Sunday, December 31, 2017

finalul face ficţiunea

sunt poveşti cu asemenea final
încât nu merită să le scrii.

hârtia - sevă vărsată în van,
puţin mai uscată sub fiecare cuvânt al tău -
nu merită umilinţa de a fi trădată de tine
aşa cum pe tine te-au muşcat de inimă

spectacolul apusurilor oranj,
îmbrăţişările strânse ca nişte timbre
menite să se învechească
şi să valoreze prea mult
sau omagiul pe care ai reuşit să îl aduci
pentru a onora un trecut decăzut
prin nobleţea liniştii tale ori prin blândeţea vocii.

urât de frumuseţe, ăsta e finalul,
iar călătoria - cu tot ce ai învăţat,
cu tot ce te-ai bucurat, cu tot ce ai renunţat,
cu toată iubirea şi cu toată fiinţa -
aici a adus.

aici - un nicăieri în care se aruncă vise
care ar fi trebuit avortate,
doar că, în inconştienţa ochilor tăi repezi, extremişti,
le-ai confundat cu însăşi doamna realitate.


descunoaştere

poveştile altora se desenează în cretă
pe măruntaielor celei ce se scurge din sine -
altfel s-ar dezintegra până şi praful stelar
din care s-a născut ca într-o zi să poată muri.

nu, i s-ar deşira moartea la fel cum i s-a descusut viaţa
şi ar rămâne gol în ea dumnezeu, cu rânjet de călău
şi pseudonim de laş.

poveştile altora îi umplu gâtlejul de culori
ca ea să poată pasa mingea de foc unor eroi.

respiră.
încă o dată. doar o dată. de fiecare dată doar încă o dată.

măcar ceva să se contureze pe istoria
care i s-a decolorat de la ninsoarea acidă,
dacă tot nu îşi mai poate umple gura
de zâmbet zemos, de tăcere şi de împreună.


Friday, December 29, 2017

funcţia sintactică a cuvintelor scut

pe pielea cuvintelor scut
se află atelierul de inimi artificiale -
aceste opere de artă nu se frâng
în zborul lor dinspre sine spre altul.

sunt metafore meşteşugite
care se gudură pe lângă picioarele din hârtie
ale arborilor centenari învinşi.
sunt vorbe curgătoare, menite să flateze
sau să ucidă soarele din ochii celuilalt.

*

în spatele cuvintelor scut

stă tolănit, imperturbabil

semnul întrebării

meditând

în hăul dintre nu înţeleg şi nu suport

peste carnea sfâşiată a trecutului

fâşii de iubire crudă se coc neiertat de încet la căldura lunii

în spatele cuvintelor scut

fiecare notă muzicală este îmblânzirea unui geamăt

orbecăind pe cărarea înainte spre viaţă



poezie începută în vis

văd că tu nu eşti miez de stea.
eşti miez de pământ înflorit în mâna mea.

pe mâna mea ca un mugure de gând despre altcineva,
din degete cresc unghii de iubire pe care le tai şi le dăruiesc
prafului din care tu te-ai născut. unde suntem surori.
acolo strălucesc bălţile aruncate de ploaie
ca nişte zaruri ce hotărăsc destinul fiecăreia
doar pentru o zi. apoi rămâne să ne ridicâm
în vârful de rouă al degetelor, bipede şi nedreptăţile,
şi vom face ordine între pietrele pe care mai devreme
nu le văzuserăm.



Monday, December 25, 2017

[fără titlu]

plus sau minus
este o chestiune de doctrină.

cu inima trează, nu poţi
separa tăciunele nopţii
de iubirea salvatoare a stelelor.

*

am întins un an ca pe o bandă de elastic.
am pus funde pe alocuri -
dar nu peste rupturi.
am întâlnit însuşi focul faţă în faţă
şi m-am înfruptat din carnea lui de lumină.

alte dăţi - la fel de multe -
am încălcat legile.
am făcut dragoste cu moartea
precum o amantă abuzivă la care te întorci de fiecare dată
pentru că nu ai cunoscut niciodată pe altcineva
mai fidel.

