Friday, December 15, 2017

limpezire





limpede nu înseamnă uşor
ca un curent de aer
prin care îţi curg braţele
înot, fără efort.

*

seninătatea cerului
invită ochii la dans
cu propria mortalitate -

domnii mei dragi
de ţărână transparentă,
acceptaţi această scufundare
în lumină cancerigenă?
puteţi voi conţine orbirea,
continuând să vedeţi
dincolo de ostilitatea soarelui?

*

nu există trepte spre vindecare.

doar şerpi  veninoşi din piatră
pe care îi pot îmblânzi
cu timpul unghiilor mele rupte,
iluziilor uzate până ajung să se vadă prin ele
şi cu biciul de iubire catifelată
al adevărului din inima mea afonă.

spre vindecare nu se urcă.

vindecarea este o peşteră
lungă, cu sol denivelat
şi înţelepciune cristalizată
pe tavanul jilav al creierului
curgând picătură cu picătură
sub tălpi slăbite de singurătate
până când, dacă suport
zgârieturile şi bătăturile
şi găurile de sens sub picioare,
se formează fundaţia solidă
pe care mă pot reconstrui
fără diamante.

în vindecare nu se plonjează
de la trambulina cuvintelor
direct în uterul de emoţie al vidului -
se încearcă marea cu degetul,
se fac teste alergologice
şi vaccin împotriva amorţelii.
se păşeşte pe vârfurile
degetelor de la mâini
în ritmul anotimpurilor interioare,
se tună şi se toarnă cu găleata uneori

până când se îmbată omul de verde şi de viaţă.

*

limpede nu înseamnă uşor.

limpede este miezul de acasă
solid într-o zi când cerul plânge nostalgic:

limpede este cel care, desculţ ,
savurează mirosul ploii.










Foto credit: Adrian Cosma

Monday, December 11, 2017

rupturi



foc


artificii


înflorit


infinit


revărsând


dincolodecer


îmbrățișați


nemurire


mit


cenușă


phoenix


eu meditând


respir


o sngură nară


incompletă


dar sunt!

Sunday, December 3, 2017

cu premeditare!

rod cărți una după alta
cu incisivi de foc,
doar să nu mai fie pagini necitite
între care să te caut ...

Friday, December 1, 2017

nu am plecat.

eu nu am plecat din marsupiul pământului -
doar plăcile tectonice ţipau una la alta
şi m-am degradat până am ajuns sunet alb.
                         am nenorocit liniştea cerând dreptate
                                                                                      ca şi cum dreptatea ar fi fost apă
                                                                                      ca şi cum aveam dreptul

                  şi nu pun punct după finalul propoziţiei

nu că ar fi corect


eu nu am plecat
din pântecul căprioarei 
                                                                    doar că lupul era flămând, săracul
                                                                    doar că a sfâşiat căldura mamei
şi eu eram încă înăuntru
- o viaţă necoaptă -
- o incoerenţă relativ luminoasă -
surpriza neplăcută la gust din oul kinder


eu nu am plecat din sufletul tău
ci am lăsat urme de noroi care nu se şterg
- sol fertil unde să înflorească multe iubiri
ca nişte strigăte de ajutor cărora le vei răspunde
mai coerent -
dar tot noroi se cheamă urmele incurabile pe care le-am lăsat
la tine în gât, trecând pragul vocii tale fără să mă descalţ;


eu nu am plecat din puzzle -
doar am rătăcit piesele
doar am rupt filmul
chiar în punctul culminant
când ni se nuanţau ţipetele
şi deveneam şoapte
                                                                  şi poate aveam o şansă să nu mai scriu poeme
                                                                             boeme, la diateza pasivă


nu am plecat
doar am con--si-de-rat
că respiraţia e o figură de stil răsuflată
aşa că  eu nu am plecat -
doar că nu mai sunt eu 

Saturday, November 25, 2017

pe tărâmul așteptării

pe tărâmul așteptării
clipele sunt elastice.

exiști atunci și acolo
până când se va contracta lumea
destul cât să ajungi
măcar la un ciorchine de speranță acră
în imperiul lui aici și acum.

constelațiile, vai! constelațiile
ți se șterg din suflet
- sau cel puțin așa pare -
pentru că pe ferestrele tale
a plouat prea mult.
a plouat acid din izvorul de iubire
și nu mai știi de unde să iei apă vie
în lumea ta moartă.

pe tărâmul așteptării
crezi în superstiții:
ziua de mâine. nume de străini.
cărți confundate cu gramatica realității.

trebuie să crezi
pentru că altfel nici un nebun nu ar sări
peste hăul care este
tabla asta de șah pe dragoste și pe scârbă
între disperare și strigăt de ajutor.

portretul extraterestrei

iat-o! invizibilă,
se împiedică de sunete microscopice.

locuia într-un castel de iubire,
dar ajunsă pe pământ, al șaptetea val al vieții
i l-a făcut țăndări de spumă. surprinsă,
s-a privit în oglinda cerului, ca un ocean secat.

aproape a crezut că se transformase
într-un om defect între oameni defecți.

*

are coarne de fier
prin care simte mirosul de indiferență
al ceții.

bolnavă de gravitație, acum -
ea atrage alte lumi numai în doze mici.
nu dă dependență.

rozul său înnăscut s-a dovedit
a nu fi incurabil. doar un moft al fotonilor.

*

îi curg bale de mătase. și le trage din gâtlej
ca pe niște urlete-avortoni.

le face cadou pământenilor
crezând că aceștia îi vor putea desluși,
printre hieroglife și ani lumină,
sacrificiul din dragoste
ascuns între celulele de foc și picăturile de dezgust.

