finalul face ficţiunea

sunt poveşti cu asemenea final

încât nu merită să le scrii.

hârtia - sevă vărsată în van,

puţin mai uscată sub fiecare cuvânt al tău -

nu merită umilinţa de a fi trădată de tine

aşa cum pe tine te-au muşcat de inimă

spectacolul apusurilor oranj,

îmbrăţişările strânse ca nişte timbre

menite să se învechească

şi să valoreze prea mult

sau omagiul pe care ai reuşit să îl aduci

pentru a onora un trecut decăzut

prin nobleţea liniştii tale ori prin blândeţea vocii.

urât de frumuseţe, ăsta e finalul,

iar călătoria - cu tot ce ai învăţat,

cu tot ce te-ai bucurat, cu tot ce ai renunţat,

cu toată iubirea şi cu toată fiinţa -

aici a adus.

aici - un nicăieri în care se aruncă vise

care ar fi trebuit avortate,

doar că, în inconştienţa ochilor tăi repezi, extremişti,

le-ai confundat cu însăşi doamna realitate.

descunoaştere

poveştile altora se desenează în cretă

pe măruntaielor celei ce se scurge din sine -

altfel s-ar dezintegra până şi praful stelar

din care s-a născut ca într-o zi să poată muri.

nu, i s-ar deşira moartea la fel cum i s-a descusut viaţa

şi ar rămâne gol în ea dumnezeu, cu rânjet de călău

şi pseudonim de laş.

poveştile altora îi umplu gâtlejul de culori

ca ea să poată pasa mingea de foc unor eroi.

respiră.

încă o dată. doar o dată. de fiecare dată doar încă o dată.

măcar ceva să se contureze pe istoria

care i s-a decolorat de la ninsoarea acidă,

dacă tot nu îşi mai poate umple gura

de zâmbet zemos, de tăcere şi de împreună.

funcţia sintactică a cuvintelor scut

pe pielea cuvintelor scut

se află atelierul de inimi artificiale -

aceste opere de artă nu se frâng

în zborul lor dinspre sine spre altul.

sunt metafore meşteşugite

care se gudură pe lângă picioarele din hârtie

ale arborilor centenari învinşi.

sunt vorbe curgătoare, menite să flateze

sau să ucidă soarele din ochii celuilalt.

*

în spatele cuvintelor scut

stă tolănit, imperturbabil

semnul întrebării

meditând

în hăul dintre nu înţeleg şi nu suport

peste carnea sfâşiată a trecutului

fâşii de iubire crudă se coc neiertat de încet la căldura lunii

în spatele cuvintelor scut

fiecare notă muzicală este îmblânzirea unui geamăt

orbecăind pe cărarea înainte spre viaţă

poezie începută în vis

văd că tu nu eşti miez de stea.

eşti miez de pământ înflorit în mâna mea.

pe mâna mea ca un mugure de gând despre altcineva,

din degete cresc unghii de iubire pe care le tai şi le dăruiesc

prafului din care tu te-ai născut. unde suntem surori.

acolo strălucesc bălţile aruncate de ploaie

ca nişte zaruri ce hotărăsc destinul fiecăreia

doar pentru o zi. apoi rămâne să ne ridicâm

în vârful de rouă al degetelor, bipede şi nedreptăţile,

şi vom face ordine între pietrele pe care mai devreme

nu le văzuserăm.

rupturi

foc

artificii

înflorit

infinit

revărsând

dincolodecer

îmbrățișați

nemurire

mit

cenușă

phoenix

eu meditând

respir

o sngură nară

incompletă

dar sunt!

elogiu celui care a iubit deșertul

s-a rupt sunetul surd al clopotelor

     (mi-a auzit vocea 

     și s-a dus

     sub tălpile hadeșilor anonimi

     din inima mea

     pe care el o iubea).

a urlat biserica sub greutatea sufletului său.

a capitulat.

s-a topit.

transformat în ploaie

și evaporat, deși i-am spus

cât eram de sete

și de câți ani așteptarea ...

clopotul amuțit s-a retras

într-un colț din călcâiul meu

de teamă să nu frângă în mine

mai mult decât setea.

de acolo îmi veghează pașii de nisip.

ridicat la rang de ecou,

el nu mai este clepsidră.

nu mai este soare dogoritor.

nu îmi mai inundă camera îngustă a ochilor

cu suspine suspendate în vid.