*

am suferit de friguri
în braţele unui coşmar
transformat în realitate
doar ca să mă poată cuprinde
între imaginile lui de gheaţă
care nu ştie când să se topească

şi am învelit copilul inocent dintre coastele mele
cu amintiri transformându-se spontan în tril de ciocârlie.
l-am sărutat pe frunte cu buzele lunii
înainte să ajungă la vârsta fricii de întuneric.
doamne, cât l-a cântat universul pe acest mugure de iubire!
s-au auzit ecouri până în miezul pământului
ca sâmburele cald de voce din pântecul mamei.

*

plus sau minus -
orice alegere, orice titlu
dat vieţii ca unui roman de duzină
nu face decât să strâmteze
spaţiul de respiraţii şi răzgândiri şi iubiri zig-zag
conturat oricum atât de plăpând
de cratima dintre uter şi mormânt. 

Friday, December 22, 2017

înţelepciunea morţii

respir,
construită din nimic şi multe straturi de ceva peste.

 *

totul în viaţă se mişcă.
totul din moarte străluceşte.

*

te privesc prin spuma de şampanie a trecutului:
pari mai luminat decât te ştiam
între braţele mele de pământ
şi cuvintele de vrăjitoare amatoare.

*

fiecare clipă când respirăm
este măruntă. uşor de înlocuit
cu altă clipă când respirăm.

golul din piept, ticăitul din cap,
împlinirea din gâtlej şi fluturii din stomac
se acoperă oricum mereu
cu o pătură de prudenţă -

nimeni nu observă diferenţa.

***

cel care a plecat, fură belşugul de senzaţii.
atunci vezi. atunci te arunci la picioarele iubirii mute
pentru că nu te mai recunoşti în vocea ei de velur -

îţi recunoşti doar umbra care i-a pus o mână de întuneric peste gură
într-o zi când vă era prea greu să vă uitaţi împreună în oglindă.

lumina era a celuilalt, îţi spui atunci.
nu e nimic în mine care să cheme porumbeii de lumină.
- aşa te uiţi pe tine cel îmbogăţit de împreună,
lăsând să-ţi cadă din mâna muncită
firimiturile de compasiune proaspătă.

*

uiţi cine. uiţi că. eşti
emoţie mereu în construcţie
aşa că pui mereu straturi de ceva care să semene cu lumina
peste vulnerabilitatea vidului care erai când ţineai
- inimă, nu minte.

*

respiră ...


Thursday, December 21, 2017

homo effervescens





ţi-a luat o lună de lumină
să devii efervescent.

fiecare moleculă din esenţa ta
îmi transformă agonia curgătoare în poezie
şi oceanul îngheţat din mine
este acum soare -

soare asfinţit.
soare ca o lămâie, de ţi se face orizontul pungă.
soare cât un ac de vis pe care l-am scăpat în cer
şi încă nu am crescut destul de mult să ajung singură la el -

s o a r e .

*

doctor jekyll mi-a făcut transplant din căldura ta

şi palmele mele umede îşi pronunţă acum sângele
limpede
la fel cum dinţii-mi dansează tango cu numele tău.

*

hyde este domn.

politicos,
citeşte un roman poliţist
în sala de aşteptare
din măduva oaselor mele surde

pentru că fiecare atom din tine m-a transformat
şi simt uneori noaptea cum mi se târăşte pe sub piele,
căutând timpul cel mai fertil
pentru a îmi izbi coastele una de alta,
să mă cutremur ca o insulă ce sunt

de arta ireproşabilă cu care ai săpat
morminte în mine
ca nişte răni deschise, aburinde a
speranţă necoaptă
ca eu să torn aur pur în ele,
să construiesc
statui. eroi. iubire.