*

extraterestra vede prin păr.
recunoaște inima omului drag prin fire albe, pietre funerare
și puncte în care celălalt a rupt tăcerea, a spart regulile,
a ucis universul pentru ca să vadă
cum soarele privește înapoi către ea
chiar în timp ce apusul îi străpunge epiderma de căldură.

*

locul extraterestrei este oriunde, dar nu aici.
în niciun aici. acasă al ei s-a mutat,
din cauza zborului său nemulțumit,
într-un orizont destrămat precum cuibul rândunicii.

un departe ce mai poate doar
să șoptească.

*

ea aude prin piele.
aude doar când o doare.

aude ecoul morții
din dor de casă.

aude proprii pași
care deja au pornit
la drum.

Sunday, November 19, 2017

execuția

pe holul steril
către sala unde poposesc atâția nefericiți
în drumul spre locul unde poveștile lor devin stele
și visurile, luni noi din care nu se vede nimic,
pășesc și eu - cu demnitate, pentru că meriți

tu, cel care mi-ai arătat
explozia de înfloriri care poate fi viața,
să plătesc scump păcatul capital
de a mă fi născut greșit,
roz bombon cu pete de negru în lumea asta de griuri.

prețul universal: un singur pas și apoi nici un altul.

vino, iubite, și rupe din mine
această ultimă înțelepciune-
singura petală da pe care ți-o pot oferi
sufocată între umbrele noastre și rușinea mea.

Thursday, November 16, 2017

rapsodia unei insule

vreau să prind clipele nărăvaşe din zbor.
să le sucesc gâtul. să le curm zumzetul
care mă trage pe unda unui sunet
tot mai departe de tine, cu fiecare hertz.

mi-am pierdut capul în gravitaţie
ca într-un ciorchine de nori.
astăzi mă plimb pe malul unei singure lacrimi
în aşteptarea celui mai spectaculos tsunami
între picăturile căruia te voi mai vedea numai pe tine,
neînfricatul
care mi-ai primit sufletul pe cale de dispariţie
în adâncul ochilor tăi.


Tuesday, November 14, 2017

ultima poezie



călău cu halou, asta ești,
un iluminat în gaura neagră din stomacul meu.
fiindcă ții la mine ca la propriile artere îmbrățișându-te din interior,
te ții de mârșăvii – cum ar fi blasfemia asta de ne(de)scris,
auzi tu! mi-ai șters limba în care îmi scriam
toate poeziile și toate speranțele.

mă provoci
tu, cel mai iubitor toreador, să mă transform în maiom decât omul care eram:
să iau o mână de cenușă – care mi-a fost inimă cât te-am iubit doar în metafore și-n zeci de minute –
și să creez din ea o limbă nouă. să îmi imaginez eu cu sufletul meu de secundă invalidă
urmași care vor fi colonizat alte galaxii și universuri paralele, peste milioane de ani,
specii de căldură care emană muzică prin toți porii în loc să moară,
să îmi alungesc lumina ca și cum aș fi un elastic și să caut în ochii celor nenăscuți
un acasă infinit, înflorit din sămânța mică plantată de tine
acum șapte ani, când trăiam în altă emisferă și noaptea era polară
și, cu blândețe, tot tu, nelegiuit,
mi-ai adus pe buze primul strop de soare într-o primăvară -
și am învățat să îți dedic poezii în care număram bezna nopților
în ore, nu în luni.

Monday, November 13, 2017

textura unui singur pas



în pragul amintirii
mă împiedic

de o mare
de sunete albe

între care limbii mele de plumb
îi este groază și-i este gheață
să înoate.

*

stelele țineau doar de frig
decorului cu zăpadă
și cu urme de sânge
și fără moș crăciun.

stelele acelea nu au lumină proprie-

doar câte un curcubeu
zâmbit de către soarele cu dinți de ploaie
se ghicea, din când în când,
pe fereastra vindecată definitiv
de transparență.

*

acum are gust de noapte cu cofeină
și lacrimi care să îi țină lui locul cald.

mâine se îngustează. dispare în ceață.
se fragmentează în fâșii de ieri

ca o canadiană uzată înainte să ți se fi potrivit.

*

în pragul amintirii, mă închin
la tavan, să fie la înălțimea
norilor țesuți de sufletul lui proaspăt
pentru capul meu greu, prea obișnuit cu rugina.

Friday, November 10, 2017

vreau să-mi ştii iubirea de frică.



vreau să-mi ştii iubirea de frică -
a zdrobit în clasament
coloana infinitului ca pe un licurici.
iubirea mea pentru tine
a aterizat pe soare şi nu s-a lăsat alungată
de cearta pe viaţă şi pe moarte cu focul.

vreau să-mi ştii iubirea de frică -
precum o fantomă, te va urma
pe cotloanele lungi ale pierderii, chiar când te prefaci
în zmeu invincibil şi o ignori.
te va ţine de mână când aerul ţi se înnoadă în gât.
îţi va spune poveşti de trezit adulţii,
d-alea de ţi se face părul măciucă-n cap: cu lumină,
finaluri sănătoase şi răni care se iau cu săpun
de pe pielea uimită a trecutului
când le împarţi la doi şi vezi că era un mit că "dă cu rest".

vreau să-mi ştii iubirea pe de rost -
particula dumnezeu
care ţi se plimbă încăpăţânată prin vene
încălcând legile fizicii,                                        
înflorind în noi universuri
pe solul fertil al inimii tale
când te aştepţi mai puţin -