Implozia

Într-o zi, într-un glob de zăpadă
a erupt Vulcanul. I-a curs lava
pe coapsele de piatră
plămădite din plastic.
Au rămas urșii de jucărie
fără respirație, îngropați în minciună.
S-au topit brazii în miros de cauciuc ars
și dor de o pădure în care niciodată
nu și-au avut rădăcinile.
Fumul s-a înnegrit de zare strâmtă
și de prea multe cărți groase
pe care a trebuit să le țină deschise.
Fulgii de zăpadă creponată dansează sfâșiați
în toate direcțiile. O coreografie albă.

Bula de plexiglas nu se sparge
chiar dacă înăuntrul ei
se sfârșește lumea.

nerostit

miroase a zăpadă.
a dor de brad înveșmântat în căldură
de familie prea mare într-o cameră prea mică,
globuri strălucitoare, cadouri de plastic.
pământul răcnește sub picioare.
miroase a imaculat crăiasa zăpezii
dintr-o copilărie care s-a terminat când nu eram atentă
și îmi spun că măcar
când își va fi aranjat toate straturile maiestuoase de gheață,
ghirlande, sărbători, vin fiert cu scorțișoară
și frig
asortat cu o căldură interioară,
tu vei fi deja la loc de cinste.
ea, pretutindeni în jurul tău.
învelit în zăpadă. tot crăciunul
se odihnește în tine

și tu, în mine.

e destul loc anul ăsta.
e destul frig.
o să mă aprind ca un cărbune.

visare împreună cu Omul de zăpadă

oare ce poți simți
cu o inimă de zăpadă?

*

ai rădăcini în rai, dar ai
căzut ca un pui
de stea căzătoare
care nu a apucat să învețe
să împlinească dorințe.

*

oare îți dai seama
că totul se învârte
în jurul tău?

sau poate ești atât de ferm
înfipt în ghearele frigului
din care te-ai născut,
încât ți-e alb de toate?

*

doar crengile copacilor,
blocuri mărunte în zare
și ochii tăi.

nu există gri.

ți-au tăiat și nasul
cu care simțeai miros de iubire
înainte de a fi înțeles că
venea de la tine.

*

tot universul se naște din tine.

*

revenim mereu în același vis
mai copți, mai nuzi -

idila dintre noi și frigul
pe care l-am inventat împreună
mi se conturează în ochi.

o lacrimă fierbinte.

iubirea mea răsfățată
te topește.

*

e cutremur în mine -
se dărâmă soarele;
între ruine, alunecă
un fulg de nea

iar eu întrezăresc în el
inima ta de zăpadă.



Foto: "The Snowman's Dream" de Raluca Dinescu

calea de mijloc

când pasărea trebuie să migreze
dar nu-i iese zborul din pene,

ce-i de făcut?

se consolează cu ceaţa
sau măcar cu un nor
mai călător decât ea

şi când vine zăpada,
îşi spune că albul ei spumos
seamănă cu norul călător
sau măcar cu un cotor de nor

şi când îi cucereşte inima Iarna,
joacă scrabble cu frigul.
îl invită la un vin fiert şi-un vis prăjit.

îşi preface amorţeala în acasă -

aşa nu va mai trebui niciodată
nici să migreze, nici să moară,
nici să zboare şi nici să trăiască.

peisaj de martie cu păsări migratoare

păsările migratoare
şi-au făcut cuib în cer
din pene de nor. cu ochii lor mici
nu au văzut prin ceaţa viitorului
cum li se rupe acest acasă sfânt
în mii de firimituri de iarnă

şi copacul care le învăţase
arta zborului,
acum găzduieşte
cântecul altcuiva
mai murdar de vocea pământului,
mai înzăpezibil,
mai riscant de
melodios.

“aşa jucărie nu mai are nimeni”

copilul zdrenţăros
şi-a făcut culcuş în zăpadă
şi a învăţat să adoarmă
cu un minut mai devreme decât noaptea trecută
pe perna moale, umplută cu pene de lacrimă,
strângându-şi în braţe
uraganul din pluş,

avalanşă

am strâns, şuviţă de lumină cu şuviţă de lumină,
un bulgăre de foc în sufletul meu -
cade peste mine, deşirat ca un ghem
din ecoul vocii tale.

copiii mei
până la a o mie una generaţie
vor face oameni de zăpadă din scrum
şi le vor pune morcovi stricaţi drept nas
şi nu vor şti că, în lumea mea, nu ar fi trebuit să fie aşa
un chin să respiri.
ce înviorător este să mori
uneori.

avalanşa
de linişte fiartă în suc proipriu
mă îngroapă
în poziţie fetală
între pieptul tău şi inima ta
şi nu mai am loc de mine
şi nu mai am timp de altcineva
decât tine
şi mă înţeapă ochii
dinăuntrul orbitelor lor

dar m-am obişnuit cu gustul lacrimilor.
mi-e poftă de mine
fără nicio garanţie
că voi avea vreodată vreun alt gust.

paharul meu
pe jumătate plin sau pe jumătate gol
de tine
a fost oricum mormântul unei muşte
care nu ştia nici să înoate, nici să stea naibii pe tavan toată ziua
şi să se bucure de iulie şi de plimbarea în doi prin parc şi de râset
şi de faptul că nu te cunoştea pe tine.

povestea unui strop de apă murdară

fulgul de zăpadă
care a vrut cu orice preţ
să fie favorizat de
lumina cea mai lumină
a soarelui

se topeşte
de fericire.

