc mai tare ca soarele
ca, într-o zi caniculară de iulie,
ei să mă vadă.
ei să mă găsească într-adevăr
şi eu să fiu destul de strălucitoare
încât să merit să nu mă mai piardă
printre degete slinoase de somn,
saci de gunoi sparţi sub ochi şi
visuri neîmplinite.


Monday, April 10, 2017

străduire

cheia sol deschide multe uşi
dar nu şi inima ta.
sare pe portativ ca un arc,
se reflectă în încercarea neistovită
a copacilor de a strivi oasele cerului
în braţe -

dar nu are ecou.
nu în ochii tăi.
nu acum.
nu după ce ai aflat cine sunt.

Sunday, March 26, 2017

serenada singurătăţii

nimeni nu aude furtuna în vocea ta.
parcă norii grei pe care îi cari pe umeri
ar atârna de fapt de cer. parcă
zeama de lumină pe care ai stors-o din soare
era de fapt suc de lămâie, garantat pentru fiecare.

că îţi înfloresc obrajii în martie, an de an,
e fapt ştiut
şi toată lumea consideră
c-aşa-i normal;

că seminţele sunt lacrimi ...
detalii, maică, detalii de nebun
savant!

Friday, February 24, 2017

doar despre vulcani.




despre curcubeiele
captive după gratiile din cuarţ ale eternităţii
nu sunt cuvinte de spus.

doar despre cenuşa
în care s-au îngropat popoare întregi
şi despre ţipetele care încercau să acopere
sunetul morţii
mai am o mână de poezie să scriu.

doar despre valurile de foc
care au reuşit să stingă ploaia
şi lacrimile a şapte generaţii
şi gâtlejul în care s-a oprit durerea
înainte să o mai poată expira cineva,
mai am o brumă de frig
să dârdâi -
poate, poate, iese o metaforă
în onoarea soldaţilor
şi îndrăgostiţilor
şi gânditorilor
care au căzut,
îngenuncheaţi de mofturile mamei terra.

despre puii de cristal
care s-au vindecat singuri
ca să poată creşte în continuare,
despre soarele invincibil
care a şoptit un zâmbet de lumină
deşi ştia că acesta se va sparge
în şapte culori, la fiecare furtună,
nu rămâne nimic de adăugat.

există muzică în tăcerea de după urlet.
ceva ce nu moare niciodată, pentru că nu s-a născut.
un haos de iubiri fără scop. o blasfemie
despre cum te poţi ridica
aşa, cu oasele arse până la suflet
şi cu lumină nouă acolo, în miezul zemos de viaţă
unde cândva ai crezut că ai doar un piept.


Thursday, February 16, 2017

după anihilare

"ești murdară de muzică pe tălpi"
mi-a reproșat
ștergându-mă cu lumina sa
pastelată până la sânge.

mi-a stors și zeama sărutului lui
din buze, până când n-a mai rămas din ele
decât o coajă de șoaptă.

mi-a aruncat sinele într-o baltă
ca pe o pastilă efervescentă
de mi s-a ră(tă)cit iubirea
între molecule turiste în propriul corp.

dar a mai rămas o îmbrățișare
precum o cheie sol puțin cocoșată
sub povara portativului.
ai rămas tu și am rămas eu,
prinși ca un elastic
ce refuză vehement să se rupă.

pentru că te-ai îndoit
în furtuna care se întrezărea
în privirea mea, nici eu
nu m-am spart în mii de cioburi de vis

și dacă vom continua să căutăm, cu siguranță,
undeva încă este, adânc îngropat
în pământul sterp al istoriei,
zeama sărutului, miezul sinelui și
ne vom murdări împreună pe tălpi
de muzică

Monday, February 13, 2017

privirea lui mă va însoţi



mă urmează ca umbra
întinsă la picioare
să cad eu cu lumina şi opacitatea mea
pe moale.

ca oglinda, el
îmi compune un cântec
de vanilie şi muguri de trandafir
din culoarea ochilor mei
când nu îl privesc
sau când plâng
sau când, undeva în adâncul inimii,
îmi răsare pe furiş vreo stea uitată de timp.

în cartea îngălbenită de atâta aşteptat
a ochilor lui privindu-mă, născându-mă,
îmi permit să fiu, pe rând, fiecare foaie subţire de hârtie,
ca straturile de ceapă. ca vârstele de aur şi de gunoi.
le despletesc. le mărturisesc. le iubesc
cât mă iubeşte metafora
care se joacă de-a v-aţi ascunselea în zâmbetul lui
şi care n-ar fi avut sensul ăsta dacă nu aş fi citit-o eu astăzi.

privirea lui mă va însoţi
până la norii de pânză
care încă se confundă
cu marea.
privirea lui mă va însoţi dincolo
de punctul de pe i
unde îmi voi găsi linia orizontului.

Sunday, February 5, 2017

vocea

curge ca un râu
până îşi face loc
printre pietre
cu coatele ei de timp
şi are spaţiu să stea
şi pe suprafaţa ei
se oglindeşte cerul înstelat
şi cântecul îmi iese printre buze
ca şi cum aş săruta
eternitatea acestei clipe.

