şi din soarele care a răsărit din nou
de prea multe ori
şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu
şi din muntele care a rămas de piatră
s-a născut seceta.
Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,
mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor
mereu la fel de schimbător.
Aşa se face
că m-am obişnuit cu buzele uscate,
că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte
din mine.
Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară
ca de o herghelie de cai-fantezie
urcând la galop pe pereţii interiori
ai inimii mele care nu se mai ştie
întreagă
de atâta timp.
Mi-e dor măcar să mă ardă setea.
Astăzi observ cum s-au stins stele în mine
când mi-am permis să adorm pentru o clipă
şi să visez altceva decât pe tine
când visul rămăsese singurul loc
în care aveai ecou şi umbră.