*

iartă-mă
dacă tratamentul cu praf de pe sufletul tău
este pseudoştiinţific, imoral şi are efecte secundare.

este ultimul loc în care mai caut
cheia inimii tale, să deschid
muzica din mine.

*

cel puţin este o soartă croită mai solid
decât dizolvarea
căreia credeam că îi căzusem pradă
când tu erai doar homo sapiens
şi eu eram explozibil ieftin în mâinile tale.














21 decembrie 2017
Credit foto: Adrian Cosma

Friday, December 15, 2017

limpezire





limpede nu înseamnă uşor
ca un curent de aer
prin care îţi curg braţele
înot, fără efort.

*

seninătatea cerului
invită ochii la dans
cu propria mortalitate -

domnii mei dragi
de ţărână transparentă,
acceptaţi această scufundare
în lumină cancerigenă?
puteţi voi conţine orbirea,
continuând să vedeţi
dincolo de ostilitatea soarelui?

*

nu există trepte spre vindecare.

doar şerpi  veninoşi din piatră
pe care îi pot îmblânzi
cu timpul unghiilor mele rupte,
iluziilor uzate până ajung să se vadă prin ele
şi cu biciul de iubire catifelată
al adevărului din inima mea afonă.

spre vindecare nu se urcă.

vindecarea este o peşteră
lungă, cu sol denivelat
şi înţelepciune cristalizată
pe tavanul jilav al creierului
curgând picătură cu picătură
sub tălpi slăbite de singurătate
până când, dacă suport
zgârieturile şi bătăturile
şi găurile de sens sub picioare,
se formează fundaţia solidă
pe care mă pot reconstrui
fără diamante.

în vindecare nu se plonjează
de la trambulina cuvintelor
direct în uterul de emoţie al vidului -
se încearcă marea cu degetul,
se fac teste alergologice
şi vaccin împotriva amorţelii.
se păşeşte pe vârfurile
degetelor de la mâini
în ritmul anotimpurilor interioare,
se tună şi se toarnă cu găleata uneori

până când se îmbată omul de verde şi de viaţă.

*

limpede nu înseamnă uşor.

limpede este miezul de acasă
solid într-o zi când cerul plânge nostalgic:

limpede este cel care, desculţ ,
savurează mirosul ploii.










Foto credit: Adrian Cosma

Monday, December 11, 2017

rupturi



foc


artificii


înflorit


infinit


revărsând


dincolodecer


îmbrățișați


nemurire


mit


cenușă


phoenix


eu meditând


respir


o sngură nară


incompletă


dar sunt!

Sunday, December 3, 2017

cu premeditare!

rod cărți una după alta
cu incisivi de foc,
doar să nu mai fie pagini necitite
între care să te caut ...

Friday, December 1, 2017

nu am plecat.

eu nu am plecat din marsupiul pământului -
doar plăcile tectonice ţipau una la alta
şi m-am degradat până am ajuns sunet alb.
                         am nenorocit liniştea cerând dreptate
                                                                                      ca şi cum dreptatea ar fi fost apă
                                                                                      ca şi cum aveam dreptul

                  şi nu pun punct după finalul propoziţiei

nu că ar fi corect


eu nu am plecat
din pântecul căprioarei 
                                                                    doar că lupul era flămând, săracul
                                                                    doar că a sfâşiat căldura mamei
şi eu eram încă înăuntru
- o viaţă necoaptă -
- o incoerenţă relativ luminoasă -
surpriza neplăcută la gust din oul kinder


eu nu am plecat din sufletul tău
ci am lăsat urme de noroi care nu se şterg
- sol fertil unde să înflorească multe iubiri
ca nişte strigăte de ajutor cărora le vei răspunde
mai coerent -
dar tot noroi se cheamă urmele incurabile pe care le-am lăsat
la tine în gât, trecând pragul vocii tale fără să mă descalţ;


eu nu am plecat din puzzle -
doar am rătăcit piesele
doar am rupt filmul
chiar în punctul culminant
când ni se nuanţau ţipetele
şi deveneam şoapte
                                                                  şi poate aveam o şansă să nu mai scriu poeme
                                                                             boeme, la diateza pasivă


nu am plecat
doar am con--si-de-rat
că respiraţia e o figură de stil răsuflată
aşa că  eu nu am plecat -
doar că nu mai sunt eu 