Thursday, February 2, 2017

asimetric

relaxăm și contractăm timpul
ca uterul unei gravide
care nu știe dacă își iubește copilul.

eu, de partea stelelor, îmi arunc strălucirea
dincolo de moarte, să ajungă unde este
mai multă nevoie de ea;

tu, ca luna nouă, plină de posibilitate,
îți așterni lumina elegant
în coșul de gunoi al nopții
și aștepți să răsară altcineva
și să fie Soarele cel mai Soare
pentru a recunoaște bobocul de ziuă
care îți înflorește sub nas.

Thursday, January 26, 2017

visare împreună cu Omul de zăpadă




oare ce poți simți
cu o inimă de zăpadă?

*

ai rădăcini în rai, dar ai
căzut ca un pui
de stea căzătoare
care nu a apucat să învețe
să împlinească dorințe.

*

oare îți dai seama
că totul se învârte
în jurul tău?

sau poate ești atât de ferm
înfipt în ghearele frigului
din care te-ai născut,
încât ți-e alb de toate?

*

doar crengile copacilor,
blocuri mărunte în zare
și ochii tăi.

nu există gri.

ți-au tăiat și nasul
cu care simțeai miros de iubire
înainte de a fi înțeles că
venea de la tine.

*

tot universul se naște din tine.

*

revenim mereu în același vis
mai copți, mai nuzi -

idila dintre noi și frigul
pe care l-am inventat împreună
mi se conturează în ochi.

o lacrimă fierbinte.

iubirea mea răsfățată
te topește.

*

e cutremur în mine -
se dărâmă soarele;
între ruine, alunecă
un fulg de nea

iar eu întrezăresc în el
inima ta de zăpadă.



Foto: "The Snowman's Dream" de Raluca Dinescu

Wednesday, January 25, 2017

între oi care au învăţat să urle la lună.

scufundată în urlet de oi cu ochi închişi,
expir lumină deja sufocată.
mă îngroapă clipă de clipă în ură costumată a circ
şi aruncă peste mine lopată după lopată
din otrava care a rămas când li s-a şters strălucirea.
cuvintele îmi devin grele. aici liniştea se plăteşte
cu sufletul sau cu mărunţişul care a mai rămas din el.

*

eu nu sunt luna,
dar rămânând aici,

păpuşă de cârpă
fără mâini şi fără picioare,
fără viaţă şi fără viitor,

încep încet
să îi înţeleg craterele.


Sunday, January 22, 2017

de iarnă

înnodată într-o învălmașală de pânze de păianjen -
copaciii întineriți de iarnă mă privesc cu omnisciență.
viscolul îmi ondulează visurile
a cuișoare, a căldură și a renunțare.

cu mintea la pietre și picioarele-n stele,
cine să mai stea cu capul în nori?

cad în genunchi, dar nu mă mai rog
la zei în care nu cred.
cad în genunchi și blestem
marsupiul împovărat de sens
al cuvintelor în care încă mai cred
cu umbra și cu trecutul.

Saturday, January 14, 2017

încărcătura

în creion cu lumină tocită
îmi desenează în ureche
tunete pe care nu le-am văzut.

acum văd clar, prin ceața trecutului meu
de ceară albă, cum i-au dezumflat
sufletul ca pe un balon cu aer cald
și cădem cu toții de zeci de ani.
acum știu de ce.

*

toarnă iubire cu găleata.
îmi urlă în stomac ca lupul la lună
când a fost izgonit din haită,
dar între timp a îmbătrânit
într-un ocean înghețat de compasiune
și nu mai ține minte de ce
sau când a rămas atât de singur,
atât de greșit.

*

acum desenele de copil
au încărcătură electrică -
durere pe fond de întuneric.
moarte în miez de viață.
coacem la lumina viitorului
până rămâne doar negrul din bucurie.
o baltă de nu-mă-uita topite în loc de zăpadă,
ce absurd!

dar astăzi eu port
morcovul în mijlocul feței.
lacrimile în rolul principal
din filmul ăsta mut.

*

și oboseala, doamne, oboseala lunii
care nu se îndură să pună punct
pentru că soarele s-a stins
imediat după răsărit.

oboseala, doamne, oboseala
de a fi singurul curcubeu -

îmi alunecă de pe umeri
cele cinci culori,
singurele pe care le-am cunoscut
până acum

Monday, January 9, 2017

cercuri concentrice

cercuri concentrice
se rostogolesc născute de același soare
cercuri concentrice
nu se întâlnesc niciodată
pe aceeași cărare
anotimpuri diferite
aceeași apă în râuri și în cristale
cercurile concentrice
își îngroapă fiecare identitatea într-o minge de foc
ca să nu constate că e timp de mormânt
sau că de fapt nu a existat niciodată
cercul mâzgălit la plictiseală
nu a existat decât miezul în jurul căruia s-a format
dar acum totul se topește.
ninge rumeguș din stejarul centenar
și inelele speriate spun o istorie greșită intenționat
uită că asta este viața
un codru de cercuri concentrice
care cresc unul din celălalt
se înverzesc unul prin celălalt
mor unul câte unul dar întotdeauna
supraviețuiesc în inima de lumină
a celuilalt