*

acum este.

doar el.

o urmă de divin în mine.

un delir care dă în dans.

ritm de tobe izvorât

din eul meu liric.

cu premeditare!

rod cărți una după alta
cu incisivi de foc,
doar să nu mai fie pagini necitite
între care să te caut ...

pe tărâmul așteptării

pe tărâmul așteptării
clipele sunt elastice.

exiști atunci și acolo
până când se va contracta lumea
destul cât să ajungi
măcar la un ciorchine de speranță acră
în imperiul lui aici și acum.

constelațiile, vai! constelațiile
ți se șterg din suflet
- sau cel puțin așa pare -
pentru că pe ferestrele tale
a plouat prea mult.
a plouat acid din izvorul de iubire
și nu mai știi de unde să iei apă vie
în lumea ta moartă.

pe tărâmul așteptării
crezi în superstiții:
ziua de mâine. nume de străini.
cărți confundate cu gramatica realității.

trebuie să crezi
pentru că altfel nici un nebun nu ar sări
peste hăul care este
tabla asta de șah pe dragoste și pe scârbă
între disperare și strigăt de ajutor.

portretul extraterestrei

iat-o! invizibilă,
se împiedică de sunete microscopice.

locuia într-un castel de iubire,
dar ajunsă pe pământ, al șaptetea val al vieții
i l-a făcut țăndări de spumă. surprinsă,
s-a privit în oglinda cerului, ca un ocean secat.

aproape a crezut că se transformase
într-un om defect între oameni defecți.

*

are coarne de fier
prin care simte mirosul de indiferență
al ceții.

bolnavă de gravitație, acum -
ea atrage alte lumi numai în doze mici.
nu dă dependență.

rozul său înnăscut s-a dovedit
a nu fi incurabil. doar un moft al fotonilor.

*

îi curg bale de mătase. și le trage din gâtlej
ca pe niște urlete-avortoni.

le face cadou pământenilor
crezând că aceștia îi vor putea desluși,
printre hieroglife și ani lumină,
sacrificiul din dragoste
ascuns între celulele de foc și picăturile de dezgust.

*

extraterestra vede prin păr.
recunoaște inima omului drag prin fire albe, pietre funerare
și puncte în care celălalt a rupt tăcerea, a spart regulile,
a ucis universul pentru ca să vadă
cum soarele privește înapoi către ea
chiar în timp ce apusul îi străpunge epiderma de căldură.

*

locul extraterestrei este oriunde, dar nu aici.
în niciun aici. acasă al ei s-a mutat,
din cauza zborului său nemulțumit,
într-un orizont destrămat precum cuibul rândunicii.

un departe ce mai poate doar
să șoptească.

*

ea aude prin piele.
aude doar când o doare.

aude ecoul morții
din dor de casă.

aude proprii pași
care deja au pornit
la drum.

execuția

pe holul steril

către sala unde poposesc atâția nefericiți

în drumul spre locul unde poveștile lor devin stele

și visurile, luni noi din care nu se vede nimic,

pășesc și eu - cu demnitate, pentru că meriți

tu, cel care mi-ai arătat

explozia de înfloriri care poate fi viața,

să plătesc scump păcatul capital

de a mă fi născut greșit,

roz bombon cu pete de negru în lumea asta de griuri.

prețul universal: un singur pas și apoi nici un altul.

vino, iubite, și rupe din mine

această ultimă înțelepciune-

singura petală da pe care ți-o pot oferi

sufocată între umbrele noastre și rușinea mea.

rapsodia unei insule

vreau să prind clipele nărăvaşe din zbor.

să le sucesc gâtul. să le curm zumzetul

care mă trage pe unda unui sunet

tot mai departe de tine, cu fiecare hertz.

mi-am pierdut capul în gravitaţie

ca într-un ciorchine de nori.

astăzi mă plimb pe malul unei singure lacrimi

în aşteptarea celui mai spectaculos tsunami

între picăturile căruia te voi mai vedea numai pe tine,

neînfricatul

care mi-ai primit sufletul pe cale de dispariţie

în adâncul ochilor tăi.

textura unui singur pas

în pragul amintirii

mă împiedic

de o mare

de sunete albe

între care limbii mele de plumb

îi este groază și-i este gheață

să înoate.