Saturday, November 25, 2017

pe tărâmul așteptării

pe tărâmul așteptării
clipele sunt elastice.

exiști atunci și acolo
până când se va contracta lumea
destul cât să ajungi
măcar la un ciorchine de speranță acră
în imperiul lui aici și acum.

constelațiile, vai! constelațiile
ți se șterg din suflet
- sau cel puțin așa pare -
pentru că pe ferestrele tale
a plouat prea mult.
a plouat acid din izvorul de iubire
și nu mai știi de unde să iei apă vie
în lumea ta moartă.

pe tărâmul așteptării
crezi în superstiții:
ziua de mâine. nume de străini.
cărți confundate cu gramatica realității.

trebuie să crezi
pentru că altfel nici un nebun nu ar sări
peste hăul care este
tabla asta de șah pe dragoste și pe scârbă
între disperare și strigăt de ajutor.

portretul extraterestrei

iat-o! invizibilă,
se împiedică de sunete microscopice.

locuia într-un castel de iubire,
dar ajunsă pe pământ, al șaptetea val al vieții
i l-a făcut țăndări de spumă. surprinsă,
s-a privit în oglinda cerului, ca un ocean secat.

aproape a crezut că se transformase
într-un om defect între oameni defecți.

*

are coarne de fier
prin care simte mirosul de indiferență
al ceții.

bolnavă de gravitație, acum -
ea atrage alte lumi numai în doze mici.
nu dă dependență.

rozul său înnăscut s-a dovedit
a nu fi incurabil. doar un moft al fotonilor.

*

îi curg bale de mătase. și le trage din gâtlej
ca pe niște urlete-avortoni.

le face cadou pământenilor
crezând că aceștia îi vor putea desluși,
printre hieroglife și ani lumină,
sacrificiul din dragoste
ascuns între celulele de foc și picăturile de dezgust.

*

extraterestra vede prin păr.
recunoaște inima omului drag prin fire albe, pietre funerare
și puncte în care celălalt a rupt tăcerea, a spart regulile,
a ucis universul pentru ca să vadă
cum soarele privește înapoi către ea
chiar în timp ce apusul îi străpunge epiderma de căldură.

*

locul extraterestrei este oriunde, dar nu aici.
în niciun aici. acasă al ei s-a mutat,
din cauza zborului său nemulțumit,
într-un orizont destrămat precum cuibul rândunicii.

un departe ce mai poate doar
să șoptească.

*

ea aude prin piele.
aude doar când o doare.

aude ecoul morții
din dor de casă.

aude proprii pași
care deja au pornit
la drum.

Sunday, November 19, 2017

execuția

pe holul steril
către sala unde poposesc atâția nefericiți
în drumul spre locul unde poveștile lor devin stele
și visurile, luni noi din care nu se vede nimic,
pășesc și eu - cu demnitate, pentru că meriți

tu, cel care mi-ai arătat
explozia de înfloriri care poate fi viața,
să plătesc scump păcatul capital
de a mă fi născut greșit,
roz bombon cu pete de negru în lumea asta de griuri.

prețul universal: un singur pas și apoi nici un altul.

vino, iubite, și rupe din mine
această ultimă înțelepciune-
singura petală da pe care ți-o pot oferi
sufocată între umbrele noastre și rușinea mea.