*

anul ăsta avem
crăciun fără zăpadă.

transfer în trei acte

eşti omul meu de zăpadă
preferat -
îţi ofer primăvara inimii mele
şi îmi cad ţurţurii de la streaşina ochilor
când tu mi te topeşti în braţe.
te strâng şi mai tare, te răpesc
în sufletul meu tropical
să nu suferi de frig.

*

mă cred deşert
şi mizez pe o singură
picătură de apă.
ai zice că nu mi-e sete,
ci poate doar poftă
de moarte.

*

oare cum se face
că, în lumea mea
din nori frânţi,
orice două picături de apă
sunt identice
şi nu există doi fulgi de nea
la fel?
de ce merg desculţă iarna?
de ce am alergie la iarbă?
nu mai ştiu cum miroase
viaţa.

o lume din hârtie

ninge
cu fulgi
desprinşi din mine.

copacii
se roagǎ
propriilor fructe
pentru un strop de soare,
dragii de ei, însetaţii de
nimic.

au uitat
cǎ lumea asta
se clǎdeşte
din copaci morţi
ca seminţele cele mai mici
sǎ poatǎ conţine
viaţǎ.

facem dragoste
tǎcuţi
pe buzele crǎpate
ale morţii.
tu, amintirea, mǎ cerţi
cǎ mi-e poftǎ sǎ îţi uit
numele.
eu, iubirea, plâng pete de culoare
pastel
cǎ ţii sǎ facem totul ca la carte
şi mǎ iubeşti numai în poezia mea
de cernealǎ
care curge dintr-un nor timid
pe obrazul meu stâng.

îngheaţǎ florile
pe geamul prin care privim lumea.
parcǎ începe sǎ şi miroasǎ
a iarnǎ
fǎrǎ moş crǎciun. strǎluciri reci.
nu mai e loc de umbre.
nu mai e loc de
nimeni şi nimic.

parcǎ aşa se murea, nu cum fac eu,
impertinentǎ ca o zi prea lungǎ
de martie.

în lumea noastrǎ micǎ
din hârtie
cuceritǎ de vânt,
ningea.
dar te-am vǎzut pe tine
cum tremurai
în rezonanţǎ cu mine,
fǎcut din acelaşi tip de zǎpadǎ
îndoitǎ la colţuri
şi în momentul ǎla m-a apucat
dragostea de vârful degetelor,
m-a rǎsucit, m-a aruncat
departe de calamitatea asta naturalǎ;

fulgii desprinşi din mine
ţi i-am lipit ţie pe rǎni
şi, în mod straniu, mi-au ţinut de cald
pânǎ mi-am recâştigat curajul
sǎ cred în iulie
şi în fructe.

curând, dragǎ, curând voi arunca hârtia folositǎ la coş
şi-mi voi clǎdi viaţǎ nouǎ
cu gust de luminǎ
şi nu vom mai mirosi a noapte.

obrăznicie

ţi-am înzăpezit corpul
cu corpul meu
şi nu mai ai scăpare
decât dacă-mi dăruieşti
căldura ta, rază cu rază
în jurul umerilor mei
până mă topesc
şi curg
prin timp, prin mine,
dincolo de tine.
de la zâmbetul tău
contagios,
mă voi face primăvară.

viziune

troienele se potrivesc
la un joc de noroc
în alb şi negru
pe asfaltul imparţial.

soarele trişeazǎ.
miza scade la fiecare rundǎ.
abandonez
de parcǎ nu eu aş fi cea abandonatǎ

cu buzunarele goale
şi chinta royalǎ în inimǎ.

cine-ar fi crezut
cǎ s-ar topi o lume întreagǎ
de dragul tǎu?
cine-ar fi zis
cǎ se poate curge prin viaţǎ
atât de uşor?

ca un fulg de nea

dansul meu
este origami din nemişcare.

curg ireversibil,
o patǎ de sudoare
pe fruntea încruntatǎ
a cerului.

copacii din ochi
mi s-au golit
de luminǎ.

moş crǎciun
m-a pedepsit
sǎ nu mai fac
fructe.

eu sunt cristalul
care nu reuşeşte
nici mǎcar
sǎ se spargǎ;

am auzit din bǎtrâni,
ca o superstiţie,
cǎ în cel mai rǎu caz
mǎ voi topi
ca toţi ceilalţi
şi voi deveni una cu moartea.
eu şi asfaltul.
eu şi vara desenatǎ în cretǎ
care s-a şters demult.