*

stelele țineau doar de frig

decorului cu zăpadă

și cu urme de sânge

și fără moș crăciun.

stelele acelea nu au lumină proprie-

doar câte un curcubeu

zâmbit de către soarele cu dinți de ploaie

se ghicea, din când în când,

pe fereastra vindecată definitiv

de transparență.

*

acum are gust de noapte cu cofeină

și lacrimi care să îi țină lui locul cald.

mâine se îngustează. dispare în ceață.

se fragmentează în fâșii de ieri

ca o canadiană uzată înainte să ți se fi potrivit.

*

în pragul amintirii, mă închin

la tavan, să fie la înălțimea

norilor țesuți de sufletul lui proaspăt

pentru capul meu greu, prea obișnuit cu rugina.

vreau să-mi ştii iubirea de frică.

vreau să-mi ştii iubirea de frică -

a zdrobit în clasament

coloana infinitului ca pe un licurici.

iubirea mea pentru tine

a aterizat pe soare şi nu s-a lăsat alungată

de cearta pe viaţă şi pe moarte cu focul.

vreau să-mi ştii iubirea de frică -

precum o fantomă, te va urma

pe cotloanele lungi ale pierderii, chiar când te prefaci

în zmeu invincibil şi o ignori.

te va ţine de mână când aerul ţi se înnoadă în gât.

îţi va spune poveşti de trezit adulţii,

d-alea de ţi se face părul măciucă-n cap: cu lumină,

finaluri sănătoase şi răni care se iau cu săpun

de pe pielea uimită a trecutului

când le împarţi la doi şi vezi că era un mit că "dă cu rest".

vreau să-mi ştii iubirea pe de rost -

particula dumnezeu

care ţi se plimbă încăpăţânată prin vene

încălcând legile fizicii,                                        

înflorind în noi universuri

pe solul fertil al inimii tale

când te aştepţi mai puţin -

misiune de recuperare cu dig și disperare

vreau să construiesc un dig

să nu mai curgă zilele între noi

ca un fluviu care te fură

prea rapid; nopțile îmi înnoadă

brațele, soarele îmi împachetează

picioarele într-un sicriu etanș

de emoție returnată fără succes

expeditorului-

așa nu se poate înota.

așa iau naștere inundațiile

din pântecul apei vii care erai

când ne-am cunoscut dincolo de cuvinte-

tot dincolo de cuvinte

mă transform într-o insulă de pungi din plastic.

poluez viitorul fără tine. pești multicolori

mor în mine

pentru că au degustat deliciul toxic

și mai vor.

digul ăsta ar ține doar

de valuri de timp ca de mâna unei domnișoare temătoare.

nu trebuie să abroge legea entropiei.

nu trebuie să mai salveze vieți, nu de fiecare dată.

trebuie doar să vegheze în continuare

ultimul foc mic din inima mea.

deconfuzie cu bisturiu şi natură moartă

paşii tăi

rup aerul în mine.

paşii tăi repezi

îmi amorţesc inima.

paşii tăi repezi

care mă aleargă

spre uşa de ieşire

din viaţa ta

şterg soarele

de pe asfaltul

măruntaielor mele

şi scriu în loc

cu cretă de ceaţă

întrebări cum ar fi -

ce ecou are castelul

în ruinele sale?

cine se va trezi mâine

în patul meu,

cine va îndrăzni să se bucure

de răsărit, cu ochi uscaţi

căci în piept îi bate inima mea?

eu voi fi noua chemare.

sirena al cărei cântec

taie unde bisturiul ezită.

umbra ai cărei paşi

adulţi şi sănătoşi

vor decolora viitorul

în grabă spre serviciu

prin parcul în care cândva

 o copilă îşi scosese ochii

de frică

şi cu ei desenase soarele

unde ea nu ar fi trebuit să vadă

nici măcar urmele de întuneric.