Thursday, November 16, 2017

rapsodia unei insule

vreau să prind clipele nărăvaşe din zbor.
să le sucesc gâtul. să le curm zumzetul
care mă trage pe unda unui sunet
tot mai departe de tine, cu fiecare hertz.

mi-am pierdut capul în gravitaţie
ca într-un ciorchine de nori.
astăzi mă plimb pe malul unei singure lacrimi
în aşteptarea celui mai spectaculos tsunami
între picăturile căruia te voi mai vedea numai pe tine,
neînfricatul
care mi-ai primit sufletul pe cale de dispariţie
în adâncul ochilor tăi.


Tuesday, November 14, 2017

ultima poezie



călău cu halou, asta ești,
un iluminat în gaura neagră din stomacul meu.
fiindcă ții la mine ca la propriile artere îmbrățișându-te din interior,
te ții de mârșăvii – cum ar fi blasfemia asta de ne(de)scris,
auzi tu! mi-ai șters limba în care îmi scriam
toate poeziile și toate speranțele.

mă provoci
tu, cel mai iubitor toreador, să mă transform în maiom decât omul care eram:
să iau o mână de cenușă – care mi-a fost inimă cât te-am iubit doar în metafore și-n zeci de minute –
și să creez din ea o limbă nouă. să îmi imaginez eu cu sufletul meu de secundă invalidă
urmași care vor fi colonizat alte galaxii și universuri paralele, peste milioane de ani,
specii de căldură care emană muzică prin toți porii în loc să moară,
să îmi alungesc lumina ca și cum aș fi un elastic și să caut în ochii celor nenăscuți
un acasă infinit, înflorit din sămânța mică plantată de tine
acum șapte ani, când trăiam în altă emisferă și noaptea era polară
și, cu blândețe, tot tu, nelegiuit,
mi-ai adus pe buze primul strop de soare într-o primăvară -
și am învățat să îți dedic poezii în care număram bezna nopților
în ore, nu în luni.

Monday, November 13, 2017

textura unui singur pas



în pragul amintirii
mă împiedic

de o mare
de sunete albe

între care limbii mele de plumb
îi este groază și-i este gheață
să înoate.

*

stelele țineau doar de frig
decorului cu zăpadă
și cu urme de sânge
și fără moș crăciun.

stelele acelea nu au lumină proprie-

doar câte un curcubeu
zâmbit de către soarele cu dinți de ploaie
se ghicea, din când în când,
pe fereastra vindecată definitiv
de transparență.

*

acum are gust de noapte cu cofeină
și lacrimi care să îi țină lui locul cald.

mâine se îngustează. dispare în ceață.
se fragmentează în fâșii de ieri

ca o canadiană uzată înainte să ți se fi potrivit.

*

în pragul amintirii, mă închin
la tavan, să fie la înălțimea
norilor țesuți de sufletul lui proaspăt
pentru capul meu greu, prea obișnuit cu rugina.

Friday, November 10, 2017

vreau să-mi ştii iubirea de frică.



vreau să-mi ştii iubirea de frică -
a zdrobit în clasament
coloana infinitului ca pe un licurici.
iubirea mea pentru tine
a aterizat pe soare şi nu s-a lăsat alungată
de cearta pe viaţă şi pe moarte cu focul.

vreau să-mi ştii iubirea de frică -
precum o fantomă, te va urma
pe cotloanele lungi ale pierderii, chiar când te prefaci
în zmeu invincibil şi o ignori.
te va ţine de mână când aerul ţi se înnoadă în gât.
îţi va spune poveşti de trezit adulţii,
d-alea de ţi se face părul măciucă-n cap: cu lumină,
finaluri sănătoase şi răni care se iau cu săpun
de pe pielea uimită a trecutului
când le împarţi la doi şi vezi că era un mit că "dă cu rest".

vreau să-mi ştii iubirea pe de rost -
particula dumnezeu
care ţi se plimbă încăpăţânată prin vene
încălcând legile fizicii,                                        
înflorind în noi universuri
pe solul fertil al inimii tale
când te aştepţi mai puţin -