mǎ mai recunoşti tu oare
printre ridurile astea de linişte
şi firele albe de pǎr?
mǎ mai vezi tu oare
pe mine cea vie
în cimitirul ǎsta cu apusuri în loc de pietre funerare
şi momente de reculegere în loc de suspine?

un fulg de nea, asta sunt.
nici mǎcar un nor
conştient cǎ nu a fost în viaţa lui
nimic mai mult decât o mânǎ de vapori cu trac.
nu, nici pomenealǎ!

sunt doar o firimiturǎ
de optimism condensat.
cu fiecare clipǎ, mǎ scurg
din ceea ce nu am fost niciodatǎ

şi, deşi nu sunt
iute sau cu direcţie precisǎ
ca o sǎgeatǎ,

simt presiunea
uşoarǎ ca umbra unei idei

sǎ cad la pǎmânt.

troiene de gând

ne-au rǎmas îmbrǎţişǎrile
înzǎpezite
pe drumul naţional
dintre mine şi tine
pavat cu obraji roşii.

acum tu eşti
cea mai frumoasǎ
statuie de gheaţǎ
cǎreia i-au sculptat ochii mei vreodatǎ
colţurile
periculos de ascuţite

şi eu mǎ deshidratez
blocatǎ în atâta apǎ
bunǎ numai sǎ şteargǎ
linia orizontului spre care tindeam
când am îndrǎznit sǎ pretind cǎ te-am cunoscut
pe tine.

jocul cu zǎpadǎ

mǎ îmbrac într-o rochie din promoroacǎ..

joci? întreb în limbajul semnelor,
iar când îmi faci un înger de zǎpadǎ
sǎ-mi ţinǎ de urât, mǎ mir

cum ştii sǎ-mi fii aşa drag
când cele şapte lacǎte ale buzelor mele
nu au lǎsat niciun cuvânt sǎ se strecoare
obraznic prin crǎpǎtura uşii.

dar viaţa mea
e clǎditǎ sǎ nu ţinǎ
la cǎldurǎ:

când îndrǎznesc
şi mǎ apropii
cu un zâmbet auriu
cusut pe faţǎ
special pentru tine,

mǎ înnod
ca şi cum ar fi un sacrilegiu
sǎ fim, pur şi simplu.

mi se topeşte îngeraşul de zǎpadǎ.

pânǎ şi lacrimile
mi le fierb
ca pe o poţiune magicǎ.

rǎmân goalǎ
eu cu ruşinea mea de copac
care îşi dǎ seama iarna
cǎ nu ţi-a dǎruit niciun fruct, niciodatǎ;
poate doar câte o cireaşǎ de sticlǎ
de la buticul de peste drum.

dar tot nu schimb
niciun gest din scenariu,
de parcǎ pânǎ şi tâlcul poveştii
ar fi îngheţat în mine.

cu ochii sclipitori de respingere
şi respiraţia pǎtatǎ de vânt,

mai întreb o datǎ
pe oricine are încǎ bunǎvoinţa
sǎ mǎ asculte:

joci?

bulgǎri de bucurie

uite
cum ning cuvintele
pe paginǎ
de ne umplem pânǎ la inimǎ.
strǎluceşte totul
atât de tare încât mǎ tem
sǎ priveşti cu ochiul liber
cum te iubesc.
uite,
s-au închis şcolile
şi bisericile şi bǎncile
pe foaia de hârtie,
norii au rǎmas muţi de uimire
deşi eu ştiu, ca un cadou secret de crǎciun,
cǎ mai e de nins, mai e mult,
atât de mult încât nu ştiu cum
se mai poate ninge în fulgi mǎrunţi.
uite
cât mǎ bucur de tine;
eu şi copiii îmbrǎcaţi în lânǎ groasǎ.
noi nu avem timp sǎ ne fie frig.
eu nu am loc de tine sǎ îmi fie
tulburǎtor de frig.
uite,
se şterge cerneala de atâta fericire
şi putem sǎ renaştem.
mǎcar pentru un minut
lung cât universul,
te rog
hai cu mine! sǎ facem bulgǎri de zǎpadǎ
cât încǎ ne mai e iubirea albǎ, hai
sǎ facem din bulgǎri un om de zǎpadǎ
care sǎ ningǎ, sǎ ningǎ din el însuşi
cuvinte pe paginǎ
de sǎ ne intre pânǎ în adâncul sufletului
şi sǎ nu ne mai topim niciodatǎ
pentru cǎ ne-am vizitat unul pe celǎlalt
acolo unde nu mai rǎmǎsese nimic de spus
şi totuşi încǎ ningea, ningea,
ningeam eu în tine şi tu în mine
sǎ se gǎseascǎ universul pe sine
între noi.